Consultant de strategie al Băncii Naţionale a României, Adrian Vasilescu a fost jurnalist aproape toată viaţa. Colegii mai în vârstă îşi amintesc de semnătura sa în principalele jurnale centrale din epoca dictaturii, dar şi din primii ani de după 1989. Preocupat de teme financiare şi economice, a reuşit să se ferească de politică în epoca ceauşistă, şi să deschidă o cale nouă, inspirată de jurnalismul englezesc şi american, după apariţia noii prese democratice. Cu o jumătate de secol de jurnalism la activ, a devenit consilierul lui Mugur Isărescu. Are 81 de ani, dar numai în buletin... Cu un umor fin, inspirat din buna literatură pe care a citit-o, Vasilescu este singurul om care te lămureşte şi-ţi deschide calea înţelegerii celor mai dificile subiecte ale zilei. Ne-a acordat un interviu pe tema situaţiei generale a economiei şi finanţelor româneşti, în contextul stringent al îndeplinirii promisiunilor electorale. Fără a critica de dragul criticii, explicaţiile sale pun în evidenţă, fără ocol, întreaga coloratură a programului actual de guvernare, reuşind să aşeze semnul minus şi semnul plus în mod natural.
"Circa un milion de români fac PIB pentru Italia, alt milion fac PIB pentru Spania, 400.000, pentru Marea Britanie, şi mai sunt răspândiţi prin Europa şi prin lume încă multe sute de mii"
- După promisiunile făcute în campania electorală, guvernul PSD se dă de ceasul morţii, să facă rost de bani. Soluţiile cad imediat ce sunt pronunţate. Avem, şi-aşa, mari probleme în economie, problema creşterii salariilor nu poate fi amânată?
- Problema aceasta, a creşterii salariilor este cardinală pentru România. Suntem într-o situaţie în care trei milioane de oameni au plecat din ţară, şi toţi sunt din populaţia activă. Forţa de muncă din ţară a pierdut o bună parte din personalul calificat. Cam un milion de români fac PIB pentru Italia, alt milion fac PIB pentru Spania, 400.000 s-au adunat în Marea Britanie şi fac PIB pentru ea, şi mai sunt răspândiţi încă multe sute de mii prin Europa şi prin lume. În aceste condiţii, România nu-şi mai poate permite să amâne creşterea salariilor, pentru că dacă o face, riscăm să pierdem alte sute de mii, dacă nu chiar milioane de oameni, care nu mai acceptă să fie plătiţi sub nivelul calificării lor sau sub nivelul puterii lor de muncă. Şi se gândesc să plece. Aşa că suntem în situaţia în care guvernul nu-şi mai poate permite să amâne creşterea salariilor, dar, în acelaşi timp, nu-şi mai poate permite nici să dea cu o mână şi să ia cu două.
"Viteza de creştere economică nu este sănătoasă"
- Tocmai s-a anunţat o creştere de 5,8%, în primele şase luni. Este bine?
- Este o creştere foarte mare, dar şi aici trebuie să ne edificăm asupra unor adevăruri fundamentale. Şi anume: noi avem o creştere de viteză. În 2015, România a ajuns a şasea dintre cele 28 de ţări ale UE, ca viteză de creştere. În 2016, a devenit prima ţară din UE, ca viteză de creştere economică. Acum, în 2017, continuăm să fim pe primul loc. Sigur că întrebarea care ne vine imediat în minte este: dacă suntem atât de tari şi de mari, şi ocupăm primul loc la viteza de creştere în UE, ce ne mai lipseşte? Ne lipseşte ceva fundamental: această creştere n-am reuşit s-o facem sănătoasă, sustenabilă, durabilă, cu efecte pe termen lung. Trăim într-o lume în care toate programele economice, din America şi până în Japonia, prevăd o creştere economică sustenabilă, care produce prosperitate. Noi n-o avem. Desigur, şi creşterea noastră economică produce prosperitate, să fim sinceri, dar nu una la nivelul cerinţelor acestei ţări. Şi mă refer numai la două cerinţe. Prima: avem un decalaj mare faţă de ţările dezvoltate, pe care trebuie să-l acoperim foarte repede. A doua (specifică României): mărimea PIB-ului nostru nu corespunde poziţiei ţării noastre în topul european al populaţiilor, după mărimea lor. Suntem a şaptea ţară după populaţie, dintre cele 28; suntem numai a 17-a ţară după totalul PIB-ului, şi suntem a 27-a după PIB-ul pe locuitor (puterea de cumpărare). Adică, a 27-a la bunăstare. Penultima!
"Avem nevoie de un model bazat pe elite pregătite excepţional"
- Cum se explică acest paradox: primii, şi totuşi ultimii?
- Sunt câteva explicaţii: avem 700.000 de firme în România, din care aproape jumătate au capital negativ! Ce înseamnă asta? Înseamnă că datoriile acestor companii sunt mai mari decât întreaga lor avere. Şi e grav! Mai departe: un mare număr de companii produc pierderi în loc de profit. Mai departe: avem productivitate sub potenţialul ţării. Şi anume: avem productivitate scăzută a forţei de muncă şi avem productivitate scăzută a capitalului. Practic, prea puţine companii din România se bazează pe un capital care să exprime tehnologii de vârf. Faptul acesta se regăseşte în productivitatea necorespunzătoare a forţei de muncă. Pentru că forţa de muncă, neajutată de tehnologie, are o productivitate mai scăzută. În aceste condiţii, trebuie să schimbăm paradigma: modelul economic pe care îl are România nu mai corespunde cerinţelor actuale ale acestei ţări.
- Ce model economic să luăm în calcul?
- Nu-i nevoie să-l căutăm neapărat în lumea largă, că-l avem aici, la noi. Numai că trebuie să privim cam în urmă. Spre exemplu, în anul 1913. Este un an de referinţă: a fost ultimul an de pace în Europa, dintr-un secol de pace. Erau o sută de ani de la Congresul de la Viena, din 1815. Anul 1913 a fost ultimul an de dinaintea izbucnirii primului război mondial. O sută de ani de pace, de prosperitate şi de bună înţelegere. Ce raporta România? Din 19 ţări europene, alese pentru studiu de doi economişti americani, România era pe locul 11. Ştiţi ce ţări erau în spatele ţării noastre? Suedia, Finlanda, Danemarca, Norvegia, Grecia, Turcia... Ce fel de Românie ocupa acest loc de frunte? O fâşie de pământ sub curbura Carpaţilor, fără Basarabia, fără Bucovina, fără Transilvania, fără Banat, fără o parte din Dobrogea. PIB-ul României reprezenta 0,80% din PIB-ul mondial - o performanţă. Era un model bazat pe elite. Elite excepţional pregătite în Occident, venite în ţară să ajute la ridicarea ei, fiind îndemnate să facă educaţie maselor. Deviza era clară, lansată în 1859 de Cuza: avem totul de construit! Să înfiinţăm creditul, adică băncile. Să facem drumuri. Să clădim instituţii. Să facem legi. Să facem căi ferate. Să facem fabrici. După Cuza a venit Carol I. El a lansat pentru prima dată cuvântul restructurare. De ce restructurare? Capitalismul începuse în anul 1500. Noi abia ieşeam din feudalism. A început, aşadar, restructurarea. Am construit căile ferate în acelaşi timp cu Marea Britanie şi SUA. Toate palatele mari, care fac astăzi mândria României, atunci au fost ridicate: CEC-ul, Banca Naţională, Muzeul de Istorie, Primăria Capitalei, Ministerul Agriculturii, Palatul Culturii din Iaşi etc. Se adaugă Podul de la Cernavodă, al lui Saligny, cea mai mare construcţie a Europei pe vremea aceea. Pe scurt, ideea dominantă în România acelor vremuri era ideea muncii bine făcute. Aceasta era ambiţia naţională: de la lustragiul din Gara de Nord, care dorea să-ţi lustruiască ghetele, de să te priveşti în ele ca în oglindă, până la cei care au construit palatele amintite. Ăsta-i modelul. Bineînţeles, cu tehnologie de vârf şi cu oameni care să aibă ambiţia muncii bine făcute.
- Între îndemnurile dvs. de ultimă oră, am regăsit unul surprinzător: să nu criticăm guvernul! Am înţeles bine?
- Nu am spus că nu trebuie criticat guvernul! Oricărui guvern o critică cinstită şi corectă îi face bine. Am spus că nu putem să aruncăm vina doar pe guvern, în timp ce noi stăm cu mâinile în buzunare şi ne dăm cu părerea, fără să facem nimic. Societatea întreagă este răspunzătoare, înaintea guvernului. Clasa politică, elitele care nu se unesc, universităţile care stau în cuşca lor! Toate sunt răspunzătoare. Din păcate, România este o ţară în care oamenii se cam plictisesc când aud vorbindu-se despre muncă. Şi mai ales tinerii noştri se cam plictisesc. Ţara, ca s-o ridici, trebuie să găseşti soluţii, să uneşti capitalul cu munca. Iar capitalul vine de la cuvântul cap, inteligenţă. Istoricul britanic A. J. Toynbee a spus că numai popoarele care pun creierul la bătaie pot să răzbească în lumea asta. Şi zice acest lucru bazându-se pe studiile lui asupra tuturor civilizaţiilor care s-au perindat de când e lumea pe acest pământ. Şi zice că niciuna n-a răzbit dacă n-a îndeplinit două condiţii: să facă din creier un motor al creşterii şi să facă din vremurile grele un stimulent pentru aceeaşi creştere.
"În vitrina UE stau 45 de miliarde de euro! Privesc către noi şi spun: suntem ale voastre, aduceţi proiecte credibile şi luaţi-ne!"
- În mediile de presă se apreciază că politica PSD de creştere a salariilor îi îndepărtează pe investitorii străini. Ce salariu ar conveni, în mod ideal, corporaţiilor?
- Să ne uităm pe unde se duc investitorii pe lumea asta. În primul rând, în America şi Germania. Aceste ţări se bazează enorm pe investiţii străine. Iar România are nevoie ca de aer de aceste investiţii! Din păcate, nici nu atragem fonduri europene câte am putea să atragem. Stau în vitrină 45 de miliarde de euro! Stau în vitrină, privesc către noi şi spun: suntem ale voastre, aduceţi proiecte credibile şi luaţi-ne! Din păcate, avem multă instabilitate în ţară. Instabilitate legislativă, legile se schimbă, apar taxe peste noapte, şi mai este şi această fantomă: tentaţia populistă de a zice ceva "de dulce" investitorilor străini. Încă o dată: trebuie să avansăm, că nu putem să rămânem aşa, în coada Europei! Locul nostru este MAI ÎN FAŢĂ!
- Cu toată antipatia oficială faţă de corporaţii, mai avem încă investitori străini. Ce îi atrage aici?
- România este o ţară occidentală! Are gândire occidentală! Are mentalitate occidentală! Mai e ceva: mulţi investitori străini au venit în perioada de boom, de dinainte de criză, aduşi de admiterea în NATO şi în UE. Vârful acestor investiţii a fost în 2008. După aceea, o să vedem că investiţiile străine sunt în bună parte profit reinvestit ca investiţie nouă. Apoi, sunt sumele românilor care lucrează în străinătate, mai mari cândva, mai mici astăzi. De ce nu cresc? Pentru că românii şi-au chemat familiile acolo unde plătesc taxele. Se fac enclave: îşi cheamă prietenii, le scriu şi le telefonează zilnic şi-i presează să se ducă; fac cartiere, cu localuri cu patroni români. Acolo îşi fac sărbătorile, petrecerile, au instalat grătarele în poienile din Spania şi din Italia. Faţă de toate acestea, important e să sunăm alarma, guvernul trebuie să schimbe situaţia, să mărească lefurile, că nu putem să depopulăm ţara! Avem nevoie de bani pentru aceste salarii. Iar banii se fac prin muncă. Un cântec din Transilvania, de demult, are câteva versuri foarte frumoase: "Banii se fac la pădure/ Din topor şi din secure...".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
