Aşa cum am descoperit într-o Enciclopedie a plantelor, după căutări îndelungi, o cheamă Aquilegia caerulea alpina, sau mai simplu, Căldăruşă, în graiul nostru. Mi-a năpădit curtea şi, oriîncotro mă întorc, dau cu ochii de florile ei albastre. Seamănă cu clopoţeii sălbatici, dar are o floare mai savant alcătuită, decât campanulele. Am băgat de seamă că e foarte modestă şi că nu are pretenţii. Îi place şi soarele şi umbra, drept urmare, a pus stăpânire pe toate colţurile grădinii. Delicată şi pură, poartă o anume prospeţime în petalele care se ascund ruşinate, parcă, sub nişte frunzişoare prelungi. Acum, după ce-am citit despre ea, sunt liniştită. Ştiu că nu va părăsi degrabă curtea. Mi-am pus nădejdea ca în câteva primăveri, să am un lan fremătător şi albastru în jurul casei. În ceea ce mă priveşte, sigur o voi ocroti, cât îmi va sta în puteri, pe această musafiră venită cine ştie de unde, o sămânţă nevinovată, purtată pe aripă de vânt.
Alfabetul vieţii
După cum e cerul, după cum e aerul, după cum bate lumina, şi după cum se mişcă norii, azi ar putea fi o zi în care nu se întâmplă nimic. Nimic! Dar, spre bucuria mea, e destul să ies în grădină, ca să mă molipsesc de freamătul ei, de forfota vieţuitoarelor ascunse printre ierburi, care sunt neobosite şi de neoprit, în orice moment al zilei şi al anului. Cât de mică sau de mare ar fi, cât un stadion sau doar cât un ghiveci de leandru, grădina de lângă casă te învaţă cel mai simplu alfabet al vieţii, în ritmuri dictate de soare şi de lună, de ceaţă şi de ploi. Nu de telefon, nu de televizor şi nici măcar de radio.
Cuibul de barză
Într-un colţ al grădinii trăieşte un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a mai avut putere să scoată frunze până în vârf. Sevele şi le-a tras greu din pământ şi ele au putut hrăni doar câteva crengi, din partea de jos a coroanei. Către cer au rămas nişte crengi golaşe, triste, în neputinţa de-a înverzi. În vârful lor este un cuib părăsit de barză, în care şi-au găsit adăpost zeci de păsăruici mici, gureşe şi arţăgoase. Toată ziua au ceva de povestit între ele. Nu le tace guruţa decât noaptea, după ce iese luna. Nu ştiu de ce a rămas cuibul fără berze. O singură dată, în primăvara trecută, şi de vreo două ori în anul aceasta, am văzut cum a venit o barză, şi a stat o vreme în cuib. A inspectat locul, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva cunoscut, ca şi cum ar fi căutat ceva pierdut, a scurmat mijlocul cuibului, şi a încercat să repare pe ici, pe colo cu ciocul, găurile făcute de ploi şi de vânt. Odată, chiar a adus nişte crenguţe şi a venit la un moment dat şi cu nişte bucăţi de pânză albă, găsite cine ştie pe unde, ca să cârpească stricăciunile. A stat liniştită o vreme, apoi s-a tot învârtit, când într-o parte, când în alta a cuibului, fără să se aşeze însă, fără să lase impresia că s-ar simţi ca acasă. După aceea a plecat. Din când în când, o mai văd cum zboară pe deasupra salcâmului, în rotocoale largi, fără să se aşeze.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
