Cântec pentru o viaţă - Nana Cosana

- Sus, în Cerişor, în faţa casei cu prispă la poartă, o vei găsi pe Cosana Vinca. Trebuie doar să strigi tare, să te audă: "Nană Cosanăăă!", iar ea îţi va deschide. Uşa şi sufletul. Te va primi înăuntru. Înăuntrul casei ei, înăuntrul unei vieţi fabuloase, înăuntrul unui cântec pădurenesc, vechi de când lumea, care nu se sfârşeşte niciodată -

Maria Tănase din Cerişor

"Acu', în mai, într-o sară o fost. Încă şi nin­gea! Am închis găinile, m-am dus jos, am în­cheiat poarta, tot sângură. Acu', parcă auz că mă strigă cineva. No, că cine-i? Două maşini şi patru oa­meni la poarta me. Măi, să fie! Păi, şe să caute oamenii ăştia la mine? Mă uit: iaca-i primariu', Rusalin Işfănoni, ăl de jos, din Dăbâca, de-o tot umblat să scrie despre pădurenii noştri, unu' tânăr din Hunedoara, care cântă, Bog­dan Toma, şi încă altu', de mă tot uit lung la el: «El să fie?, el să fie?». «Sigur îi el, că pra samănă!». No, şi ăsta, al patrulea, vede că mă tot uit şi mă întrabă: «Păi, că mă cunoşti?». «Păi, cum să nu vă cunosc?! Sun­teţi Ioan Bocşa, cântă­reţu'! Da' numa' spuneţi de ce aţi ve­nit la mine, babă bătrână, păcatele mele!». No, şi par­că-l aud pe Bocşa: «Că tu ştii să cânţi!». No, că am ră­mas mută când l-am auzit: «Păi, că de unde ştiţi asta?». «Păi, că v-am găsit în cărţi». «No, că asta-i încă prea de tot», spusăi şi i-am poftit în casă. No, uite, unde baş stai tu acuma, o stat şi Bocşa. Mi-am făcut şi cruce cu limba de aşa întâm­plare. Da' cel mai mult mi s-o făcut pie­lea aşe pă mine, când o început Bocşa să cânte, cu vocea aia a lui. No, şi ce crezi tu c-o cântat el? «Măi, bage, bace-te bruma!». N-o cântat-o cu versu­rile me­le, da' melodia aia, a me era! Că i-am şi zâs, că asta-i melodia me şi că de unge o aflat-o el, că numa' eu ce-o mai ştiam. Şi el doar o râs, cu musteţea aia a lui, şi mi-o zâs iar: «Păi, că nu ţi-am zis că din cărţi?!».Da' care cărţi, m-am gândit eu, bată-le vina de cărţi!? Şi, no, m-or rugat cu toţii să le cânt şi-apăi, când am început să cânt, nici nu m-am mai oprit. Aşa dor mi-era... La sfârşit, după ce m-or ascultat, mi-o zâs Işfănoni, că mai mare ca Maria Tănase puteam s-ajung. Auzi, ce să spună el?!, c-am şi râs de aşa vorbă. No, şi ce zişi tu, că de ce or venit ei până la mine? Să mă cheme la Lelese, să cânt de sărbătoarea de Măsuratu' Oilor. Apăi, că nici un an n-o trecut de când l-am îngropat pe Pătru al meu, şi ei să mă cheme să cânt! Păi, că eu n-am mai cântat de o viaţă! Le-am zis că asta nu se poate şi că doar dacă mă lasă fata me, atunci eu vin şi cânt, dacă oi mai şti cânta. Şi am sunat-o, şi numa' i-am zâs: «Apăi, fată, tu şcii şine o fost la noi în casă?». «D-apăi că şine?», o zâs ea. «Că Bocşa, cântăreţu'! Că să mă duc eu să cânt, babă bătrână, la Lelese, la săr­bătoare». Când o auzit fata, numa' că n-o strigat: «Duce, duce, mamo, că de nu te-oi duce, eu mă supăr», mi-o zâs. Apăi, ce să fac? M-am dus."

Pâlnia Emiliei Comişel

Când Nana Cosana povesteşte, timpul stă în loc. Îi auzi doar vocea iute, grăbită, de bătrână care n-a îmbătrânit niciodată, care a tot păstrat ascunsă, acolo, în palmele ei muncite, sub bro­boa­da cernită, în trupul ăsta care s-a încovoiat de la vre­muri şi greutăţi, o fetiţă veşnic pusă pe şotii. Aşa şi râde: un râs poznaş, tânăr, zglobiu, de fetiţă. O fetiţă ascunsă, care nu se dă plecată din sufletul unei femei de 84 de ani. Iar Nana Co­sana râde des, în timp ce povesteş­te, deşi de multe ori povestea alunecă iar şi iar spre locuri mai puţin vesele. Atunci, Nana Cosana nu mai râde. Ochii i se umbresc scurt şi caută, ficşi, spre un colţ al camerei, un răspuns la ceva ce o fră­mântă. Apoi oftează, clipeşte, alungă umbra şi povesteşte mai departe. Eşti ca într-o vrajă în povestea ei. Te duci fermecat mai departe, as­culţi. Iar atunci când povestea se opreşte pentru un timp şi Cosana Vinca din Cerişor începe să cânte, simţi cum o lumină mare se po­goară peste lume, învăluind-o. Ai a­juns unde trebuie, ai ajuns sus, în Ţinutul Pădu­renilor, în Ceri­şor, aco­lo unde viaţa poate fi totuna cu o bătrână ca o fetiţă.
"Apăi, că pe atunci, tot cân­tam... Tare mi-o plăcut... Am avut şi de la cine să învăţ. Eram eu şi cu încă o fată aşe, ca mine, şi o femeie cu zece ani mai mare, noi eram cântăreţele. Şi ne-o învăţat femeia pe noi, fe­tele, şi cântări, şi ghicituri, şi poezii, tot ce ştia ne-o învăţat. Şi cân' ţi-e drag să-nveţi ceva, apăi că nici nu mai uiţi lucru' cela, câte zile oi trăi. Eu aşa am fost. Şi mai lu­cram şi când eram fată... Se punea grâu, se punea po­rumb, toate hol­dele se arau, ovăz, grâu, fân, vaci, boi, oi, hăăăi, nu se mai termina cu munca... Da' timp de cântat tot găseam. Că eram la holdă, că ne mai strân­geam cu furca, că merjeam la os­peţe, tot aflam noi, iaca-şa, vreme să cântăm. Că era obicei, la noi, la pădureni, sâmbătă sara, se mer­jea la omenie. Tot merjeau oa­menii unii la alţii, să se omeneas­că, hăi. Musai era! Şi la miezul nopţii, când se găta ospăţu', apăi ce mai cântam pe drum spre casă, să se auză pân' la stele! Un cântec era tot satu'! Păi, şi la nunţi! Că la noi, nunţile se făceau în câmp, să încapă toţi pădurenii! Ce mai cântam şi la nunţi! Pe câmp cântam cu fetele, şi la vaci, sân­gură! No, ş-aşe. Şi-n '50 o fost, ţiu bine minte, 17 ani aveam. Eram la holdă şi se aude-n sat că or venit hoţii. Că tot umblă pe uliţe cu măşâni, că umblă-n poduri şi intră-n curţi, vai şi amar. Şi parcă văd şi acu', iaca hoţii intră-n holdă şi încep să strije după mine. Că m-am spăriet, dau să mă ascund. Ei tot după mine să strije: «Stai, fato, stai». Şese băr­baţi făloşi, la costume, şi o femeie cu ei. Aşa or arăta hoţii?! m-am gândit. Şi am stat. Şi numa' vine femeia aia la mine şi-mi zice că o cheamă Emilia Comişel, că a auzit că eu cânt şi mă roagă ea frumos să-i cânt. No, apăi dacă era cu cântat, cum să nu cânţi?! P-atunci, în sat, nici curent nu era, stăteam toţi la lampă d-aia cu petrol. Şi numa' văd că scot bărbaţii ăia nişte d-alea cu pâlnii din măşâni şi-mi zic că acolo să cânt. «Cânt oriunde» le-am zâs, şi, no, acolo am cântat, la 17 ani, în pâlnia lu' Emilia Comişel. Am cântat «Bage, bace-te bruma», no, melodia aia de o cântat-o şi Bocşa la mine-n casă".
Emilia Comişel a fost unul dintre cei mai mari etnomuzicologi pe care i-a avut ţara noastră. Iar pâlnia aceea era, fără doar şi poate, un gra­mofon.

Mărul cu păsăruică

"Am fost frumoasă odată", zice Nana Co­sana, "uice cum am fost". Şi-mi arată fotografia unei fete sprâncenate, cu ochi arzători, adânci, ochii aceia care privesc departe, până în străfun­duri, ochi care te răscolesc, ochii aceia de iubit. O fată într-un costum de regină pădureană, cu mâna dreaptă odihnindu-se pe salba care-i împo­dobeşte tot pieptul. O frumuseţe! "Că şi asta tot atunci, la 17 ani, înainte de măritiş, îi făcută".
După ce a ascultat-o cântând, Emilia Comişel a rugat-o să vină la Bucureşti, că, nu încape vor­bă, tre­b­uie să devină cân­tă­reaţă. "Apăi, că ce să cate la Bucureşci o fată de 17 ani?!", i-a spus tatăl ei. "Dacă pleşi, pe noi şine ne mai ajută la muncă?". A ră­mas, n-a avut înco­tro. Dar privirea ei capătă umbra aceea scurtă, fixă, a­dâncă, de parcă aici, în came­ra asta în care poves­teşte, ar mai fi ceva nelămurit, un lu­cru pe care numai ea îl poate vedea. "Gre copilărie am avut. Era pe ter­mi­natu' războ­iului, tata tot la concentrare era, ma­ma cu sora mică, abia născută, eu trebuia să le des­feric pe toate.Mâ­nam caru' cu boi la hol­dă. No, acasă mai era cum mai era, că în­căr­cam cu mama caru', da' la holdă îl descărcam sângură. Şi aveam doisprăscie ani atunşi. Vaaai! Pe urmă, me­ream în pădure cu caru', să tai lemne. Şi tăiam numa' lemn de cei, că ceiu' era mai uşor de tăiat. Apăi du-te, Cosană, la fân, ridică fânu' cu furca-n sus, în car... Apăi du-te la câmp, la grâu, să seceri cu bătrânii, cu seceră d-aia, cum era odată... La holdă, la sapă... Heeei! N-o fost uşor. Da' parcă, când o dat Dom­nul, şi tata o fost acasă, altfel era. Că şi acu' parcă văd cum veneau cetele de flăcăi la noi, să-i înveţe tata a colinda, şi cu vocea, şi cu duba, şi cu fluierul. Că el o fost cantor la bise­rică şi nă­naş la mulţi din sat. Că, apăi, nimeni nu mai ştia obiceiurile cum le ştia el. Că eu tot cu el samăn, de mi-a rămas drag de cântec şi de toate câte or fost! Ăăăăi, da' când o făcut el pomu'! Un pom maaare! Cât tră­iesc o să văd pomu' ăla! Că la noi, la nunţi, aşa-i obiceiul, nă­naşu' aduce un pom cu mere. Da' din tăţi oa­menii, nimeni nu fă­cea pom aşa frumos ca tată-meu! Cum să zic că îi pomu'? Îi o scân­duriţă, şi pe scându­riţă, pui beţe ca un curcubeu, şi de beţele astea atârni merele cu sârmă de un cârlig. Tata o învelit merele în hârtie sclipicioasă ca argintu', şi le-o atâr­nat de beţe. Şi o făcut şi o păsăruică din tablă şi i-o făcut ochi de grâu şi i-o pus nişte pene mici, de la găină, în codă la păsăruică, că jurai că-i vie. Ce mândru era po­mu' ăla, n-o să-l uit câte zile oi ave!".
Acum, Cosana Vin­ca e iarăşi fetiţă. E acolo, în casa ei, lângă tatăl pe care l-a iubit, şi se bucură de o păsă­ruică de tablă şi un pom cu mere învelite în staniol scli­pitor. Râ­de Nana Co­sana acum, îi râd ochii, faţa, sufle­tul.

Cântec oprit

"La 18 ani m-am că­sătorit. Şi ştii care o fost primu' lucru pe care mi l-o spus Pătru al meu după ce m-o luat? «Tu să nu cânţi!». Aşa o spus ş-aşa o fost. 67 de ani, de când o venit Emilia Comişel cu pâlnia la mine şi până anu' ăsta, eu tot n-am mai cântat. Era frumos Pătru al meu, da' era jălos rău, vai viaţa me! Când era treaz, era om cumsecade, harnic, bun, da' când be, că numa' rachiu be cân' be, începea că de ce s-o uitat ăla la mine, tu de şe ai spus vorba aia", şi uite aşa o ţinea, nu mai era chip să te înţeleji cu el. Uite şe frumos era - Domnul să-l aibe în pază!".
Nana Cosana îmi arată o fotografie de acum 60 de ani şi mai bine. Doi tineri frumoşi, el mili­tar, ea pădureană, stau stingheriţi pe scaune şi se ţin uşor de mână. "No, că era-n armată, la Ti­mişoara. Aveam 20 de ani şi am mers cu trenu' pân la el, să-l văd. Apăi, că pădureană m-am dus, cum altfel! Că vroia un om în tren musai să-mi cum­pere costu­mu', da' i-am zâs că nărod trebuie să fie, că doar n-o să rămân în pielea goală! Apoi s-o născut şi fata, Do­rica. Trebuia să fac culme pentru fată, câte 30-40 de cămeşi, să aibe cân s-o mă­rita...Toaaată iarna coseam, ţeseam; şi vara la câmp... Ce să mai cânţi?! Par­că-l aud: «Tu aişea-n casă să nu cânţi!». O fost om d-ăla mai aspru, nu şi-o arătat iubi­rea, să nu cred eu că mă iu­beş­te. Şi uite aşa, tăăătă ziu­lica, ba seceram grâu şi mer­jeam cu el la moară, cu de­sajii-n spa­te, să facem făină, pe urmă cerne şi fă pită, fă aluatu' de cu sară, scoală-te noapcea la trei şi frământă-l bine, ca să dai câte şeptie, opt pite la cup­tor, să se coacă, şi dimineaţă, hai la seceră, la sapă... Că odată, când a băut iar şi o dat să mă bată, i-am zis şi eu: «Da' de ce tot tu porun­ceşti, tot porunceşti? Păi, lasă-mă să poruncesc şi eu în casa asta!». Da' el o zâs: «Păi, ce, tu porţi pă­lărie? Cine poartă pălărie: tu sau eu?». Şi i-am zâs atuncea: «Eeei, mă, păi dacă-i vor­ba numa' de pălărie, şi eu pot să port pălărie, să po­runcesc şi eu!». Şi am luat pălăria din cui şi mi-am pus-o pe cap. Da' dejea­ba, tot cum o vrut el o ieşit".
N-a mai cântat Nana Cosana. N-a lăsat-o Pătru al ei. "Cât mi-am dorit să cânt pe scenă, un­deva", i-a spus lui Ioan Bocşa. "Măcar 50 de ani să fi avut, nu acum, babă bătrână". Cosana Vinca alungă umbra din ochi şi cântă. Cântă cu o voce fără vârstă, răscolitoare şi pură, ca apa de fântână. Lumina se coboară iar peste lume. "Păi, vai ge mine, am înserat/ şi oamenii s-or culcat./ Păi, da' io unge m-oi culca,/ Păi, că porţile-s toace închise,/ Păi, numai la mândruţa-n vale/ E un pic de lumânare"... Sunt cântece pe care nu­mai ea le mai ştie. Cântece vechi, pădureneşti, vechi de când lumea. Femeia care a învăţat-o s-a dus de mult la cer, fata cu care cânta s-a măritat în Cerbăl, când să se mai vadă, cu cine să mai cânte? N-au mai fost vremuri de cân­tat. Până a­cum, când a fost să i se prăpă­deas­că Pătru al ei.

Bradul lui Petre

"Tu, când o fi să mă duc, să-mi aduci bradu' şi să-mi cânţi", i-a zis Pătru cu puţin timp înainte să moară. Omul care i-a spus că în casa lui nu se cântă a vrut să plece de pe lumea asta ca un pădurean adevărat. Cu brad mare, tăiat din pădure, şi aşezat la streaşină, cum e obiceiul, ca să-l însoţească la trecerea dintre lumi. Trei zile i-a cântat Cosana soţului ei, Pătru, cântecul ăsta tainic, pădure­nesc: "Petre, Petre, dragul meu/ Fă, Petre, cum îi putie/ Şi te uită pe fereastră,/ C-ai acu' altă nevastă./ Îi înaltă şi sprâncenată/ Şi de la codru îi tunată,/ Îmbrăcată-n haină verge,/ Doamne, da' bine-i mai şedie./ Cheam-o tu, măi Petre-n casă/ Şi o aşază după masă/ Şi dă-i şeva de mâncare/ Şi vă gătaţi de plecare,/ C-aveţi cale îndelungată,/ Nu se gată nicio­dată".
A avut brad falnic Petre. Împo­dobit cu lână de toate culorile, cu baticul prins deasupra, iar peste ba­tic, legată o batistă. A fost dus cu alai la biserică, aşezat pe mormânt, Pătru înăuntru, bradul deasupra, în cimitirul din Cerişor.
Acolo, pe cruce, e fotografia aceea cu doi tineri frumoşi - el militar, ea pădureană - ce se ţin stingheriţi de mână. "Mă, Petre, când oi muri, să mă iei şi pe mine, că eu fără tine, sângură, n-o să pot trăi acia", i-a spus Cosana bărbatului ei. "Eee, dacă s-ar pute... Dar nu se poate, măi femeie, i-a zis el, tu mai ai de trăit şi de văzut, cum să te iau eu cu mine?". "Da' dacă o fi să mori", i-a mai spus Cosana, "tu să nu vii la mine să mă spării"... "Nu-ţi fie frică, femeie, că nu vin", i-a spus el. "Şi n-o venit, s-o ţânut de cu­vânt cu toate ce le-a zis", oftează Cosana şi mângâie cu degetul chipul tânăr al unui militar, dintr-o fotografie veche de mai bine de 60 de ani. "Pătru meu, Pătru meu...".

Când se gată anii

Anul ăsta, în mai, când încă şi nin­gea, a sosit în Cerişor Ioan Bocşa, ca să dea de urma unui cântec vechi, des­coperit în cartea Emiliei Comişel. L-a găsit. Cântecul era unde trebuia să fie, în mintea şi în sufletul unei bătrâne din Cerişor, Cosana Vinca. Cântecul era ea. "Parcă văd înaintea mea totu'. Doar mă uit aşa, altfel, şi văd şi oameni, şi vorbe, şi cum era zâua, tot. Păi, cum să nu-mi amintesc? Tot îmi amintesc, parcă o fost ieri!". De la 17 ani până acum, la 84, Nana Cosana n-a mai cântat. I-a fost şiudă mai întâi, apoi i-a fost dor, apoi s-a împăcat şi şi-a trăit viaţa aşa cum a fost. Dar cântecul, ca orice miracol al lumii ăsteia, a rămas acolo, înăuntru, pur, ne­ştirbit, ca o apă de fântână. Tre­buia doar să se facă tim­pul să iasă iarăşi la iveală.
"O fost tare bine la Lelese, când am cântat. O fost lume multă, ca la săr­bătoare, m-or aplaudat şi m-or pupat, atâta doară că numa' ce plimbau un snop, aşa, deasupra me, când cântam. Şi mai erau pe scenă nişte oameni cu măşâni pe roţi şi tot apropiau bâzdâgănile ăle de mine". A fost filmată pentru televiziune. Snopul trebuie să fi fost microfonul, iar bâz­dâgănile, camerele de filmat. "Că dup-aia, or început toţi să facă poză cu mine, vaaai şi amar, păcatele mele! M-or şi pupat, de mureau mu­ierile de ciudă - «de şe s-o tipărit cu tine şi cu noi nu, aaai, uice, o şi pupat-o...». Că toace se încoardă acu'- «Uice, o venit maşână după babă bătrână!». Da' eu, să ştiţi, tot aia amărâta mi-s".
Din mai şi până acum, Nana Cosana a mai fost invitată să cânte la Cluj şi urmează să mear­gă şi la Deva. Lumea a început s-o viziteze, aici, în Cerişor, spre şiuda femeilor tinere din sat. Viaţa a reînceput acum, la 84 de ani, după 67 de ani de când s-a oprit din cântat. Îi râd ochii, ochii aceia de fetiţă poznaşă, apoi i se întunecă şi apare umbra: "Dijaba am acuma bucurie, că se gată anii. Nu mai sunt ani. Cât mi-am visat să fiu pe scenă, undeva... Da' nu la anii ăştia. Măcar 50 să mai fi avut". Dar umbra din ochi se duce, alungată de o fetiţă ascunsă într-o bă­trână. "No, haidaţi să v-arăt cămeşile, ce le-am ţesut o viaţă". Ni le arată: tot cântecul oprit atâ­ţia amar de ani a încăput în ţesătura asta migă­loasă, miraculoasă. Splendorile astea de cămăşi pădureneşti cântă. Pur şi simplu cântă, în lumina asta mare, atârnate pe o sârmă, în curtea Cosanei Vinca din Cerişor. "Oare când am lucrat la costumul ăsta? Când am făcut toate astea? Când am lucrat la câmp? Când? Dumnezeu şi Maica Domnului din cer m-or ajutat, că n-am avut pe ni­meni să-mi facă o zamă!". Umbra trece, Cosana Vinca începe iarăşi să cânte. Un cântec despre bătrâneţe, ştiut numai de ea, lim­pede, adânc, vindecător, simplu şi pur, ca o apă de fântână:
"Păi, duce-m-aş, Doamne, noap­tea,/ Să mă întâlnesc cu moartea,/ Să vegem - nu m-o mân­ca, mă./ Păi, da' di şe să nu mă mânşe,/Păi, că pe mine-i carnea dulşe,/ Car­nea-i dulşe ca pe pui, mă,/ Păi, fost-am dragă cui şi cui/ Şi acu' nu mi-s nimănui, măăă./ Păi, fost-am dragă lu' badea, măi/Şi acu' nu-s ni­mănuia, mă./ Că, dacă am îm­bătrânit,/ Păi, nu-s mai bună de nimic./ Păi, omu' dacă-m­bă­­trâneşte,/ Păi, frumu­seţa-l oco­leşte,/ Frumu­seţa-l pă­ră­săşte". Îi sărut mâna Co­sanei Vinca. Îi spun că fru­museţea ră­mâne, nu se duce nicăieri. I-a rămas în voce, i-a rămas în su­flet, pe chipul ei de bătrână cu o fetiţă ascunsă înăuntru, a rămas aici, în Cerişor, sus­pen­dată şi vrăjită, dea­supra lumii. Viaţa începe acum. Cân­tând!

Fotografii de FLORENTIN POPA