Doftorii din Poiana Ruscă

Într-o zi toridă de iunie, am plecat împreună cu un grup de colegi, pe urmele pădurenilor.

Sute de kilometri parcurşi cu maşina şi la picior, peste crestele munţilor şi prin râpe adânci, în căutarea unor personaje de reportaj, - oameni ade­văraţi, rămaşi în rostul vieţii lor. Şi am găsit, sla­vă Domnului! În orice direcţie te abaţi de la as­falt, există oameni cu po­veşti fabu­loase! Iar când primarul din Cer­băl mi-a spus să-l căutăm pe badea Florea, felcerul din Fe­regi, pentru că el cunoaşte mai bine decât oricine obiceiurile şi oamenii locu­lui, am ştiut pe loc despre ce voi scrie: des­pre me­se­riile uitate, care i-au ţinut să­nătoşi pe oa­menii de pe aces­te meleaguri.

FELCERUL
FLOREA MUNTEAN

"În vârf de munte, cine dădea de necaz, numai cu plante se vindeca"

Feregi este un sat cocoţat pe tăişul mun­telui, la o palmă sub nori, cu poartă la şosea, ca să nu se rătăcească vitele, prin păduri. Pe Florea Muntean l-am găsit imediat, la indicaţiile primului om ivit pe uliţă. Era acasă, în plină curăţenie generală, alături de copii şi nepoţi. Şi-a şters cu o cârpă varul de pe braţe şi s-a scuzat pentru neorânduiala din curte, "Bată-vă norocul, tocmai acum v-aţi găsit, când avem casa cu fundu-n sus?", zice şi ne invită la um­bra unui copac la fel de bătrân ca el.Zâmbeşte când află ce vrem să discutăm. "Cine se mai folo­seşte de leacuri bătrâneşti azi, când sunt farmacii la tot pasul?". Apoi se adân­ceşte în amintiri, îşi trece degetele noduroase prin barba albă ca neaua, iar ochii lui, albaştri ca cerul de toamnă, privesc undeva în copilărie. "De mic am prins drag să văd de sănătatea oamenilor. Am aflat plan­tele de leac la bătrânii pădureni, pe când eram de-o şchioapă. Moaşa satului, o unguroaică bătrână, aciuată pe melea­gurile astea încă din vremea Imperiului, mă lua cu ea pe plai, să adunăm bu­ruieni. Mie-mi plă­cea, pentru că eram un copil curios. Nu se găseau cărţi cu reţete pe atunci, leacurile erau transmise din gură-n gură... N-am deprins eu mare lucru, eram mic şi bătrâna unguroaică s-a stins devreme, dar mi-a rămas pasiu­nea, pentru că văzusem că ierburile alea erau de mare ajutor. Noi n-am avut doctor în sat; abia pe vremea comuniş­tilor s-a făcut dispensar în comună. Aşa că cine dădea de necaz pe-aici, în vârf de munte, numai cu plante se lecuia. Bătrânele pădurence ştiau toate leacurile pămân­tului, nu era an lăsat de bunul Dumnezeu să nu-şi umple podul cu flori şi rădăcini pentru ceaiuri şi alifii. Mai şi descântau babele, când credeau că-i prins omul în ghearele răului, iar în două zile era bolnavul pe picioare! Că la noi nu prea era vreme de bolit la pat... Aşa m-am deprins eu cu leacurile străvechi, de la ce-am văzut în casă şi prin vecini, dar la vârsta mea, nu le mai ţin minte pe toate. Păcat că-i casa întoarsă, altfel căutam un caiet în care am notat câteva reţete bune, să le daţi mai departe..."

"O basculă de dinţi am scos la viaţa mea"

Nici despre felcerie nu prea vrea să vorbească. "Pe cine mai interesează? Acum, toată lumea mer­ge la dentist, la oraş, dacă are probleme!" Aflăm totuşi că a deprins-o târziu, în armată. "Am făcut Şcoala Regimentală la o unitate de marină din Constanţa - prima da­tă când am văzut şi eu marea. Mi-a fost greu tare la început, vă daţi seama, am ajuns din vârful muntelui, de la coasă, direct în pântecul de tablă al unui vapor! Eram telegrafist la o staţie de mare putere - ştiu şi azi să bat alfabetul Morse, dar tot acolo am făcut şi cursurile de sanitar. Le în­vă­ţasem pe toate: făceam in­jecţii, schimbam pansa­mente, sco­team măsele... Şcoală serioasă, se învăţa carte, nu era uşor! Am avut un profesor doctor foarte cumsecade, Romulus Bi­tai, n-o să-l uit niciodată, dar după doi ani şi ceva de armată, când m-am întors acasă, nu m-am mai ţinut de învăţătură. Deja se deschisese exploatarea minieră de la Muncel şi am aflat că era nevoie de un asis­tent la dispensar. Nu eram că­sătorit, aşa că m-am dus acolo, să lucru şi eu ceva. Mii de oa­meni am cunoscut, dar puţini au rămas azi, în viaţă, îi numeri pe degete. Le-a mâncat mina sănătatea la toţi, s-au dus pe rând, unii de tineri. Se exploata cupru, zinc, plumb, aur şi argint, dar cred că era şi mult uraniu în mă­runtaiele pământului, altfel nu înţeleg cum de se îmbolnăveau aşa grav... M-am întors în sat când m-am căsătorit şi-am rămas şi cu meseria asta, mă ştiau toţi pădurenii din satele de munte, veneau la mine când aveau probleme. Am şi acum trusa de ex­tracţie, cu cleşti de dentist, că doar nu scoteam din­ţii cu patentul! (râde) Unii mă chemau în toiul nop­ţii din satele vecine, trimiteau carul cu boi să mă aducă, aşa dureri necrezătoare aveau. Şi mă duceam, ce să fac, că la durere se vede omenia! Dacă aveau inflamaţii sau abcese, le făceam injecţie, le scoteam dintele stricat şi-i scăpam pe loc de chin. O basculă de dinţi am scos la viaţa mea... Doctoriţa de familie din Veţel mi-a trimis până acum câţiva ani, zeci de pacienţi, că nu avea cine să le facă injecţii, erau nevoiţi să coboare în oraş dacă aveau de urmat un trata­ment mai serios. Îi înţepam, dar le dă­deam şi câte-o buruiană pe furiş, dacă ştiam că le face bine. Să nu credeţi că am trăit din asta; mi-am văzut de gospo­dărie, ca orice ţăran pădurean, dar am ajutat şi eu cât am putut."
Din tolba sa cu leacuri, badea Florea ne spune câteva pentru proble­mele den­tare: "Cel mai bun medi­cament pentru dinţi, în caz de abces sau când te prinde curentul, e vârful de murar. Se face ceai din mlădiţe verzi de mur şi se clăteşte gura des, se face gargară, se ţine-n gu­ră cât mai mult, ca să înlăture abcesul. Muşeţelul e la fel de bun, pentru că e dezinfec­tant. Rădăcina brânduşei de primă­vară (bulbul florii galbene) e bună pentru dureri dentare - se zdrobeşte puţin şi se ţine pe gingie, în dreptul dintelui bolnav, dar nu se înghite! Se albeşte gingia, dar nu-i bai - asta înseamnă că lucrează!".

"Nimeni nu mai vrea să înveţe"

Are şi întâmplări de pomină badea Florea. Ţine neapărat să ne spună o snoavă: "Odată, în sfânta zi de Paşti, a în­ceput să mă doară un blestemat de mo­lar. Dar rău, nu aşa! Am pus femeia să-mi ţină oglinda şi l-am scos, că nu mai suportam durerea. Ţi­nusem tot postul, aveam bucătăria plină de bu­ca­te gus­toase, tăiasem miel, cum să nu gust şi eu, du­pă tradiţie, din cauza unui amărât de dinte? L-am dat afară cât ai clipi, apoi doi ani am stat cu gura spartă, până mi-am făcut o lucrare la Hune­doara. C-aşa-i şi felcerul - fără dinţi, ca ciz­ma­rul fără pingele!"
Un singur regret are badea Florea: că n-are cine să-i ducă mai departe felceria. "L-am învăţat totul pe băiatul meu mijlociu, era foarte bun, dar s-a dus la Domnul, sărmanul - face doi ani acuma. Doi feciori mi-am înmormântat, nu există mai mare durere pentru un părinte pe lumea asta! Trăiesc cu oful ăsta în suflet, le-aş fi dat ani de la mine, numai să-i ştiu sănătoşi! Se pierde şi meseria de felcer, domnule, ca atâtea altele... Lumea s-a modernizat, tehnica dentară - la fel, dar tot ar mai fi nevoie prin locuri de-astea, izolate, de-un om care să ştie ce să-ţi facă când te apucă durerile, că iarna sunt zăpezi mari şi-i greu să ajungi în oraş, de ai vreo urgenţă. Eu sunt bătrân, nu mai am putere în mâini nici să trag de-o măsea stricată... Dar nu văd pe vreunul să vrea să-nveţe."

MOAŞA
TEODORA GĂRDEAN

"Tare drag mi-a fost s-aduc suflete pe lume!"

Peste drum de culmile Retezatului, în satul Den­suş, la dispensarul aflat chiar lângă celebra biserică monument istoric, am întâlnit-o pe Teodora Găr­dean. Acum e asistentă medicală, însă zeci de ani a fost moaşa comunei. O altă meserie uitată, dar cu un rol extrem de important în viaţa satului româ­nesc.
"Eu am avut în grijă femeile din şapte sate şi-un cătun îndepărtat. Am început să lucrez ca moaşă în 11 iulie 1967, imediat după ce mi-am lu­at diploma. Am făcut Şcoala Sanitară la Petro­şani - cursuri foarte grele, aproape ca la facul­tatea de medicină. Fusesem 16 fete din zona Haţe­gului, însă numai şase dintre noi am terminat. Pro­fesorii, medici cu renume în acele vremuri, erau extrem de severi. Dimineaţa, la ora 6, trebuia să fim în spital, la practică, apoi aveam cursuri de la ora 13 până la ora 20. Ne ascultau din toată mate­ria de fiecare dată. Trebuia să ştim cărţile de me­dicină generală pe de rost, plus lecţia de zi învă­ţată! Obstetrica se făcea aparte, mult mai apro­fun­dat - era Biblia noas­tră, a moaşelor! Primeam la două, trei zile, câte un extemporal. Se punea me­dicul la catedră şi spunea: «Naşterea în prezen­taţie pelviană. Aveţi 15 minute. Succes!». La prac­tică, stăteam mai mult în sala de operaţii. Asistam la fel de fel de proceduri (cezariene, sarcini extra­uterine, chisturi ovariene, fibroame uterine etc.), pentru că era şi secţie de ginecologie. Dacă n-aveam media gene­ra­lă peste 8, nu ne primea. Şi acolo răspundeam la o mulţime de întrebări, tre­buia să ştim ce are de făcut medicul la fiecare pas, de la dezinfectatul mâinilor până la cusătura finală. În fiecare an aveam stagiu de o lună în maternitate; dacă nu asistam la cel puţin 15 naşteri, nu ne primea în examen; stăteam uneori şi noaptea în maternitate, să ne facem norma. Dar mi-a plăcut să învăţ şi mi-a prins tare bine cartea, că altfel nu puteam să-mi fac meseria".
Tuşa Teodora nu mai ştie exact la câte naşteri a asistat. "Am adus pe lume peste 500 de copii în toată cariera mea de moaşă. Şi niciunul n-a avut probleme la naştere, cu toate că situaţii delicate am întâlnit la tot pasul. Îmi amintesc că în 1969, am avut o sarcină gemelară dificilă, am adus pe lume două fetiţe. Erau foarte mici (1,600 şi 2,400 kg), trebuiau trimise la Vulcan, la incubator, dar fiind o iarnă grea, cu zăpezi mari, mama a refuzat. M-am dus zilnic cu sania să le văd, prin nămeţi de doi metri, câteva săptămâni la rând. Le puneam de jur-împrejur sticle cu apă caldă, am învăţat-o pe mamă ce să facă şi cum să le hrănească, mă temeam că nu rezistă, că erau tare firave. Dar au supra­vie­ţuit, har Domnului, acum sunt că­să­torite, au şi ele copii mari, la casa lor, tare se bucură când mă văd. Ţin minte că pe 4 august 1967, am fost che­mată într-un cătun îndepărtat. Gravida era deja în expulzie, nu mai aveam timp s-o duc la spital, dar m-am descurcat - am întors uşor fă­tul din exterior, aşa cum învăţasem la şcoală, şi am adus pe lume un flăcău de toată frumuseţea. Am făcut şi ex­trac­ţii manuale de placentă, am întâl­nit tot soiul de situaţii dificile, care nu se puteau rezolva fără asistenţă me­di­cală. Gândiţi-vă că-n zona asta nu erau pe atunci nici drumuri asfaltate, nici mijloace de trans­port. De telefoane nici nu mai spun, la anii aceia! Veneau oamenii cu bicicleta ori cu căruţa să mă anunţe că naşte vreo gravidă, trebuia să plec ime­diat cu şareta sau cu sania, după sezon, şi să ajung în timp util! Odată, într-o iarnă grea, am asis­tat o naştere la o cabană forestieră din munte, afla­tă la vreo 35 de kilometri depărtare. Era un vifor de nu se vedea drumul, iar caii se poticneau în zăpa­da care îi îngropa! Dar am răzbit, până la urmă! Mereu contracro­no­metru, dar am ajuns de fiecare da­tă la timp. M-a ajutat Dum­nezeu să-mi fac me­se­ria, că tare drag mi-a fost s-aduc suflete pe lume! Moşitul acum s-a pierdut. E mare păcat că s-au în­chis şcolile profesionale sanitare, pentru că în Hunedoara, la noi, sunt încă multe zone rurale izolate, pe vârf de munte, aflate la mare distanţă de oraşe, iar acolo chiar e nevoie de moaşe. Ce se întâmplă cu o gra­vidă cu proble­me, dacă-i vine sorocul iarna, pe viscol, şi nimeni nu poate ajunge la ea? Cine-o ajută?"

"Stricăciune la pachet"

În ce priveşte lumea de azi... Tuşa Teodora apre­­ciază medicina modernă, dar moravurile nu prea îi plac "Din punct de vedere medical, e in­com­­­pa­­rabil mai bine decât pe vremuri. Iei gravida în evi­­denţă din timp, ai tot istoricul ei medical, ştii de ce boli a suferit, la ce riscuri este expusă, deci nu poţi avea mari surprize. O chemi periodic la con­­trol, îi faci analize, îi dai trimitere pentru inves­ti­gaţii amă­nun­ţite, dacă e nevoie, ştii din timp sexul co­pilului şi dacă este bine poziţionat pentru naş­tere, poţi să con­trolezi evoluţia sarcinii de la un cap la altul. Ma­re lucru, că pe vremuri era totul la voia Domnului...
Din păcate, viaţa asta modernă a adus la pa­chet prea multă stricăciune. Şi stricăciune morală, ca s-o spun pe aia dreaptă, dar şi în planul sănă­tăţii. Fetele tinere se duc cu băr­baţii fără să ştie nici de unele, nu se protejează, apar boli cu trans­mitere sexuală, sarcini nedorite, infecţii grave, care pot duce până la cancer. În şcoli nu se mai face educaţie sanitară, iar asta-i o mare pro­blemă, mai ales pentru gene­ra­ţia tânără, pentru că mulţi adoles­cenţi au părinţii plecaţi prin străi­nă­tate, la muncă, şi ei au rămas să­racii de izbelişte! Cine să-i înveţe, cine să le facă o educaţie adec­va­tă? Nimeni! Aşa că degeaba ne mirăm când auzim că fetiţe de 12 ani au copii...
Alimentaţia e o altă problemă. Pe vremuri, toţi mâncam ecologic, cu toate că nici nu cunoşteam termenul. Femeile de la ţară munceau cot la cot cu bărbaţii, dar poc­neau de sănătate; nu ştiau ce-i ăla stres şi nici nu le prindeau bolile. Aveau contracţii să­nătoase, năşteau natural, acasă, iar du­pă naştere, nu stăteau la pat - îşi vedeau şi de copilaş, şi de gospodărie. Acum, cu toate chimi­calele din mân­care, ne îmbolnăvim uşor şi oricând poate să fie afectat şi fătul. Femeile moderne ţin fel de fel de diete, unele chiar şi când sunt gravide! Vor să arate bine după naştere, să nu se în­gra­şe prea mult, dar uită să se gân­deas­că şi la nevoile fă­­tului... Fac mul­te greşeli, şi nimeni nu are timp să le sfătuiască. E mare păcat, pentru că din ig­no­ranţă şi din fandoseală se poa­te ajunge la pro­bleme grave de sănătate!"

Sfaturi pentru viitoarele mame

Experienţa unei moaşe e ne­pre­ţuită, se pare. O enciclopedie de sfaturi pentru gravide şi lăuze, pe care nu mai are cui să le mai împărtăşească. "Nu ştiu cine le mai învaţă azi pe gravide, ce să facă atunci când devin prima dată mame, că nu-i chiar aşa de uşor. În ultimele două luni de sar­cină, e bine să le înveţi cum să-şi for­me­ze ma­me­lonul pentru alăptare, cum să ins­pi­re şi să expire la con­trac­ţiile ute­ri­ne, cum să se screa­­mă la naş­tere, fără să facă guşă - sunt multe lucruri pe care trebuie să le ştie dinainte. De exemplu, dacă ma­melonul nu e for­mat, în ultimele do­uă luni de sarcină, se trage uşor de sfârcuri şi se leagă cu ti­fon (nu cu aţă!). În fiecare zi trebuie masate ma­me­loanele, la unele femei trebuie desfundate canalele galactofore, alt­fel copilul nu poate fi hrănit la sân, iar ceva mai bun ca laptele de mamă nu există! Pe locul doi e lap­tele de vacă, nicidecum laptele praf, dar cine mai pune preţ pe lucrurile astea? Iar alăptarea trebuie să dureze minimum nouă luni, dacă vrem să avem un copil sănătos. Pentru imu­nitate, cel pu­ţin, alăptatul este esenţial - toţi anti­corpii se trans­mit de la mamă la copil, prin laptele matern!".

"Cea mai mare bucurie pe lume sunt copiii"

Îşi aminteşte perfect de ultima naştere la care a asistat. "În 3 ianuarie 2015, am fost chemată ur­gent la o gravidă din satul vecin, Pesteana. I se rup­­sese apa, sunase cineva din familie la salvare, dar nu mai ajungea. M-am dus repede, iar până să vină echipajul medical, am adus pe lume un băieţel perfect sănătos, de 3,800 kg şi 62 de cen­ti­metri. Mama era speriată că naşte acasă, dar n-a avut nicio problemă, totul a decurs normal".
V-au rămas dragi copiii? - o întreb şi se lumi­nează deodată la faţă. "Doamne, cum să nu-mi fie dragi când toată viaţa i-am ajutat să se nască. I-am ţinut pe toţi, mititei şi firavi, în palmele mele, le-am auzit primul ţipăt de după travaliul naşterii, care nu e uşor pentru ei. Şi mai târziu, le-am ţinut ur­ma, ca să ştiu ce mai fac. Sunt moaşă de modă ve­che, o mamă de suflet, care se bucură când co­piii pe care i-a ajutat să se nască sunt sănătoşi şi împliniţi".

***

Viaţa la ţară n-a fost niciodată uşoară, cum nici acum nu e. Aciuaţi la umbra pădurilor ori cocoţaţi pe crestele munţilor, ţăranii de pe meleagurile hu­ne­dorene au reuşit să trăiască în orice condiţii şi şi-au urmat rostul: au muncit pământul, şi-au ri­di­cat case, s-au căsătorit, au făcut copii, au păstrat obi­ceiuri de care nu se despart nici azi. Un mod de viaţă ce pare fascinant pentru ochiul orăşeanului, dar care acolo, în munte, e ceva firesc. Oameni ca badea Florea şi tuşa Teodora or fi fost mulţi, de veghe mereu pentru bi­nele celor din jur. Chiar dacă meseriile lor astăzi au dispărut, alungate de regulile vieţii moderne, ei vor rămâne nişte re­pe­re ale satului româ­nesc...