Este o zi de marţi, 26 noiembrie, din anul 1901. Medicul psihiatru Alois Alzheimer, în vârstă de 37 de ani, îşi vizitează o pacientă internată în spital. Cu acribie şi cu un scris clar de mână, Alzheimer notează protocolul întâlnirii cu pacienta confuză, în vârstă de 51 de ani: "Stă în pat cu o expresie de neajutorare pe faţă. «Cum vă numiţi?». «Auguste». Numele de familie? «Auguste». Cum îl cheamă pe soţul dvs.? «Auguste, cred». Soţul dvs? «Aha, soţul meu» (în mod evident nu înţelege întrebarea). Sunteţi căsătorită? «La Auguste»".
Nicio altă convorbire cu un pacient n-a atins o asemenea importanţă în istoria medicinii. Cu ea a început, de fapt, cercetarea unei afecţiuni pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii o listează, astăzi, sub codul F00-F03, în spatele căruia se ascunde "monstrul" secolului XX: DEMENŢA.
Cifrele sunt cutremurătoare. În lume trăiesc, în prezent, peste 35 de milioane de bolnavi de demenţă (!), la care se adaugă, anual, 300.000 de noi cazuri. Frecvenţa îmbolnăvirilor creşte abrupt, odată cu vârsta. În rândul persoanelor de 60 de ani, este vorba de una dintr-o sută, iar în cazul celor de 90 de ani şi peste, de una din trei. Până în 2050, cercetătorii prognozează dublarea cazurilor de demenţă. "Demenţa va deveni boala populară atotdominantă", spun neurologii. Firmele farmaceutice investesc miliarde pentru cercetarea bolii, care, până în prezent, nu poate fi vindecată, de aceea, începând cu ultimii ani, privirile specialiştilor s-au îndreptat asupra celor apropiaţi de bolnavi, al căror rol în gestionarea bolii e decisiv. 80% din pacienţi sunt îngrijiţi acasă, apropiaţii lor - soţi, soţii, copii sau nepoţi - atingând sau depăşind adeseori limitele suportabilităţii. Experţii îi avertizează pe aceştia că, uneori, îşi supraapreciază forţele. "Sunt importante două lucruri", spun ei. "Nu poţi rezolva totul singur uneori, internarea într-un azil este o soluţie mult mai bună. Membrii familiei nu pot reacţiona întotdeauna în mod profesionist, la urma urmei, ei nu sunt medici".
Dar oricât ar fi de dureros când persoanele apropiate îşi pierd încet-încet memoria, nu se mai orientează în propria locuinţă sau nu-şi mai recunosc propriii copii, viaţa alături de bolnavii de Alzheimer poate oferi şi momente frumoase. Într-o societate marcată de agitaţie, de internet şi de comunicare în stil telegrafic, raporturile cu bolnavii obligă la apropiere şi la o afecţiune reală. Relaţiile nu se mai bazează pe raţionamente cerebrale, ci pe sentimente şi pe trăiri emoţionale.
Cum începe demenţa?
Boala evoluează cu atât mai repede, cu cât mai devreme se instalează pe parcursul vieţii. Simptomele încep cu dereglări de memorie sau de atenţie (demenţa uşoară) şi continuă cu pierderea capacităţilor intelectuale şi sociale (demenţa gravă). Dar nu toţi cei ce au dereglări de memorie suferă de demenţă: faptul că se concentrează mai greu asupra unor probleme şi că reţin mai greu anumite lucruri indică mai degrabă o lipsă de memorie datorată vârstei (o uşoară dereglare cognitivă) care, spre deosebire de demenţă, nu mai progresează, începând de la un anumit punct încolo. Iar capacitatea de a vorbi şi vocabularul nu sunt afectate, de regulă.
Care sunt cauzele?
Demenţa este declanşată, probabil, de o combinaţie a mai multor cauze. Cel mai mare factor de risc îl reprezintă vârsta. Dar şi genele joacă un rol important. Până în prezent, se cunosc 10 gene care sporesc riscul îmbolnăvirilor de Alzheimer. Cea mai cunoscută este gena apolipoproteina E. Dar există şi factori de risc care pot dezvolta o demenţă ulterioară, ca de pildă hipertensiunea arterială, diabetul, obezitatea şi fumatul.
Se poate preveni boala?
De ce este importantă diagnosticarea timpurie?
Pentru o terapie corespunzătoare e important de ştiut despre ce tip de demenţă este vorba, deoarece pentru stadiul incipient, medicii dispun de medicamente şi de măsuri preventive ce pot influenţa pozitiv evoluţia bolii şi pot menţine vreme mai îndelungată capacitatea de funcţionare a creierului. Iar dacă cei în cauză şi apropiaţii lor au informaţii corecte legate de boală, de simptomele acesteia, de terapia ce trebuie aplicată, îngrijirea bolnavilor e mai uşoară. În plus, este necesară excluderea altor boli asemănătoare, precum depresiile ori interacţiunea medicamentoasă.
Ce medicamente există?
În momentul de faţă, din păcate, medicii nu pot decât să amâne apariţia simptomelor. De exemplu, aşa-numiţii colinesterazoinhibitori stopează evoluţia bolii doar un an. O altă substanţă (memantina) ameliorează transmiterea informaţiilor între celulele nervoase.
În plus, există tratamente efective împotriva unor fenomene secundare, precum teama, indispoziţiile depresive sau dereglările de somn, bazate pe medicamente sau diverse terapii.
Când va fi vindecabilă boala Alzheimer?
Cum poate fi redus riscul demenţei
* Mişcarea: stimulează irigarea sanguină a creierului, îl alimentează cu oxigen, ameliorând astfel puterea de concentrare şi memoria. Un trai activ îi ajută şi pe cei deja atinşi de boală să-şi menţină calitatea vieţii.
* Studiile arată că o alimentaţie echilibrată, de tip mediteranean cu multe fructe şi legume, peşte, ulei de măsline şi carne aproape deloc protejează de demenţă.
* Şi acizii graşi Omega-3 reduc, pare-se, riscul de îmbolnăvire. Se găsesc în cantităţi mari în peşte (ton, somon, heringi), în seminţele de in, în uleiul de rapiţă şi de soia sau concentraţi în diverse capsule.
* Cu cât este mai solicitat creierul, cu-atât mai numeroase sunt legăturile neuronice care se formează. Cuvintele încrucişate antrenează doar limitat "aparatul de gândire". Mai eficiente sunt învăţarea unei limbi străine, prieteniile, hobby-urile, călătoriile.
* Cercetătorii creierului au ajuns, în urma unor studii întinse pe zeci de ani, la concluzia că extractele de ginkgo biloba pot reduce evoluţia dereglărilor de memorie. Firmele româneşti de preparate din plante (Alevia, Dacia Plant, Farmacia Faltis din Brăila) au oferte de excepţie în acest sens.
Cum pot ajuta apropiaţii bolnavilor de demenţă senilă
Comportamentul faţă de bolnav
Pentru membrii familiei este foarte dureros să constate schimbările de personalitate ale bolnavului de demenţă: agresivitatea, furia, agitaţia, stările depresive, expresia neajutorării şi frustrării. În cazul când vă aflaţi în cauză, încercaţi să rămâneţi calmi şi răbdători, creaţi o atmosferă destinsă, îmbrăţişaţi bolnavul, masaţi-l uşor cu uleiul lui preferat, şi lăudaţi-l când face ceva bine. Puneţi-i întrebări simple, cum ar fi: "Cum te simţi?", "Ce vezi?", "Auzi păsările ciripind?".
În general, bolnavii de demenţă îşi amintesc multă vreme de copilăria lor. Ajutaţi-i să-şi activeze aceste amintiri, răsfoiţi împreună albume cu fotografii, ascultaţi muzică veche şi cântaţi cântece pentru copii sau faceţi excursii împreună cu ei.
Importantă este şi stimularea capacităţilor bolnavilor de a avea un rost cât de mic. Întăriţi-le sentimentul că sunt utili (la îmbrăcat, la îngrijirea corpului, în gospodărie, la gătit, la grădinărit). Este mai bine să-i îndemnaţi să se auto-ajute, decât să preluaţi totul asupra dvs.
Azilurile
(cămine pentru îngrijire)
Dacă îngrijirea acasă nu mai este posibilă sau dacă cel care îngrijeşte bolnavul se simte excedat, deposedat de propria viaţă, trebuie găsit un plasament specializat.
Semnalele suprasolicitării
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
