MIHAI VITEAZUL domn creştin - "Nu voiu înceta a sluji creştinătatea întreagă, cu jertfa trupului şi a vieţii mele!"

- Dincolo de armura sa de ostaş curajos, Mihai Viteazul a fost un creştin fierbinte, care şi-a pus sabia în slujba Crucii, într-un moment de mare cumpănă. Iar Hristos i-a răsplătit iubirea, cu mari minuni -

Opt ani, între 1593 şi 1601, doar atât a domnit Mihai Viteazul. Şi în acest foarte scurt răstimp al istoriei, petrecut în şaua calului, cu spada în mână, a reuşit să îi bată pe turci de mai multe ori şi să-i strângă sub acelaşi sceptru pe toţi românii. Există istorici care spun că Mihai Viteazul a fost doar un aventu­rier care a cucerit Ardealul şi Moldova din ambiţie şi pentru glorie personală. Afirmaţiile lor nu se bazează însă pe do­cumente. De altfel, multe scrieri stră­i­ne, care nu pot fi bănuite părtinitoare, îl descriu drept un om gata să se jert­feas­că pentru Hristos. De pildă Štefan Szuhay, episcop maghiar de Eger, îl lăuda pentru "credinţa şi evlavia sa ves­ti­tă în toată lumea". Iar scrisorile pe care Mihai Viteazul le-a trimis de-a lun­gul domniei sale, către puterile creştine, îi dezvăluie nu numai iubirea nestrămu­tată pentru ţară şi hotărârea de a lupta pentru ea, ci şi o dragoste aprinsă pen­tru Dumnezeu. Iată ce îi scrie el, în 1595, lui Potocki, starostele Cracoviei: "Eu n-am avut de la turci nicio greutate sau vreo nedreptate, dar ceea ce am făcut, toate le-am făcut pentru credinţa creştinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi cu bieţii creştini. M-am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creştine. De aceea, vă rog din nou ca să nu ne părăsiţi şi să ne lăsaţi fără ajutor". Nu numai că Mihai a fost părăsit de Polo­nia, de nobilii transilvăneni, iar la urmă chiar de împăratul Rudolf, dar aliaţii săi creştini l-au socotit în final un domnitor prea puternic pentru a fi tolerat, aşa că au poruncit asasinarea sa. Textul care urmea­ză ţinteşte să dezvăluie o latură prea puţin cunos­cută a personalităţii marelui domnitor, credinţa sa, o inimă care a bătut creştineşte la o înălţime vecină cu sfinţenia. Viaţa Viteazului a fost plină de minuni despre care astăzi nu se mai vorbeşte deloc. Unele din­tre ele au fost scrise de cronicari şi au credibili­tate istorică, altele au rămas în tradiţia populară şi au ajuns până la noi, învelite în abur de legendă.

Primul miracol

În tinereţe, Mihai Viteazul a fost negustor de giuvaericale, apoi a ajuns stolnic al lui Mihnea Tur­citul şi, din 1593, sub domnia lui Alexandru cel Rău, Mare Ban al Craiovei. Dregătoria aceasta, care îl făcea conducător al oştilor Ţării Româneşti, al doilea după domnitor, i-a adus şi multă pizmă. Iată de ce, când i s-a scornit "nume că iaste fecior de domn", Alexandru cel Rău s-a hotărât să îl piardă. Aşa că "au trimis cu urgie şi l-au adus pe Mihai la Bucureşti" pentru a fi scurtat de cap. În drum spre gâde, Marele Ban al Craiovei a trecut pe lângă Bise­rica Albă Postăvari. "Era vremea leturghiei", după cum scrie cronicarul, iar Mihai ştia că în sfântul lăcaş se adăposteşte o icoană făcătoare de minuni a Ierarhului Nicolae. "Aşa că s-a rugat armăşeilor să-l lase să asculte svânta leturghie." Paznicii, credincioşi şi ei, i-au îngăduit. Nu e greu de pătruns ce va fi fost în inima Viteazului. De la al doilea bărbat al ţării, om cu stare şi multă putere, ajunsese legat în fiare, aidoma unui pungaş de rând. Mai avea puţine clipe de trăit, clipe pe care le va fi cheltuit într-o rugăciune de foc. Iar la urmă, spune cronica lui Radu Popescu, "s-au făgăduit lui Sfeti Nicolae, fiind hramul, că, de-l va mântui, să-i facă mânăstire în numele lui, precum au şi făcut." Când s-a ridicat din faţa icoanei făcătoare de minuni, Mihai era alt om. O putere dumnezeiască îl întărea. Aşa că a mers cu curaj spre podeţul de scânduri, pe care îl aştepta gâdele. În anii aceia, Marele Ban al Craiovei era un bărbat falnic. Lope de Vega, un cro­nicar spaniol, spune că avea "o înfăţişare şi statură de uriaş", iar în popor se zicea că "sărea pe şapte cai". Împletirea aceasta de frumuseţe pământeană şi har ceresc a covârşit firea gâdelui. S-a întâmplat atunci o mare minune, unică în toată istoria ţărilor române, o minune pe care Nicolae Bălcescu o des­crie cu o vie emoţie. "Când aţinteşte ochii asupra jertfei sale, când vede acel trup măreţ (...), un tremur groaz­nic îl apucă, ridică satârul, voieşte a izbi, dar mâna îi cade, puterile îi slăbesc, groa­za îl stăpâneşte şi, trân­tind la pământ satârul, fuge printre mulţimea adunată îm­prejur, strigând în gura mare că el nu îndrăzneşte a ucide pe acest om. Nimeni nu se mai găsi care să vrea a lua locul gâdei. Mulţimea văzu în această întâmplare un semn ceresc, prin care Dumnezeu voia păstrarea acestui om, şi un glas detunător de milă şi iertare scăpă din peptul acelii gloate. Boieri şi popor luară pe osândit în mijlocul lor şi, înaintea voievodului, cerură iertare. Vrând-nevrând, domnul fu silit a-i dărui viaţa". Descrierea lui Nicolae Bălcescu se bazează pe croni­ca lui István Szamosközy, istoric ungar. A fost prima minune făcută de Dumnezeu pentru domnul Mihai, prin mijlocirea Sfân­tului Nicolae. Vor urma şi altele, căci Hristos avea cu el un plan măreţ.

Pr. ADRIAN BELDIANU
"Există multe taine legate de Marele Voievod"

Viteazul şi-a ţinut făgăduinţa dată Sfân­tului Nicolae în Biserica Albă Postă­vari şi i-a ridicat marelui făcător de mi­nuni, care i-a scăpat viaţa, o mânăstire mândră, împrejmuită cu ziduri asemenea unei cetăţi. Urgia comunistă a pus-o la pământ, iar acum nu a mai rămas din ea decât biserica, în care, la ceas de seară, apărat de vipia verii, m-am oprit la sfat cu pă­rintele Adrian Beldianu, parohul sfântului lăcaş, cel care l-a redeschis, du­pă 1989. Un preot care îl iubeşte mult pe Vodă Mihai şi îl cinsteşte pe măsură. Cu ani în urmă, la cererea Sinodului, i-a alcătuit chiar şi o slujbă şi un acatist, în ve­de­rea unei posibile cano­nizări.
"Eu cred că sunt multe lucruri neştiute despre Mi­hai Viteazul, dar ele nu trebuie spuse doar ca o lecţie de isto­rie. Există multe taine despre care am aflat din tradiţia po­porului, care nu trebuie dispre­ţuită. Tradiţia e, până la urmă, temelia scrisului. Chiar şi Sfânta Scriptură reprezintă ceea ce s-a putut aduna în scris din tradiţia orală pentru ca ea să nu se piardă.
Eu sunt foarte legat sufleteşte de marele voie­vod. Atunci când am deschis biserica, s-a întâmplat un fapt minunat, care mi-a fost explicat doar prin tradiţia locului. Erau vremuri în care ne luptam cu greu să restaurăm biserica şi mereu îl rugam pe Vodă: «Ajută-mă, să readuc lăcaşul la strălucirea cea dintâi!» Şi mi s-a întâmplat, nu o singură dată, ci de mai multe ori, ca la slujba Vecerniei, din spate­le frescei cu Arhanghelul Mihail, să se audă bătăi. Păreau bătăi de inimă, iar noi ne-am speriat şi am ieşit din biserică. Ne gândeam la toate... Până când, tot la o slujbă a Vecerniei, a venit la noi o doamnă în vârstă, care locuise mulţi ani în preajma mânăs­tirii. Iar ea ne-a spus că tradiţia locului povesteşte că inima lui Mihai Viteazul a fost zidită în biserică după ce el a fost asasinat, pentru că asta a fost dorin­ţa lui dintâi... Ne-am aşezat spusele ei în suflete şi, din clipa aceea, am prins mai mare dragoste de ctitorul nostru, iar bătăile au încetat. Aceasta ar fi mărturia mea personală, care m-a legat foarte mult de voievod. Şi această legătură a sporit cu timpul, pe măsură ce am descoperit şi alte mărturii legate de sfinţenia vieţii sale.

- Există şi dovezi în acest sens?

- Da, există. Pe lângă cele câteva minuni con­sem­nate de cronicari, există şi o recunoaştere care apare la 100 de ani de la trecerea sa la Domnul, din partea unui mare sfânt al nostru, Paisie Velicikovski de la Neamţ, un sfânt care a marcat nu numai orto­doxia românească, ci toată ortodoxia secolului al XVIII-lea, reînnoind-o. El notează chiar pe paginile Psaltirii din care se ruga, un cântec popular despre, spune el, «Mihai Viteazul, voievod şi sfânt». Acest cântec, descoperit pe Psaltirea lui Paisie Velici­kovski de Vasile Alecsandri, un veac mai târziu, are următoarele versuri: «Auzit-aţi de-un oltean,/ De-un oltean, de-un craiovean/ Ce nu-i pasă de sultan?/ Auzit-aţi de-un viteaz/ Care veşnic şade treaz/ Cât ţara e la necaz?/ Auzit-aţi de un Mihai/ Ce sare pe şapte cai/ De strigă Stambulul vai?/ El e Domnul cel vestit/ Care-n lume a venit/ Pe luptat şi biruit./ Spuie râul cel ol­tean,/ Spuie valul du­­nărean/ Şi codrul că­lu­gărean/ Câte lup­te au privit,/ Câte oşti au mistuit/ Câte oase-au înălbit?/ Mulţi ca frunzele de brad,/ Ca nisipul de pe vad,/ Ca gemetele din iad!/ Spuie cor­bul munţilor/ Şi fia­rele codrilor/ Care-a fost nutreţul lor?/ Fost-au leşuri tătă­reşti/ Şi turceşti şi ungureşti/ Date-n să­bii româneşti!/ A­le­lei! Mihai, Mi­hai!/ Căci de noi milă nu ai,/ Să ne scapi de-amar şi vai!». La final, Sfân­tul Paisie adaugă: «Scri­su-s-au acest viers bă­trân de mine, iero­mo­nahul Pai­sie, credin­cios rob al lui Dumne­zeu, iar eu l-am auzit şi l-am învăţat de la ră­posatul, bunul meu, Stoian Jolde armă­şe­lul». De unde ştia ma­rele stareţ de la Neamţ că Mihai Vitea­zul a fost sfânt? Eu cred că i-a fost descoperit de Dumnezeu, dar în conştiinţa ortodo­xiei acest fapt nu era o noutate.
În tradiţia Mânăstirii Simonos Petra, din Sfântul Munte Athos, pe care vodă a ctitorit-o după ce a ars, el deja este cinstit ca un sfânt. Iar călugării de acolo spun şi astăzi ceea ce au primit prin tradiţie, că Mihai Viteazul s-a ridicat atât de mult duhovniceşte, încât ajunsese să ştie Psaltirea pe de rost. Acest lu­cru este posibil, pentru că el a fost educat la Con­stan­tinopol şi, cred eu, şi la Muntele Athos, de unde va fi deprins rânduiala aceasta.
În vremurile de astăzi, care sunt cum sunt, ar trebui să facem o împăcare cu voievodul nostru. Eu cred că marii noştri domnitori au fost nedreptăţiţi de noi - nu am fost atât de mulţumitori pe cât ar fi trebuit pentru gloria pe care a avut-o nea­mul nostru. Şi cred că de aceea suntem şi în situaţia în care suntem acum. Iată de ce cred că avem nevoie să le cerem iertare, avem nevoie de o revenire a lor în con­ştiinţa noastră, pentru ca să putem face paşi spre viitor. Eu simt lucrul acesta adânc înlăuntrul meu şi cred că o canonizare a lui Mihai Viteazul ar putea fi un prim pas în acest sens."

Miracolul de la Alba Iulia

Minunea aceasta s-a petrecut după ce Mihai a ajuns domn în Ardeal, unde româ­nii gemeau sub apăsarea străină. Victorios, s-a gândit să îi mulţumească lui Dumnezeu şi să le ridice fraţilor săi întru neam şi cre­dinţă o mânăstire şi o biserică, în care să slujească mitropolitul ortodox al Transil­vaniei. Când au aflat de planurile sale, preoţii şi nobilimea transilvăneană s-au ridicat împotrivă. Un sfânt lăcaş ortodox într-un oraş ca Alba Iulia, unde îşi avea reşedinţa şi catedrala episcopul romano-catolic, li se părea o blasfemie.
Dar Mihai şi-a apărat credinţa cu tărie şi le-a propus nobililor unguri ardeleni o învoială, consemnată de Petru Movilă, Mitropolitul Kievu­lui, trei decenii mai târziu. "În dispute", a spus vodă "este osteneală fără de capăt, dar noi, fără înfruntări de vorbe, putem uşor să dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi în mijlocul oraşului şi acolo să ni se aducă apă curată, iar arhie­reul meu şi preoţii săi o vor sfinţi în văzul tu­turor. Tot aşa vor face şi ai voştri, deo­sebit, şi, sfinţind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu pe­ce­­ţile noastre, pe­cet­luind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apă va rămâne nestricată, ca şi cum de-abia ar fi fost scoa­să din izvor, credinţa aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va stri­ca, credinţa lui este rea. Dacă apa mea va rămâne ne­strica­tă, cum nădăj­duiesc că mă va ajuta Dum­nezeu, voi n-o să vă mai împotriviţi şi o să-mi îngăduiţi să zidesc biserica, iar dacă nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zi­desc".
După sfinţirea celor două vase şi pe­cetluirea catedralei în care au fost închise, Mihai Vodă şi-a rânduit timp de pocăinţă. A postit neîn­trerupt şi s-a rugat împreună cu episcopul, preoţii şi credincioşii români din cetatea Alba Iuliei. Cronica lui Petru Movilă spune că Hristos le-a trimis un semn ceresc, după 25 de zile de nevoinţă. Au mers atunci şi au deschis catedrala şi au aflat aghiasma ortodoxă "mai curată şi mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca şi cum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător." Iar când epis­copul romano-catolic a rupt pecetea de pe vasul cu apa sfinţită de el, "toată biserica s-a umplut de duhoare, că s-au înspăimântat toţi un­gurii şi au strigat cu uimire: «Adevărată este credinţa grecească pe care o ţine domnitorul Mihai. Să-şi zidească, deci, biserică în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa»." Şi mai adaugă Petru Movilă, "cele scrise aici le-am citit într-un leto­piseţ muntenesc şi le-am şi auzit de la mulţi oa­meni vrednici de crezare, care au văzut cu ochii lor, dar mai ales de la părintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofăt al ţării Ungro-Vlahiei, şi de la Dragomir, marele pitar al aceleiaşi ţări."

"Acum duc un pumn din sângele meu împotriva păgânului"

Dar, pentru că ne apropiem de sfârşitul acestor rânduri, aş vrea ca la urmă, ultimul cuvânt să îl aibă chiar el, domnul Primei Mari Uniri, eroul nea­mului şi al bisericii noastre, care ne-a păzit prin atâtea urgii. "Până ce nu-mi vor arunca pământ peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii. Nu-mi las nimănui ţara şi moşia, până ce nu mă vor smul­ge de acolo, târându-mă de picioare". În iulie, 1595, el îi spunea solului polonez Lubieniecki: "Plec mâine, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le împiedic turcilor cât voi putea trecerea Dunării. N-am nici o pricină din partea lor să port război cu ei. Ce fac e numai pentru a împiedica vărsarea sângelui lui Hristos şi al întregii creştinătăţi. Acum duc un pumn din sângele meu împotriva păgâ­nului. Văd cu ochii că nu am destulă putere să le rezist". Iar trei ani mai târziu, pe 6 iulie 1598, le declara comisarilor împărăteşti din Ardeal: "Dum­nezeu mi-i martor că eu nu zăbovesc, ci sunt gata să îmi vărs sângele pentru creştinătate". (...) "Cât îmi va da atot­puter­nicul suflare în mine, nu voiu înceta a sluji creştinătatea întreagă, cu jertfa trupului şi a vieţii mele".
Ce a primit în schimb de la aliaţii săi? Ştim tot din cronici. A fost ucis la Turda, de un detaşament de valoni şi de nemţi, trimişi de generalul Giorgio Basta. După ce l-au decapitat, trupul i-a fost lăsat pe hoitul unui cal timp de trei zile, ca o supremă sfidare a celui ce cutezase să îi unească pe români, spre nemulţumirea puterilor creştine ale Europei. La plecare, spune cronicarul ungar István Sza­mosközy, "tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voievodului, despoindu-i spatele, coastele şi umerii". Trupul astfel profanat a fost îngropat chiar acolo, pe Câmpia Turzii, amintire a jertfei sale pentru neam şi Hristos, cu care s-a şi învecinat întru pătimire.