Maria Tănase din Cerișor
"Acu', în mai, într-o sară o fost. Încă și ningea! Am închis găinile, m-am dus jos, am încheiat poarta, tot sângură. Acu', parcă auz că mă strigă cineva. No, că cine-i? Două mașini și patru oameni la poarta me. Măi, să fie! Păi, șe să caute oamenii ăștia la mine? Mă uit: iaca-i primariu', Rusalin Ișfănoni, ăl de jos, din Dăbâca, de-o tot umblat să scrie despre pădurenii noștri, unu' tânăr din Hunedoara, care cântă, Bogdan Toma, și încă altu', de mă tot uit lung la el: «El să fie?, el să fie?». «Sigur îi el, că pra samănă!». No, și ăsta, al patrulea, vede că mă tot uit și mă întrabă: «Păi, că mă cunoști?». «Păi, cum să nu vă cunosc?! Sunteți Ioan Bocșa, cântărețu'! Da' numa' spuneți de ce ați venit la mine, babă bătrână, păcatele mele!». No, și parcă-l aud pe Bocșa: «Că tu știi să cânți!». No, că am rămas mută când l-am auzit: «Păi, că de unde știți asta?». «Păi, că v-am găsit în cărți». «No, că asta-i încă prea de tot», spusăi și i-am poftit în casă. No, uite, unde baș stai tu acuma, o stat și Bocșa. Mi-am făcut și cruce cu limba de așa întâmplare. Da' cel mai mult mi s-o făcut pielea așe pă mine, când o început Bocșa să cânte, cu vocea aia a lui. No, și ce crezi tu c-o cântat el? «Măi, bage, bace-te bruma!». N-o cântat-o cu versurile mele, da' melodia aia, a me era! Că i-am și zâs, că asta-i melodia me și că de unge o aflat-o el, că numa' eu ce-o mai știam. Și el doar o râs, cu mustețea aia a lui, și mi-o zâs iar: «Păi, că nu ți-am zis că din cărți?!». Da' care cărți, m-am gândit eu, bată-le vina de cărți!? Și, no, m-or rugat cu toții să le cânt și-apăi, când am început să cânt, nici nu m-am mai oprit. Așa dor mi-era... La sfârșit, după ce m-or ascultat, mi-o zâs Ișfănoni, că mai mare ca Maria Tănase puteam s-ajung. Auzi, ce să spună el?!, c-am și râs de așa vorbă. No, și ce ziși tu, că de ce or venit ei până la mine? Să mă cheme la Lelese, să cânt de sărbătoarea de Măsuratu' Oilor. Apăi, că nici un an n-o trecut de când l-am îngropat pe Pătru al meu, și ei să mă cheme să cânt! Păi, că eu n-am mai cântat de o viață! Le-am zis că asta nu se poate și că doar dacă mă lasă fata me, atunci eu vin și cânt, dacă oi mai ști cânta. Și am sunat-o, și numa' i-am zâs: «Apăi, fată, tu șcii șine o fost la noi în casă?». «D-apăi că șine?», o zâs ea. «Că Bocșa, cântărețu'! Că să mă duc eu să cânt, babă bătrână, la Lelese, la sărbătoare». Când o auzit fata, numa' că n-o strigat: «Duce, duce, mamo, că de nu te-oi duce, eu mă supăr», mi-o zâs. Apăi, ce să fac? M-am dus."
Pâlnia Emiliei Comișel
Când Nana Cosana povestește, timpul stă în loc. Îi auzi doar vocea iute, grăbită, de bătrână care n-a îmbătrânit niciodată, care a tot păstrat ascunsă, acolo, în palmele ei muncite, sub broboada cernită, în trupul ăsta care s-a încovoiat de la vremuri și greutăți, o fetiță veșnic pusă pe șotii. Așa și râde: un râs poznaș, tânăr, zglobiu, de fetiță. O fetiță ascunsă, care nu se dă plecată din sufletul unei femei de 84 de ani. Iar Nana Cosana râde des, în timp ce povestește, deși de multe ori povestea alunecă iar și iar spre locuri mai puțin vesele. Atunci, Nana Cosana nu mai râde. Ochii i se umbresc scurt și caută, ficși, spre un colț al camerei, un răspuns la ceva ce o frământă. Apoi oftează, clipește, alungă umbra și povestește mai departe. Ești ca într-o vrajă în povestea ei. Te duci fermecat mai departe, asculți. Iar atunci când povestea se oprește pentru un timp și Cosana Vinca din Cerișor începe să cânte, simți cum o lumină mare se pogoară peste lume, învăluind-o. Ai ajuns unde trebuie, ai ajuns sus, în Ținutul Pădurenilor, în Cerișor, acolo unde viața poate fi totuna cu o bătrână ca o fetiță.
"Apăi, că pe atunci, tot cântam... Tare mi-o plăcut... Am avut și de la cine să învăț. Eram eu și cu încă o fată așe, ca mine, și o femeie cu zece ani mai mare, noi eram cântărețele. Și ne-o învățat femeia pe noi, fetele, și cântări, și ghicituri, și poezii, tot ce știa ne-o învățat. Și cân' ți-e drag să-nveți ceva, apăi că nici nu mai uiți lucru' cela, câte zile oi trăi. Eu așa am fost. Și mai lucram și când eram fată... Se punea grâu, se punea porumb, toate holdele se arau, ovăz, grâu, fân, vaci, boi, oi, hăăăi, nu se mai termina cu munca... Da' timp de cântat tot găseam. Că eram la holdă, că ne mai strângeam cu furca, că merjeam la ospețe, tot aflam noi, iaca-șa, vreme să cântăm. Că era obicei, la noi, la pădureni, sâmbătă sara, se merjea la omenie. Tot merjeau oamenii unii la alții, să se omenească, hăi. Musai era! Și la miezul nopții, când se găta ospățu', apăi ce mai cântam pe drum spre casă, să se auză pân' la stele! Un cântec era tot satu'! Păi, și la nunți! Că la noi, nunțile se făceau în câmp, să încapă toți pădurenii! Ce mai cântam și la nunți! Pe câmp cântam cu fetele, și la vaci, sângură! No, ș-așe. Și-n '50 o fost, țiu bine minte, 17 ani aveam. Eram la holdă și se aude-n sat că or venit hoții. Că tot umblă pe ulițe cu mășâni, că umblă-n poduri și intră-n curți, vai și amar. Și parcă văd și acu', iaca hoții intră-n holdă și încep să strije după mine. Că m-am spăriet, dau să mă ascund. Ei tot după mine să strije: «Stai, fato, stai». Șese bărbați făloși, la costume, și o femeie cu ei. Așa or arăta hoții?! m-am gândit. Și am stat. Și numa' vine femeia aia la mine și-mi zice că o cheamă Emilia Comișel, că a auzit că eu cânt și mă roagă ea frumos să-i cânt. No, apăi dacă era cu cântat, cum să nu cânți?! P-atunci, în sat, nici curent nu era, stăteam toți la lampă d-aia cu petrol. Și numa' văd că scot bărbații ăia niște d-alea cu pâlnii din mășâni și-mi zic că acolo să cânt. «Cânt oriunde» le-am zâs, și, no, acolo am cântat, la 17 ani, în pâlnia lu' Emilia Comișel. Am cântat «Bage, bace-te bruma», no, melodia aia de o cântat-o și Bocșa la mine-n casă".
Emilia Comișel a fost unul dintre cei mai mari etnomuzicologi pe care i-a avut țara noastră. Iar pâlnia aceea era, fără doar și poate, un gramofon.
Mărul cu păsăruică
"Am fost frumoasă odată", zice Nana Cosana, "uice cum am fost". Și-mi arată fotografia unei fete sprâncenate, cu ochi arzători, adânci, ochii aceia care privesc departe, până în străfunduri, ochi care te răscolesc, ochii aceia de iubit. O fată într-un costum de regină pădureană, cu mâna dreaptă odihnindu-se pe salba care-i împodobește tot pieptul. O frumusețe! "Că și asta tot atunci, la 17 ani, înainte de măritiș, îi făcută".
După ce a ascultat-o cântând, Emilia Comișel a rugat-o să vină la București, că, nu încape vorbă, trebuie să devină cântăreață. "Apăi, că ce să cate la Bucureșci o fată de 17 ani?!", i-a spus tatăl ei. "Dacă pleși, pe noi șine ne mai ajută la muncă?". A rămas, n-a avut încotro. Dar privirea ei capătă umbra aceea scurtă, fixă, adâncă, de parcă aici, în camera asta în care povestește, ar mai fi ceva nelămurit, un lucru pe care numai ea îl poate vedea. "Gre copilărie am avut. Era pe terminatu' războiului, tata tot la concentrare era, mama cu sora mică, abia născută, eu trebuia să le desferic pe toate. Mânam caru' cu boi la holdă. No, acasă mai era cum mai era, că încărcam cu mama caru', da' la holdă îl descărcam sângură. Și aveam doisprăscie ani atunși. Vaaai! Pe urmă, meream în pădure cu caru', să tai lemne. Și tăiam numa' lemn de cei, că ceiu' era mai ușor de tăiat. Apăi du-te, Cosană, la fân, ridică fânu' cu furca-n sus, în car... Apăi du-te la câmp, la grâu, să seceri cu bătrânii, cu seceră d-aia, cum era odată... La holdă, la sapă... Heeei! N-o fost ușor. Da' parcă, când o dat Domnul, și tata o fost acasă, altfel era. Că și acu' parcă văd cum veneau cetele de flăcăi la noi, să-i învețe tata a colinda, și cu vocea, și cu duba, și cu fluierul. Că el o fost cantor la biserică și nănaș la mulți din sat. Că, apăi, nimeni nu mai știa obiceiurile cum le știa el. Că eu tot cu el samăn, de mi-a rămas drag de cântec și de toate câte or fost! Ăăăăi, da' când o făcut el pomu'! Un pom maaare! Cât trăiesc o să văd pomu' ăla! Că la noi, la nunți, așa-i obiceiul, nănașu' aduce un pom cu mere. Da' din tăți oamenii, nimeni nu făcea pom așa frumos ca tată-meu! Cum să zic că îi pomu'? Îi o scânduriță, și pe scânduriță, pui bețe ca un curcubeu, și de bețele astea atârni merele cu sârmă de un cârlig. Tata o învelit merele în hârtie sclipicioasă ca argintu', și le-o atârnat de bețe. Și o făcut și o păsăruică din tablă și i-o făcut ochi de grâu și i-o pus niște pene mici, de la găină, în codă la păsăruică, că jurai că-i vie. Ce mândru era pomu' ăla, n-o să-l uit câte zile oi ave!".
Acum, Cosana Vinca e iarăși fetiță. E acolo, în casa ei, lângă tatăl pe care l-a iubit, și se bucură de o păsăruică de tablă și un pom cu mere învelite în staniol sclipitor. Râde Nana Cosana acum, îi râd ochii, fața, sufletul.
Cântec oprit
"La 18 ani m-am căsătorit. Și știi care o fost primu' lucru pe care mi l-o spus Pătru al meu după ce m-o luat? «Tu să nu cânți!». Așa o spus ș-așa o fost. 67 de ani, de când o venit Emilia Comișel cu pâlnia la mine și până anu' ăsta, eu tot n-am mai cântat. Era frumos Pătru al meu, da' era jălos rău, vai viața me! Când era treaz, era om cumsecade, harnic, bun, da' când be, că numa' rachiu be cân' be, începea că de ce s-o uitat ăla la mine, tu de șe ai spus vorba aia", și uite așa o ținea, nu mai era chip să te înțeleji cu el. Uite șe frumos era - Domnul să-l aibe în pază!".
Nana Cosana îmi arată o fotografie de acum 60 de ani și mai bine. Doi tineri frumoși, el militar, ea pădureană, stau stingheriți pe scaune și se țin ușor de mână. "No, că era-n armată, la Timișoara. Aveam 20 de ani și am mers cu trenu' pân la el, să-l văd. Apăi, că pădureană m-am dus, cum altfel! Că vroia un om în tren musai să-mi cumpere costumu', da' i-am zâs că nărod trebuie să fie, că doar n-o să rămân în pielea goală! Apoi s-o născut și fata, Dorica. Trebuia să fac culme pentru fată, câte 30-40 de cămeși, să aibe cân s-o mărita... Toaaată iarna coseam, țeseam; și vara la câmp... Ce să mai cânți?! Parcă-l aud: «Tu aișea-n casă să nu cânți!». O fost om d-ăla mai aspru, nu și-o arătat iubirea, să nu cred eu că mă iubește. Și uite așa, tăăătă ziulica, ba seceram grâu și merjeam cu el la moară, cu desajii-n spate, să facem făină, pe urmă cerne și fă pită, fă aluatu' de cu sară, scoală-te noapcea la trei și frământă-l bine, ca să dai câte șeptie, opt pite la cuptor, să se coacă, și dimineață, hai la seceră, la sapă... Că odată, când a băut iar și o dat să mă bată, i-am zis și eu: «Da' de ce tot tu poruncești, tot poruncești? Păi, lasă-mă să poruncesc și eu în casa asta!». Da' el o zâs: «Păi, ce, tu porți pălărie? Cine poartă pălărie: tu sau eu?». Și i-am zâs atuncea: «Eeei, mă, păi dacă-i vorba numa' de pălărie, și eu pot să port pălărie, să poruncesc și eu!». Și am luat pălăria din cui și mi-am pus-o pe cap. Da' dejeaba, tot cum o vrut el o ieșit".
N-a mai cântat Nana Cosana. N-a lăsat-o Pătru al ei. "Cât mi-am dorit să cânt pe scenă, undeva", i-a spus lui Ioan Bocșa. "Măcar 50 de ani să fi avut, nu acum, babă bătrână". Cosana Vinca alungă umbra din ochi și cântă. Cântă cu o voce fără vârstă, răscolitoare și pură, ca apa de fântână. Lumina se coboară iar peste lume. "Păi, vai ge mine, am înserat/ și oamenii s-or culcat./ Păi, da' io unge m-oi culca,/ Păi, că porțile-s toace închise,/ Păi, numai la mândruța-n vale/ E un pic de lumânare"... Sunt cântece pe care numai ea le mai știe. Cântece vechi, pădurenești, vechi de când lumea. Femeia care a învățat-o s-a dus de mult la cer, fata cu care cânta s-a măritat în Cerbăl, când să se mai vadă, cu cine să mai cânte? N-au mai fost vremuri de cântat. Până acum, când a fost să i se prăpădească Pătru al ei.
Bradul lui Petre
"Tu, când o fi să mă duc, să-mi aduci bradu' și să-mi cânți", i-a zis Pătru cu puțin timp înainte să moară. Omul care i-a spus că în casa lui nu se cântă a vrut să plece de pe lumea asta ca un pădurean adevărat. Cu brad mare, tăiat din pădure, și așezat la streașină, cum e obiceiul, ca să-l însoțească la trecerea dintre lumi. Trei zile i-a cântat Cosana soțului ei, Pătru, cântecul ăsta tainic, pădurenesc: "Petre, Petre, dragul meu/ Fă, Petre, cum îi putie/ Și te uită pe fereastră,/ C-ai acu' altă nevastă./ Îi înaltă și sprâncenată/ Și de la codru îi tunată,/ Îmbrăcată-n haină verge,/ Doamne, da' bine-i mai ședie./ Cheam-o tu, măi Petre-n casă/ Și o așază după masă/ Și dă-i șeva de mâncare/ Și vă gătați de plecare,/ C-aveți cale îndelungată,/ Nu se gată niciodată".
A avut brad falnic Petre. Împodobit cu lână de toate culorile, cu baticul prins deasupra, iar peste batic, legată o batistă. A fost dus cu alai la biserică, așezat pe mormânt, Pătru înăuntru, bradul deasupra, în cimitirul din Cerișor.
Acolo, pe cruce, e fotografia aceea cu doi tineri frumoși - el militar, ea pădureană - ce se țin stingheriți de mână. "Mă, Petre, când oi muri, să mă iei și pe mine, că eu fără tine, sângură, n-o să pot trăi acia", i-a spus Cosana bărbatului ei. "Eee, dacă s-ar pute... Dar nu se poate, măi femeie, i-a zis el, tu mai ai de trăit și de văzut, cum să te iau eu cu mine?". "Da' dacă o fi să mori", i-a mai spus Cosana, "tu să nu vii la mine să mă spării"... "Nu-ți fie frică, femeie, că nu vin", i-a spus el. "Și n-o venit, s-o țânut de cuvânt cu toate ce le-a zis", oftează Cosana și mângâie cu degetul chipul tânăr al unui militar, dintr-o fotografie veche de mai bine de 60 de ani. "Pătru meu, Pătru meu...".
Când se gată anii
Anul ăsta, în mai, când încă și ningea, a sosit în Cerișor Ioan Bocșa, ca să dea de urma unui cântec vechi, descoperit în cartea Emiliei Comișel. L-a găsit. Cântecul era unde trebuia să fie, în mintea și în sufletul unei bătrâne din Cerișor, Cosana Vinca. Cântecul era ea. "Parcă văd înaintea mea totu'. Doar mă uit așa, altfel, și văd și oameni, și vorbe, și cum era zâua, tot. Păi, cum să nu-mi amintesc? Tot îmi amintesc, parcă o fost ieri!". De la 17 ani până acum, la 84, Nana Cosana n-a mai cântat. I-a fost șiudă mai întâi, apoi i-a fost dor, apoi s-a împăcat și și-a trăit viața așa cum a fost. Dar cântecul, ca orice miracol al lumii ăsteia, a rămas acolo, înăuntru, pur, neștirbit, ca o apă de fântână. Trebuia doar să se facă timpul să iasă iarăși la iveală.
"O fost tare bine la Lelese, când am cântat. O fost lume multă, ca la sărbătoare, m-or aplaudat și m-or pupat, atâta doară că numa' ce plimbau un snop, așa, deasupra me, când cântam. Și mai erau pe scenă niște oameni cu mășâni pe roți și tot apropiau bâzdâgănile ăle de mine". A fost filmată pentru televiziune. Snopul trebuie să fi fost microfonul, iar bâzdâgănile, camerele de filmat. "Că dup-aia, or început toți să facă poză cu mine, vaaai și amar, păcatele mele! M-or și pupat, de mureau muierile de ciudă - «de șe s-o tipărit cu tine și cu noi nu, aaai, uice, o și pupat-o...». Că toace se încoardă acu'- «Uice, o venit mașână după babă bătrână!». Da' eu, să știți, tot aia amărâta mi-s".
Din mai și până acum, Nana Cosana a mai fost invitată să cânte la Cluj și urmează să meargă și la Deva. Lumea a început s-o viziteze, aici, în Cerișor, spre șiuda femeilor tinere din sat. Viața a reînceput acum, la 84 de ani, după 67 de ani de când s-a oprit din cântat. Îi râd ochii, ochii aceia de fetiță poznașă, apoi i se întunecă și apare umbra: "Dijaba am acuma bucurie, că se gată anii. Nu mai sunt ani. Cât mi-am visat să fiu pe scenă, undeva... Da' nu la anii ăștia. Măcar 50 să mai fi avut". Dar umbra din ochi se duce, alungată de o fetiță ascunsă într-o bătrână. "No, haidați să v-arăt cămeșile, ce le-am țesut o viață". Ni le arată: tot cântecul oprit atâția amar de ani a încăput în țesătura asta migăloasă, miraculoasă. Splendorile astea de cămăși pădurenești cântă. Pur și simplu cântă, în lumina asta mare, atârnate pe o sârmă, în curtea Cosanei Vinca din Cerișor. "Oare când am lucrat la costumul ăsta? Când am făcut toate astea? Când am lucrat la câmp? Când? Dumnezeu și Maica Domnului din cer m-or ajutat, că n-am avut pe nimeni să-mi facă o zamă!". Umbra trece, Cosana Vinca începe iarăși să cânte. Un cântec despre bătrânețe, știut numai de ea, limpede, adânc, vindecător, simplu și pur, ca o apă de fântână:
"Păi, duce-m-aș, Doamne, noaptea,/ Să mă întâlnesc cu moartea,/ Să vegem - nu m-o mânca, mă./ Păi, da' di șe să nu mă mânșe,/Păi, că pe mine-i carnea dulșe,/ Carnea-i dulșe ca pe pui, mă,/ Păi, fost-am dragă cui și cui/ Și acu' nu mi-s nimănui, măăă./ Păi, fost-am dragă lu' badea, măi/ Și acu' nu-s nimănuia, mă./ Că, dacă am îmbătrânit,/ Păi, nu-s mai bună de nimic./ Păi, omu' dacă-mbătrânește,/ Păi, frumuseța-l ocolește,/ Frumuseța-l părăsăște". Îi sărut mâna Cosanei Vinca. Îi spun că frumusețea rămâne, nu se duce nicăieri. I-a rămas în voce, i-a rămas în suflet, pe chipul ei de bătrână cu o fetiță ascunsă înăuntru, a rămas aici, în Cerișor, suspendată și vrăjită, deasupra lumii. Viața începe acum. Cântând!
Fotografii de FLORENTIN POPA