Aparenta liniște internă, instalată după 1907, era dublată de statutul confortabil de țară neutră. Lumea din jur începea să fiarbă, dar, teoretic, asta ne afecta prea puțin, noi puteam sta liniștiți, instalați în vechile metehne, perfecționate în epoca fanariotă. Multă râcă politicianistă, mult clientelism și prea puțină responsabilitate, prea puțin curaj și prea puțină forță de reacție - asta avea să devoaleze, până la urmă, intrarea României în război, în august 1916, de partea Antantei.
România avea, în 1916, o elită intelectuală și politică incomparabil mai elevate decât ce ne oferă, după 50 de ani de comunism, scena publică de azi. Asta ar fi diferența majoră între cele două perioade. Necazul e că buna creștere și bunele intenții ale celor aflați în capul trebilor nu garantează succesele proiectelor de țară (dacă ele or fi existând și azi). Așa se face că decizia curajoasă - și atât de grea - a Regelui Ferdinand, de a intra în război împotriva dinastiei din care făcea parte, pentru țelul României Mari, avea să supună societatea vremii unui veritabil test de maturitate. Nu toată lumea avea să treacă acest test, iar observatorii critici punctează asta, zi de zi, în memoriile lor de război. Nu elanul îi lipsea, de bună seamă, tinerei Românii de la 1916, dar îi lipseau, cu siguranță, o mai bună organizare, o mai bună infrastructură (nimic nou, după 100 de ani!) și o mai bună dotare tehnică - de la spitale până la armată (asta, apropo de recentele investiții în tehnică militară...). Toate aceste lipsuri aveau să ne coste mii și mii de vieți și doi ani de mare suferință, anii refugiului de la Iași. Până la urmă, excepționalitatea unor personaje care au reușit să se remarce, ca și contextul epocii - și el, bine manipulat de bunii oameni pe care îi aveam - au întors soarta României, care, în numai câteva luni, de la câteva județe sărăcite și flămânde din Moldova, avea să devină "România dodoloață" de la 1918.
Să lupți până la capăt, chiar și când nu se mai vede nici o speranță, asta e lecția cea mai importantă pe care generația Marii Uniri o lasă României, adesea cam depresivă și comodă, de azi. Și ne mai lasă și lecția propriilor sale greșeli. Să luptăm pentru a avea oameni potriviți la locurile potrivite: văzute cu "monoclul" de la 1916, corupția și clientelismul de azi par cele mai mari amenințări ale României, la 100 de ani de la Marea Unire. Nu e musai să duci mari războaie ca să ridici România. Generația 2017 are propriile războaie de dus, iar unele dintre ele sunt exasperant de vizibile, pentru oricine iubește țara asta!