Scrisorile mătuşii Rita

În istoria fiecărei familii există taine şi secrete ţinute departe de ochii şi urechile celor mulţi.

Ba, uneori, acestea sunt ascunse unei părţi din familie în aşa fel încât cei mai tineri, de obicei, nu cunosc mare lucru despre înaintaşi. Am să vă spun o poveste din familia mea, petrecută cu mult timp în urmă, astăzi nemaitrăind niciunul dintre personajele întâmplărilor.
Tatăl meu a avut doi fraţi şi o soră, care nu s-au căsătorit, ceea ce era privit ca o ciudăţenie acum o jumătate de veac, mai ales la ţară. Erau toţi oa­meni şcoliţi, cu serviciu bun fiecare, dar n-au reuşit să se aşeze la casele lor, spre supărarea mamei lor, bunica mea, care se ruga zilnic pentru împlinirea lor într-o familie. Ca să scape de gura lumii şi de sâcâielile mamei, unchii mei au plecat să lucreze pe şantierele marilor hidrocentrale care se ridicau prin anii şaizeci. Ani de zile au trecut de pe un şantier pe altul, venind acasă foarte rar, poate doar la vreun Crăciun ori de Anul Nou, încărcaţi de da­ruri pentru tot neamul. S-au pierdut în lume, cât le-a ţinut tinereţea, dar s-au înapoiat să moară acasă, atunci când au aflat, amândoi, că sunt grav bolnavi. S-au stins unul după altul, ducând cu ei taina singurătăţii în care au trăit.
Despre mătuşa Rita, care nu s-a măritat nicio­dată, ştiam doar că a avut o poveste de dragoste în tinereţe, când şi-a făcut studenţia la Timişoara, dar nu am avut niciodată puterea s-o întreb, după ce s-a întors la bătrâneţe acasă, ce s-a întâmplat şi de ce a rămas singură până la sfârşitul zilelor. I se spunea "Domnişoara" în sat şi la şcoala unde a lucrat toată viaţa. Adolescentă fiind, căutând odată o carte în biblioteca ei, am dat peste un plic ascuns în spatele cărţilor. În plic erau câteva fotografii, în care ea şi un bărbat tânăr (frumos mi s-a părut atunci) erau surprinşi într-un parc, lângă un lac. Felul în care se uita la ea, în care o prindea pe după umeri, faptul că şi atunci când erau fotografiaţi într-un grup mai mare de tineri, el stătea tot lângă ea şi-o ţinea de mână, toate acestea mi-au dat de înţeles că între ei era o relaţie mai strânsă. Nici atunci când am găsit fotografiile n-am întrebat-o nimic. Le-am pus înapoi, în spatele unui teanc de cărţi. N-am putut trece peste discreţia pe care o păstra faţă de tot ce însemna viaţă personală. Mi s-a părut atunci că aş fi supărat-o dacă aş fi pus întrebări, că aş fi intrat pe un teritoriu străin, pe care ea îl apăra de indis­cre­ţii, mai ales că trecuseră destui ani de când fu­se­seră făcute fotografiile. Dar adevărul iese tot­deauna la iveală, chiar dacă asta se întâmplă uneori mult mai târziu decât ar fi trebuit, pentru ca să se mai poată schimba ceva.

Casa

Mătuşa Rita mi-a lăsat mie casa ei moştenire, şi, încă din prima vacanţă, am luat la cercetat fie­care colţişor. M-au înduioşat mult detaliile desco­pe­rite. Mătuşa a trăit singură, până s-a stins, la opt­zeci şi patru de ani, într-un decor auster, foarte simplu. O dantelă ori broderie de calitate, un tablou vechi, un felinar aşezat lângă uşă şi alte câteva detalii făceau din casa "Dom­ni­şoarei" un loc tihnit şi plăcut. Cele două încă­peri, bucătăria şi veranda dinspre grădină, păs­trau şi ele ur­mele bunului gust cu care îşi aran­jase casa. Priveam în jurul meu atentă la tot ce vedeam. Încercam să descifrez din toate acele detalii cine a fost mătuşa, ce fel de viaţă a dus, cum era colorată singurătatea ei, câtă viaţă nespusă, netrăită, doar visată şi sperată stă as­cunsă în încă­perile casei. Încercam să o recu­perez târziu, din acele detalii care mai purtau încă amintirea ei. Când am intrat în camera în care avea cărţile, mi-am amintit de fotografiile ascunse pe care le-am descoperit cu ani în urmă. Le-am căutat, dar nu le-am mai găsit. Am descoperit însă o cutie de carton cu caiete, dosare şi hârtii, aşezate ordo­nat. Am în­ceput să le cercetez, şi repede mi-am dat seama că voi afla răspuns la multe întrebări pe care n-am avut curaj să le pun atunci când mătuşa încă mai trăia. Şi asta, pentru că am găsit în cutie un caiet cu însemnări, în care i-am recunoscut scrisul. Jur­nalul ei mi-a lămurit multe lucruri legate de neamul meu.

Jurnal de august

2 august 1963
"M-am întors acasă de câteva zile şi mi-e tot mai greu să mă obişnuiesc cu gândul că voi ră­mâne să lucrez aici, în sat, la şcoala unde am fost trimisă. Ce folos că am fost a treia ca medie pe ţară, dacă repartiţia s-a făcut ţinând cont, în pri­mul rând, de domiciliu, şi apoi de note. Cei care m-au văzut plângând, au crezut că plâng de fericire că am prins post acasă, dar numai eu ştiu cât eram de disperată, ştiind că mă îndepărtez definitiv de visul de fericire. Poate că dacă aş fi insistat pe lângă Adrian, am fi grăbit logodna, căsă­toria, şi acum aceste griji nici n-ar fi exis­tat. Am fi luat posturi undeva împreună. Dar cum să insist, câtă vreme el nu iese din cuvântul mamei lui? Nici măcar nu a îndrăznit să-i spună că noi plănuim să ne căsătorim. Despărţirea de el îmi face su­fletul încărcat. El mi-a spus de la început că nu poate veni în satul meu. A cerut re­par­tiţie la Sovata, acolo unde părinţii îl aşteaptă ca pe-un prinţ, fiind singurul copil, să-i pună la dispoziţie tot ce-au adunat până acum în cariera lor de doctori. Supă­rarea mea n-are margini."

7 august 1975
"Câteodată, fericirea doarme în lucruri şi întâmplări mărunte. Azi a venit la noi mătuşa Vil­ma, sora mai mică a mamii, şi aşa cum se întâmplă totdeauna, ne-a bucu­rat pe toţi, cu voia ei bună şi cu cheful de glume. "Când jucăm la nuntă, ne­poată?" - m-a întrebat. "Hai, mărită-te, ce mai aş­tepţi? Hai, ca să scăpăm odată de bles­tem!" Când a auzit vorbele ei, mama s-a în­negurat. Degeaba i-a făcut semn să tacă, era prea târziu şi nu m-am lăsat până când n-am aflat despre ce este vorba. Nu sunt multe de spus, dar adevărul ascuns atâţia ani, descoperit dintr-o întâmplare, mă tulbură şi acum când scriu.
Înainte de a merge la război, bunicul Niculaie, tatăl tatălui meu, a trăit cu o fată orfană, o chema Eva. A plecat pe front şi n-a mai apucat să ştie că fata a rămas însărcinată şi că a născut o fetiţă. Când s-a întors, nu s-a mai dus la Eva, s-a lăsat amăgit de bunica într-o căsătorie din care a câş­tigat multe hectare de teren date zestre. În ziua nunţii lor, la ieşirea din biserică, nuntaşii s-au oprit. Îngenuncheată în poarta bisericii era Eva cu fetiţa în braţe. Acolo l-a blestemat pe bunicu', neam de neamul lui să nu-şi găsească tihna în veci şi să i se stingă numele aşa cum i s-a stins ei inima când a părăsit-o pe ea şi pe copila lor. Teribil bles­tem! Şi n-am ştiut nimic până acum! Mă gândesc că poate de aceea nu ne putem afla norocul şi sorocul niciunul dintre fraţi: Ion nu poate avea copii, căci e bolnav, Petrea are numai fete, care nu duc nu­mele neamului mai departe, ceilalţi s-au împrăştiat prin ţară, pe la şantiere, ori sunt ai nimănui. Despre mine, ce să mai zic? Mă usuc ca o plantă prinsă în ierbar."

7 august 2017
A trecut o jumătate de veac de la însemnările mătuşii. Suntem tot în luna fierbinte de august. Blestemul Evei a dat roade, neamul meu se stinge. Dar şi al ei, din care n-a mai rămas nimeni. Rostit în praful drumului, smuls din durerea inimii şi a unei vieţi înşelate, pornit dintr-o mare suferinţă, cuvântul otrăvit de ură a căzut pe cel vinovat şi pe toţi ai lui, dar n-a iertat nici pe cea care l-a rostit. Eu sunt ultima din neam, după mine nu mai vine nimeni. Am vrut să vă povestesc aceste întâmplări, să le spun mai ales tinerilor să nu-şi zidească ni­cio­dată fericirea pe vorbe mincinoase, pe înşe­lă­ciuni. Nu se poate construi fericirea pe nefericirea altuia. Toate se întorc cu o putere înzecită, înmiită, şi lovesc exact atunci şi acolo unde nici nu te aş­tepţi.

MELANIA I. - Chişinău-Criş