Sute de kilometri parcurși cu mașina și la picior, peste crestele munților și prin râpe adânci, în căutarea unor personaje de reportaj, - oameni adevărați, rămași în rostul vieții lor. Și am găsit, slavă Domnului! În orice direcție te abați de la asfalt, există oameni cu povești fabuloase! Iar când primarul din Cerbăl mi-a spus să-l căutăm pe badea Florea, felcerul din Feregi, pentru că el cunoaște mai bine decât oricine obiceiurile și oamenii locului, am știut pe loc despre ce voi scrie: despre meseriile uitate, care i-au ținut sănătoși pe oamenii de pe aceste meleaguri.
FELCERUL
FLOREA MUNTEAN
"În vârf de munte, cine dădea de necaz, numai cu plante se vindeca"
Feregi este un sat cocoțat pe tăișul muntelui, la o palmă sub nori, cu poartă la șosea, ca să nu se rătăcească vitele, prin păduri. Pe Florea Muntean l-am găsit imediat, la indicațiile primului om ivit pe uliță. Era acasă, în plină curățenie generală, alături de copii și nepoți. Și-a șters cu o cârpă varul de pe brațe și s-a scuzat pentru neorânduiala din curte, "Bată-vă norocul, tocmai acum v-ați găsit, când avem casa cu fundu-n sus?", zice și ne invită la umbra unui copac la fel de bătrân ca el. Zâmbește când află ce vrem să discutăm. "Cine se mai folosește de leacuri bătrânești azi, când sunt farmacii la tot pasul?". Apoi se adâncește în amintiri, își trece degetele noduroase prin barba albă ca neaua, iar ochii lui, albaștri ca cerul de toamnă, privesc undeva în copilărie. "De mic am prins drag să văd de sănătatea oamenilor. Am aflat plantele de leac la bătrânii pădureni, pe când eram de-o șchioapă. Moașa satului, o unguroaică bătrână, aciuată pe meleagurile astea încă din vremea Imperiului, mă lua cu ea pe plai, să adunăm buruieni. Mie-mi plăcea, pentru că eram un copil curios. Nu se găseau cărți cu rețete pe atunci, leacurile erau transmise din gură-n gură... N-am deprins eu mare lucru, eram mic și bătrâna unguroaică s-a stins devreme, dar mi-a rămas pasiunea, pentru că văzusem că ierburile alea erau de mare ajutor. Noi n-am avut doctor în sat; abia pe vremea comuniștilor s-a făcut dispensar în comună. Așa că cine dădea de necaz pe-aici, în vârf de munte, numai cu plante se lecuia. Bătrânele pădurence știau toate leacurile pământului, nu era an lăsat de bunul Dumnezeu să nu-și umple podul cu flori și rădăcini pentru ceaiuri și alifii. Mai și descântau babele, când credeau că-i prins omul în ghearele răului, iar în două zile era bolnavul pe picioare! Că la noi nu prea era vreme de bolit la pat... Așa m-am deprins eu cu leacurile străvechi, de la ce-am văzut în casă și prin vecini, dar la vârsta mea, nu le mai țin minte pe toate. Păcat că-i casa întoarsă, altfel căutam un caiet în care am notat câteva rețete bune, să le dați mai departe..."
"O basculă de dinți am scos la viața mea"
Nici despre felcerie nu prea vrea să vorbească. "Pe cine mai interesează? Acum, toată lumea merge la dentist, la oraș, dacă are probleme!" Aflăm totuși că a deprins-o târziu, în armată. "Am făcut Școala Regimentală la o unitate de marină din Constanța - prima dată când am văzut și eu marea. Mi-a fost greu tare la început, vă dați seama, am ajuns din vârful muntelui, de la coasă, direct în pântecul de tablă al unui vapor! Eram telegrafist la o stație de mare putere - știu și azi să bat alfabetul Morse, dar tot acolo am făcut și cursurile de sanitar. Le învățasem pe toate: făceam injecții, schimbam pansamente, scoteam măsele... Școală serioasă, se învăța carte, nu era ușor! Am avut un profesor doctor foarte cumsecade, Romulus Bitai, n-o să-l uit niciodată, dar după doi ani și ceva de armată, când m-am întors acasă, nu m-am mai ținut de învățătură. Deja se deschisese exploatarea minieră de la Muncel și am aflat că era nevoie de un asistent la dispensar. Nu eram căsătorit, așa că m-am dus acolo, să lucru și eu ceva. Mii de oameni am cunoscut, dar puțini au rămas azi, în viață, îi numeri pe degete. Le-a mâncat mina sănătatea la toți, s-au dus pe rând, unii de tineri. Se exploata cupru, zinc, plumb, aur și argint, dar cred că era și mult uraniu în măruntaiele pământului, altfel nu înțeleg cum de se îmbolnăveau așa grav... M-am întors în sat când m-am căsătorit și-am rămas și cu meseria asta, mă știau toți pădurenii din satele de munte, veneau la mine când aveau probleme. Am și acum trusa de extracție, cu clești de dentist, că doar nu scoteam dinții cu patentul! (râde) Unii mă chemau în toiul nopții din satele vecine, trimiteau carul cu boi să mă aducă, așa dureri necrezătoare aveau. Și mă duceam, ce să fac, că la durere se vede omenia! Dacă aveau inflamații sau abcese, le făceam injecție, le scoteam dintele stricat și-i scăpam pe loc de chin. O basculă de dinți am scos la viața mea... Doctorița de familie din Vețel mi-a trimis până acum câțiva ani, zeci de pacienți, că nu avea cine să le facă injecții, erau nevoiți să coboare în oraș dacă aveau de urmat un tratament mai serios. Îi înțepam, dar le dădeam și câte-o buruiană pe furiș, dacă știam că le face bine. Să nu credeți că am trăit din asta; mi-am văzut de gospodărie, ca orice țăran pădurean, dar am ajutat și eu cât am putut."
Din tolba sa cu leacuri, badea Florea ne spune câteva pentru problemele dentare: "Cel mai bun medicament pentru dinți, în caz de abces sau când te prinde curentul, e vârful de murar. Se face ceai din mlădițe verzi de mur și se clătește gura des, se face gargară, se ține-n gură cât mai mult, ca să înlăture abcesul. Mușețelul e la fel de bun, pentru că e dezinfectant. Rădăcina brândușei de primăvară (bulbul florii galbene) e bună pentru dureri dentare - se zdrobește puțin și se ține pe gingie, în dreptul dintelui bolnav, dar nu se înghite! Se albește gingia, dar nu-i bai - asta înseamnă că lucrează!".
"Nimeni nu mai vrea să învețe"
Are și întâmplări de pomină badea Florea. Ține neapărat să ne spună o snoavă: "Odată, în sfânta zi de Paști, a început să mă doară un blestemat de molar. Dar rău, nu așa! Am pus femeia să-mi țină oglinda și l-am scos, că nu mai suportam durerea. Ținusem tot postul, aveam bucătăria plină de bucate gustoase, tăiasem miel, cum să nu gust și eu, după tradiție, din cauza unui amărât de dinte? L-am dat afară cât ai clipi, apoi doi ani am stat cu gura spartă, până mi-am făcut o lucrare la Hunedoara. C-așa-i și felcerul - fără dinți, ca cizmarul fără pingele!"
Un singur regret are badea Florea: că n-are cine să-i ducă mai departe felceria. "L-am învățat totul pe băiatul meu mijlociu, era foarte bun, dar s-a dus la Domnul, sărmanul - face doi ani acuma. Doi feciori mi-am înmormântat, nu există mai mare durere pentru un părinte pe lumea asta! Trăiesc cu oful ăsta în suflet, le-aș fi dat ani de la mine, numai să-i știu sănătoși! Se pierde și meseria de felcer, domnule, ca atâtea altele... Lumea s-a modernizat, tehnica dentară - la fel, dar tot ar mai fi nevoie prin locuri de-astea, izolate, de-un om care să știe ce să-ți facă când te apucă durerile, că iarna sunt zăpezi mari și-i greu să ajungi în oraș, de ai vreo urgență. Eu sunt bătrân, nu mai am putere în mâini nici să trag de-o măsea stricată... Dar nu văd pe vreunul să vrea să-nvețe."
MOAȘA
TEODORA GĂRDEAN
"Tare drag mi-a fost s-aduc suflete pe lume!"
Peste drum de culmile Retezatului, în satul Densuș, la dispensarul aflat chiar lângă celebra biserică monument istoric, am întâlnit-o pe Teodora Gărdean. Acum e asistentă medicală, însă zeci de ani a fost moașa comunei. O altă meserie uitată, dar cu un rol extrem de important în viața satului românesc.
"Eu am avut în grijă femeile din șapte sate și-un cătun îndepărtat. Am început să lucrez ca moașă în 11 iulie 1967, imediat după ce mi-am luat diploma. Am făcut Școala Sanitară la Petroșani - cursuri foarte grele, aproape ca la facultatea de medicină. Fusesem 16 fete din zona Hațegului, însă numai șase dintre noi am terminat. Profesorii, medici cu renume în acele vremuri, erau extrem de severi. Dimineața, la ora 6, trebuia să fim în spital, la practică, apoi aveam cursuri de la ora 13 până la ora 20. Ne ascultau din toată materia de fiecare dată. Trebuia să știm cărțile de medicină generală pe de rost, plus lecția de zi învățată! Obstetrica se făcea aparte, mult mai aprofundat - era Biblia noastră, a moașelor! Primeam la două, trei zile, câte un extemporal. Se punea medicul la catedră și spunea: «Nașterea în prezentație pelviană. Aveți 15 minute. Succes!». La practică, stăteam mai mult în sala de operații. Asistam la fel de fel de proceduri (cezariene, sarcini extrauterine, chisturi ovariene, fibroame uterine etc.), pentru că era și secție de ginecologie. Dacă n-aveam media generală peste 8, nu ne primea. Și acolo răspundeam la o mulțime de întrebări, trebuia să știm ce are de făcut medicul la fiecare pas, de la dezinfectatul mâinilor până la cusătura finală. În fiecare an aveam stagiu de o lună în maternitate; dacă nu asistam la cel puțin 15 nașteri, nu ne primea în examen; stăteam uneori și noaptea în maternitate, să ne facem norma. Dar mi-a plăcut să învăț și mi-a prins tare bine cartea, că altfel nu puteam să-mi fac meseria".
Tușa Teodora nu mai știe exact la câte nașteri a asistat. "Am adus pe lume peste 500 de copii în toată cariera mea de moașă. Și niciunul n-a avut probleme la naștere, cu toate că situații delicate am întâlnit la tot pasul. Îmi amintesc că în 1969, am avut o sarcină gemelară dificilă, am adus pe lume două fetițe. Erau foarte mici (1,600 și 2,400 kg), trebuiau trimise la Vulcan, la incubator, dar fiind o iarnă grea, cu zăpezi mari, mama a refuzat. M-am dus zilnic cu sania să le văd, prin nămeți de doi metri, câteva săptămâni la rând. Le puneam de jur-împrejur sticle cu apă caldă, am învățat-o pe mamă ce să facă și cum să le hrănească, mă temeam că nu rezistă, că erau tare firave. Dar au supraviețuit, har Domnului, acum sunt căsătorite, au și ele copii mari, la casa lor, tare se bucură când mă văd. Țin minte că pe 4 august 1967, am fost chemată într-un cătun îndepărtat. Gravida era deja în expulzie, nu mai aveam timp s-o duc la spital, dar m-am descurcat - am întors ușor fătul din exterior, așa cum învățasem la școală, și am adus pe lume un flăcău de toată frumusețea. Am făcut și extracții manuale de placentă, am întâlnit tot soiul de situații dificile, care nu se puteau rezolva fără asistență medicală. Gândiți-vă că-n zona asta nu erau pe atunci nici drumuri asfaltate, nici mijloace de transport. De telefoane nici nu mai spun, la anii aceia! Veneau oamenii cu bicicleta ori cu căruța să mă anunțe că naște vreo gravidă, trebuia să plec imediat cu șareta sau cu sania, după sezon, și să ajung în timp util! Odată, într-o iarnă grea, am asistat o naștere la o cabană forestieră din munte, aflată la vreo 35 de kilometri depărtare. Era un vifor de nu se vedea drumul, iar caii se poticneau în zăpada care îi îngropa! Dar am răzbit, până la urmă! Mereu contracronometru, dar am ajuns de fiecare dată la timp. M-a ajutat Dumnezeu să-mi fac meseria, că tare drag mi-a fost s-aduc suflete pe lume! Moșitul acum s-a pierdut. E mare păcat că s-au închis școlile profesionale sanitare, pentru că în Hunedoara, la noi, sunt încă multe zone rurale izolate, pe vârf de munte, aflate la mare distanță de orașe, iar acolo chiar e nevoie de moașe. Ce se întâmplă cu o gravidă cu probleme, dacă-i vine sorocul iarna, pe viscol, și nimeni nu poate ajunge la ea? Cine-o ajută?"
"Stricăciune la pachet"
În ce privește lumea de azi... Tușa Teodora apreciază medicina modernă, dar moravurile nu prea îi plac "Din punct de vedere medical, e incomparabil mai bine decât pe vremuri. Iei gravida în evidență din timp, ai tot istoricul ei medical, știi de ce boli a suferit, la ce riscuri este expusă, deci nu poți avea mari surprize. O chemi periodic la control, îi faci analize, îi dai trimitere pentru investigații amănunțite, dacă e nevoie, știi din timp sexul copilului și dacă este bine poziționat pentru naștere, poți să controlezi evoluția sarcinii de la un cap la altul. Mare lucru, că pe vremuri era totul la voia Domnului...
Din păcate, viața asta modernă a adus la pachet prea multă stricăciune. Și stricăciune morală, ca s-o spun pe aia dreaptă, dar și în planul sănătății. Fetele tinere se duc cu bărbații fără să știe nici de unele, nu se protejează, apar boli cu transmitere sexuală, sarcini nedorite, infecții grave, care pot duce până la cancer. În școli nu se mai face educație sanitară, iar asta-i o mare problemă, mai ales pentru generația tânără, pentru că mulți adolescenți au părinții plecați prin străinătate, la muncă, și ei au rămas săracii de izbeliște! Cine să-i învețe, cine să le facă o educație adecvată? Nimeni! Așa că degeaba ne mirăm când auzim că fetițe de 12 ani au copii...
Alimentația e o altă problemă. Pe vremuri, toți mâncam ecologic, cu toate că nici nu cunoșteam termenul. Femeile de la țară munceau cot la cot cu bărbații, dar pocneau de sănătate; nu știau ce-i ăla stres și nici nu le prindeau bolile. Aveau contracții sănătoase, nășteau natural, acasă, iar după naștere, nu stăteau la pat - își vedeau și de copilaș, și de gospodărie. Acum, cu toate chimicalele din mâncare, ne îmbolnăvim ușor și oricând poate să fie afectat și fătul. Femeile moderne țin fel de fel de diete, unele chiar și când sunt gravide! Vor să arate bine după naștere, să nu se îngrașe prea mult, dar uită să se gândească și la nevoile fătului... Fac multe greșeli, și nimeni nu are timp să le sfătuiască. E mare păcat, pentru că din ignoranță și din fandoseală se poate ajunge la probleme grave de sănătate!"
Sfaturi pentru viitoarele mame
Experiența unei moașe e neprețuită, se pare. O enciclopedie de sfaturi pentru gravide și lăuze, pe care nu mai are cui să le mai împărtășească. "Nu știu cine le mai învață azi pe gravide, ce să facă atunci când devin prima dată mame, că nu-i chiar așa de ușor. În ultimele două luni de sarcină, e bine să le înveți cum să-și formeze mamelonul pentru alăptare, cum să inspire și să expire la contracțiile uterine, cum să se screamă la naștere, fără să facă gușă - sunt multe lucruri pe care trebuie să le știe dinainte. De exemplu, dacă mamelonul nu e format, în ultimele două luni de sarcină, se trage ușor de sfârcuri și se leagă cu tifon (nu cu ață!). În fiecare zi trebuie masate mameloanele, la unele femei trebuie desfundate canalele galactofore, altfel copilul nu poate fi hrănit la sân, iar ceva mai bun ca laptele de mamă nu există! Pe locul doi e laptele de vacă, nicidecum laptele praf, dar cine mai pune preț pe lucrurile astea? Iar alăptarea trebuie să dureze minimum nouă luni, dacă vrem să avem un copil sănătos. Pentru imunitate, cel puțin, alăptatul este esențial - toți anticorpii se transmit de la mamă la copil, prin laptele matern!".
"Cea mai mare bucurie pe lume sunt copiii"
Își amintește perfect de ultima naștere la care a asistat. "În 3 ianuarie 2015, am fost chemată urgent la o gravidă din satul vecin, Pesteana. I se rupsese apa, sunase cineva din familie la salvare, dar nu mai ajungea. M-am dus repede, iar până să vină echipajul medical, am adus pe lume un băiețel perfect sănătos, de 3,800 kg și 62 de centimetri. Mama era speriată că naște acasă, dar n-a avut nicio problemă, totul a decurs normal".
V-au rămas dragi copiii? - o întreb și se luminează deodată la față. "Doamne, cum să nu-mi fie dragi când toată viața i-am ajutat să se nască. I-am ținut pe toți, mititei și firavi, în palmele mele, le-am auzit primul țipăt de după travaliul nașterii, care nu e ușor pentru ei. Și mai târziu, le-am ținut urma, ca să știu ce mai fac. Sunt moașă de modă veche, o mamă de suflet, care se bucură când copiii pe care i-a ajutat să se nască sunt sănătoși și împliniți".
***
Viața la țară n-a fost niciodată ușoară, cum nici acum nu e. Aciuați la umbra pădurilor ori cocoțați pe crestele munților, țăranii de pe meleagurile hunedorene au reușit să trăiască în orice condiții și și-au urmat rostul: au muncit pământul, și-au ridicat case, s-au căsătorit, au făcut copii, au păstrat obiceiuri de care nu se despart nici azi. Un mod de viață ce pare fascinant pentru ochiul orășeanului, dar care acolo, în munte, e ceva firesc. Oameni ca badea Florea și tușa Teodora or fi fost mulți, de veghe mereu pentru binele celor din jur. Chiar dacă meseriile lor astăzi au dispărut, alungate de regulile vieții moderne, ei vor rămâne niște repere ale satului românesc...