Ba, uneori, acestea sunt ascunse unei părți din familie în așa fel încât cei mai tineri, de obicei, nu cunosc mare lucru despre înaintași. Am să vă spun o poveste din familia mea, petrecută cu mult timp în urmă, astăzi nemaitrăind niciunul dintre personajele întâmplărilor.
Tatăl meu a avut doi frați și o soră, care nu s-au căsătorit, ceea ce era privit ca o ciudățenie acum o jumătate de veac, mai ales la țară. Erau toți oameni școliți, cu serviciu bun fiecare, dar n-au reușit să se așeze la casele lor, spre supărarea mamei lor, bunica mea, care se ruga zilnic pentru împlinirea lor într-o familie. Ca să scape de gura lumii și de sâcâielile mamei, unchii mei au plecat să lucreze pe șantierele marilor hidrocentrale care se ridicau prin anii șaizeci. Ani de zile au trecut de pe un șantier pe altul, venind acasă foarte rar, poate doar la vreun Crăciun ori de Anul Nou, încărcați de daruri pentru tot neamul. S-au pierdut în lume, cât le-a ținut tinerețea, dar s-au înapoiat să moară acasă, atunci când au aflat, amândoi, că sunt grav bolnavi. S-au stins unul după altul, ducând cu ei taina singurătății în care au trăit.
Despre mătușa Rita, care nu s-a măritat niciodată, știam doar că a avut o poveste de dragoste în tinerețe, când și-a făcut studenția la Timișoara, dar nu am avut niciodată puterea s-o întreb, după ce s-a întors la bătrânețe acasă, ce s-a întâmplat și de ce a rămas singură până la sfârșitul zilelor. I se spunea "Domnișoara" în sat și la școala unde a lucrat toată viața. Adolescentă fiind, căutând odată o carte în biblioteca ei, am dat peste un plic ascuns în spatele cărților. În plic erau câteva fotografii, în care ea și un bărbat tânăr (frumos mi s-a părut atunci) erau surprinși într-un parc, lângă un lac. Felul în care se uita la ea, în care o prindea pe după umeri, faptul că și atunci când erau fotografiați într-un grup mai mare de tineri, el stătea tot lângă ea și-o ținea de mână, toate acestea mi-au dat de înțeles că între ei era o relație mai strânsă. Nici atunci când am găsit fotografiile n-am întrebat-o nimic. Le-am pus înapoi, în spatele unui teanc de cărți. N-am putut trece peste discreția pe care o păstra față de tot ce însemna viață personală. Mi s-a părut atunci că aș fi supărat-o dacă aș fi pus întrebări, că aș fi intrat pe un teritoriu străin, pe care ea îl apăra de indiscreții, mai ales că trecuseră destui ani de când fuseseră făcute fotografiile. Dar adevărul iese totdeauna la iveală, chiar dacă asta se întâmplă uneori mult mai târziu decât ar fi trebuit, pentru ca să se mai poată schimba ceva.
Casa
Mătușa Rita mi-a lăsat mie casa ei moștenire, și, încă din prima vacanță, am luat la cercetat fiecare colțișor. M-au înduioșat mult detaliile descoperite. Mătușa a trăit singură, până s-a stins, la optzeci și patru de ani, într-un decor auster, foarte simplu. O dantelă ori broderie de calitate, un tablou vechi, un felinar așezat lângă ușă și alte câteva detalii făceau din casa "Domnișoarei" un loc tihnit și plăcut. Cele două încăperi, bucătăria și veranda dinspre grădină, păstrau și ele urmele bunului gust cu care își aranjase casa. Priveam în jurul meu atentă la tot ce vedeam. Încercam să descifrez din toate acele detalii cine a fost mătușa, ce fel de viață a dus, cum era colorată singurătatea ei, câtă viață nespusă, netrăită, doar visată și sperată stă ascunsă în încăperile casei. Încercam să o recuperez târziu, din acele detalii care mai purtau încă amintirea ei. Când am intrat în camera în care avea cărțile, mi-am amintit de fotografiile ascunse pe care le-am descoperit cu ani în urmă. Le-am căutat, dar nu le-am mai găsit. Am descoperit însă o cutie de carton cu caiete, dosare și hârtii, așezate ordonat. Am început să le cercetez, și repede mi-am dat seama că voi afla răspuns la multe întrebări pe care n-am avut curaj să le pun atunci când mătușa încă mai trăia. Și asta, pentru că am găsit în cutie un caiet cu însemnări, în care i-am recunoscut scrisul. Jurnalul ei mi-a lămurit multe lucruri legate de neamul meu.
Jurnal de august
2 august 1963
"M-am întors acasă de câteva zile și mi-e tot mai greu să mă obișnuiesc cu gândul că voi rămâne să lucrez aici, în sat, la școala unde am fost trimisă. Ce folos că am fost a treia ca medie pe țară, dacă repartiția s-a făcut ținând cont, în primul rând, de domiciliu, și apoi de note. Cei care m-au văzut plângând, au crezut că plâng de fericire că am prins post acasă, dar numai eu știu cât eram de disperată, știind că mă îndepărtez definitiv de visul de fericire. Poate că dacă aș fi insistat pe lângă Adrian, am fi grăbit logodna, căsătoria, și acum aceste griji nici n-ar fi existat. Am fi luat posturi undeva împreună. Dar cum să insist, câtă vreme el nu iese din cuvântul mamei lui? Nici măcar nu a îndrăznit să-i spună că noi plănuim să ne căsătorim. Despărțirea de el îmi face sufletul încărcat. El mi-a spus de la început că nu poate veni în satul meu. A cerut repartiție la Sovata, acolo unde părinții îl așteaptă ca pe-un prinț, fiind singurul copil, să-i pună la dispoziție tot ce-au adunat până acum în cariera lor de doctori. Supărarea mea n-are margini."
7 august 1975
"Câteodată, fericirea doarme în lucruri și întâmplări mărunte. Azi a venit la noi mătușa Vilma, sora mai mică a mamii, și așa cum se întâmplă totdeauna, ne-a bucurat pe toți, cu voia ei bună și cu cheful de glume. "Când jucăm la nuntă, nepoată?" - m-a întrebat. "Hai, mărită-te, ce mai aștepți? Hai, ca să scăpăm odată de blestem!" Când a auzit vorbele ei, mama s-a înnegurat. Degeaba i-a făcut semn să tacă, era prea târziu și nu m-am lăsat până când n-am aflat despre ce este vorba. Nu sunt multe de spus, dar adevărul ascuns atâția ani, descoperit dintr-o întâmplare, mă tulbură și acum când scriu.
Înainte de a merge la război, bunicul Niculaie, tatăl tatălui meu, a trăit cu o fată orfană, o chema Eva. A plecat pe front și n-a mai apucat să știe că fata a rămas însărcinată și că a născut o fetiță. Când s-a întors, nu s-a mai dus la Eva, s-a lăsat amăgit de bunica într-o căsătorie din care a câștigat multe hectare de teren date zestre. În ziua nunții lor, la ieșirea din biserică, nuntașii s-au oprit. Îngenuncheată în poarta bisericii era Eva cu fetița în brațe. Acolo l-a blestemat pe bunicu', neam de neamul lui să nu-și găsească tihna în veci și să i se stingă numele așa cum i s-a stins ei inima când a părăsit-o pe ea și pe copila lor. Teribil blestem! Și n-am știut nimic până acum! Mă gândesc că poate de aceea nu ne putem afla norocul și sorocul niciunul dintre frați: Ion nu poate avea copii, căci e bolnav, Petrea are numai fete, care nu duc numele neamului mai departe, ceilalți s-au împrăștiat prin țară, pe la șantiere, ori sunt ai nimănui. Despre mine, ce să mai zic? Mă usuc ca o plantă prinsă în ierbar."
7 august 2017
A trecut o jumătate de veac de la însemnările mătușii. Suntem tot în luna fierbinte de august. Blestemul Evei a dat roade, neamul meu se stinge. Dar și al ei, din care n-a mai rămas nimeni. Rostit în praful drumului, smuls din durerea inimii și a unei vieți înșelate, pornit dintr-o mare suferință, cuvântul otrăvit de ură a căzut pe cel vinovat și pe toți ai lui, dar n-a iertat nici pe cea care l-a rostit. Eu sunt ultima din neam, după mine nu mai vine nimeni. Am vrut să vă povestesc aceste întâmplări, să le spun mai ales tinerilor să nu-și zidească niciodată fericirea pe vorbe mincinoase, pe înșelăciuni. Nu se poate construi fericirea pe nefericirea altuia. Toate se întorc cu o putere înzecită, înmiită, și lovesc exact atunci și acolo unde nici nu te aștepți.
MELANIA I. - Chișinău-Criș