- Magia locului coboară în urmă cu sute de ani -
Călătorul care parcurge şoseaua dinspre Râmnicu Vâlcea spre Târgu Jiu ar putea dacă vrea să ajungă în Rai, să facă la dreapta, pe drumul care duce spre Mânăstirea şi Peştera Polovragi. Aşezat chiar sub meterezele abrupte ale Cheilor Olteţului, care despart Munţii Parângului de Munţii Căpăţânei, locul este de-o sălbăticie greu de descris, răsplătită, de altfel, de numărul de turişti care aleg nordul montan al Gorjului ca destinaţie de vacanţă. Textul de faţă nu vrea, însă, să vă descrie frumuseţile geografice ale zonei, ci celebritatea de care s-a bucurat, începând în urmă cu sute de ani, printre cei care au vizitat-o, personalităţi de prim rang ale vieţii publice româneşti.
Prinţul şi geografulÎntr-o zi de vară a anului 1938, geograful Ion Conea, un împătimit al peisajelor de la poalele munţilor României, scria, după o călătorie în nordul Gorjului: "Necrezut de frumos şi neted este şesul Polovragilor care se întinde, dincolo de Olteţ, sub privirile noastre. Din stânga, subruptul muntelui contrastează violent cu această ciudată bucată de şes, despre care te întrebi mereu ce caută aici şi cine a adus-o de la Dunăre, aruncând-o muntelui sclavă la picioare? Nu vă temeţi, n-a adus-o nimeni de nicăieri; e opera, locală, a Olteţului şi Tărâei, cele două ape vecine, care au podit o veche groapă preexistentă, cu pietriş smuls de ele din munte, mistruit în chip de capodoperă". În lucrarea sa, "Un prinţ prin ţara lui", publicată în 1940 la editura Scrisul românesc din Craiova, geograful român susţine că la Polovragi şi-ar fi avut reşedinţa cneazul Ioan, cel pomenit în Diploma Ioaniţilor, la 1247, alături de Litovoi şi Farcaş. Ca să vadă dacă este adevărat, principele Mihai Întâi, la vremea aceea în vârstă de 17 ani şi pasionat de istorie, a pornit într-o expediţie de iniţiere la Polovragi, alături de marele geograf. Ajunşi la mânăstire, s-au căţărat pe potecile strâmte, abia atârnate de steiurile de piatră de deasupra Olteţului, până sus, la Crucea lui Ursache.
S-au odihnit pe buza hăului şi au privit spre miazăzi, peste câmpul neted, de la poala muntelui, dar şi mai departe, peste dealurile care se lungesc şi se pierd în şesul cel mare al Olteniei. Privind satele şi cătunele lipite de coastele munţilor, profesorul îi predă prinţului prima lecţie de geografie locală: "La Polovragi e sigur că am avut unul din cele mai vechi centre de locuire de la noi, cum de altfel va fi cazul cu aproape toate celelalte locuri şi localităţi pe care avem să le vedem în această Oltenie subcarpatică...". Coborâţi din vârful muntelui, prinţul şi geograful au vizitat apoi peştera Polovragi, cu liliecii zburătăcindu-le pe lângă urechi, iar apoi, ieşiţi la lumină, s-au întors în curtea mânăstirii, unde au fost omeniţi cum se cuvine, ba încă tânărul prinţ s-a prins în horă cu sătenii veniţi să-l întâmpine, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Despre Florica lui Loghin, care a trăit până la bătrâneţe, lumea obişnuia să spună: "a jucat în horă cu regele Mihai".
Un francez în Cheile OlteţuluiPe la sfârşitul secolului al XIX-lea, un străin ce vorbea o limbă neînţeleasă pentru localnici, francez de neamul lui, colinda, îmbrăcat în haine apusene, împrejurimile Polovragiului, culegând pietre, pe care le studia cu atenţie, notând într-un carneţel observaţiile făcute şi desenând cu linii sigure tot ce vedea în jur. Sătenii l-au întâlnit pe dealul Glemeii, în Cheile Olteţului, pe poteca îngustă care ducea spre peşteră, şi sus, pe Vârful Nedeii şi l-au salutat cu respect, în graiul local, cu "zâua bună", ridicându-şi pălăria spre cer. Era geograful Emmanuel de Martonne, unul dintre cei mai buni cunoscători ai geologiei carpatice din vremea sa, deschizător de drumuri pentru cercetările efectuate de geografii şi geologii români. Savantul a scris o carte fundamentală pentru timpul acela, intitulată "La Valachie", publicată în 1902 la Paris. Nu ştiu ca lucrarea să fi fost tradusă în limba română. Geograful francez a făcut şi observaţii etnografice. A remarcat în satele din nordul Olteniei caravanele de care trase de boi, purtând agale spre sud, povara stivelor de şindrilă. A trecut pragul stânilor şi a descris viaţa de zi cu zi a ciobanilor, îmbrăcămintea lor şi drumurile oilor către Bălţile Dunării. Un parizian îndrăgostit de Carpaţi, mai ales de Gorjul montan, Polovragiul fiind unul dintre satele cele mai bătute şi cercetate de savant. Datorită lui, lumea occidentală a aflat sumedenie de cunoştinţe despre românii de la munte.
A fost Eminescu la Polovragi?A ajuns sau nu Mihai Eminescu la Polovragi, în vara anului 1878, aşa cum se spune? A fost poetul, musafirul junimistului Nicolae Mandrea, la conacul acestuia din comuna gorjeană Floreşti? Într-o scrisoare trimisă în 23 iulie 1878 lui Theodor Rosetti, poetul îi cerea acestuia 100 de franci "spre ilustrarea existenţei, cu oarecari călătorii la Tr. Severin şi prin împrejurimi". Distanţa între Floreşti şi Polovragi este de 85 de km. În 1878, trăia şi activa încă ultimul olăcar de pe Gilort. (Olac i se spunea căruţei de poştă, poştalionului.) Dumitru Traşcă din Chiciura l-a aşteptat pe poet la gara din Filiaşi, şi l-a adus la moşie. Cel mai probabil, tot Dumitru s-a oferit să-l plimbe pe Eminescu şi prin împrejurimi, poate chiar până la Polovragi, drum de o zi întreagă, dus-întors. Poetul era mare iubitor de trecut, şi nu-şi va fi putut refuza întâlnirea cu ctitoria lui Constantin Brâncoveanu.
Am descoperit vehiculată pe internet afirmaţia că Peştera Polovragi ar fi descrisă în poemul "Memento mori" (Panorama deşertăciunilor), în fragmentul dedicat lumii dacice, unde există, într-adevăr, un peisaj poetic, cu un munte înalt, o peşteră şi o mânăstire, elemente geografice şi religioase prezente în spaţiul real al Polovragiului. "Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare / Ea: înalt este boltită şi-ntr-adânc în piatra tare,/ Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci,/ Cari duc adânc în valea cea de-acol-abia văzută/ Şi-n pădurile umbroase, cu-adâncimi necunoscute/ Şi-n câmpii unde mii râuri s-argintesc plane ş-adânci". Mai există o ipoteză potrivit căreia, în 1866, Eminescu ar fi trecut munţii de la Răşinari la Novaci, iar de aici, urmând drumul de sub munte, ar fi ajuns la Râmnicu Vâlcea.
Birja cu scriitoriAlexandru Macedonski a trecut sigur prin Polovragi. Dovadă este articolul publicat în "Literatorul" din 1884, şi intitulat chiar aşa: "Polovragii". Ce le spunea poetul cititorilor săi? Anume, că mânăstirea este "zidită pe loc şes, ajungi la dânsa dacă vii pe calea care duce de la Gorj la Vâlcea, străbătând o întinsă câmpie împestriţată cu turme de miei şi cu ciobani, având ca fundal al priveliştei crestele Carpaţilor, acoperite mai întodeauna de nori".
Titu Maiorescu trecuse prin aceste locuri în 1882, în luna iunie. Potrivit însemnărilor sale zilnice, vineri, 11 iunie pe stil vechi, a plecat cu trenul din Bucureşti până la Piteşti, unde l-a aşteptat birjarul Solomon Nachmann, cu două trăsuri, ca să încapă tot grupul de excursionişti. De la Piteşti, Maiorescu a ajuns la Curtea de Argeş, apoi la Râmnicu-Vâlcea şi la Horezu, de unde au trecut dealurile şi au coborât la Polovragi. Criticul literar a notat numai că au vizitat peştera, dar nu a oferit amănunte.
Grigore Alexandrescu, clasicul nostru fabulist, şi-a odihnit, la rândul său, ochii pe priveliştea munţilor şi a Cheilor Olteţului, în anul 1842. A intrat şi în peşteră, împreună cu scriitorul Ion Ghica, după ce s-au căţărat pe poteca abruptă, spânzurată deasupra prăpăstiei, drumul forestier fiind construit abia în anii '50 ai secolului următor. Şi Alexandru Vlahuţă a intrat în peşteră, luminându-şi calea cu o făclie cu răşină, semn că scriitorilor noştri le plăceau drumeţiile, fascinaţi de frumuseţile ţării, la fel ca şi noi.
Un reporter genial: Regina MariaCea mai iubită dintre reginele noastre, Maria, a călcat ţărâna Polovragiului, în vara anului 1915, notându-şi impresiile în volumul "Ţara mea", publicat un an mai târziu. Vizita a fost anunţată şi de ziarul "Adevărul", în numărul din 6 iunie, revenind cu amănunte în nr. din 8 iunie: "După cum am mai anunţat, joi, pe la ora 11.20 a.m., au sosit în comuna Polovragi regina Maria, cu principesele Elisabeta şi Maria. (...) Regina, cu întreaga suită, a venit cu automobilul, din judeţul Vâlcea. La ora 12, suverana a luat masa. Părintele protoereu Bărdan a oficiat un serviciu religios. După masă, regina a vizitat dependinţele mânăstirei, mergând spre peşteră, fotografiind mânăstirea din diferite poziţii. (...) A luat parte şi la o horă ţărănească ce se întinsese în faţa mânăstirei". Regina a fost de mai multe ori la Polovragi. În cartea "Ţara mea", notează că "ultima dată când am fost acolo, cireşii erau în floare, şi atât de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă sub o povară de zăpadă". În scrierile sale evocă o zi de mare sărbătoare, cu biserica plină de săteni:
"Îmbrăcămintea albă a bărbaţilor şi maramele albe de pe capul femeilor răsăriau ca nişte pete largi, de lumină". Regina mărturiseşte că a intrat incognito în biserică, fiindcă nimeni nu-i aştepta sosirea, şi a asistat la o slujbă de exorcizare, care a impresionat-o puternic: "Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând biserica de focul lui, ca în zilele Bibliei, părea că porunceşte duhului celui rău să părăsească trupul pe care aşa de grozav îl chinuia. Ţinută ca de un farmec, m-am uitat o bucată de vreme la această ceremonie neobişnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, şi mi s-a părut ca şi cum deodată m-aş fi trezit dintr-un vis urât". Regina a fost fascinată de aşezarea lăcaşului de cult, scriind în cartea sa că "nicio aşezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovragilor. Mânăstioara veche e cuibărită chiar la picioarele munţilor ca o pasăre uriaşă ascunsă între pomi".
Pictorul şi călugărulÎntr-o zi de septembrie a anului 1860, o trăsură cu patru cai lasă în urmă nori de praf, străbătând drumul spre Polovragi. Trece prin sat, privită de după garduri de sătenii uimiţi, şi opreşte la poarta mânăstirii. Un călugăr se repede şi trage zăvorul. Din trăsură coboară doi domni îmbrăcaţi în haine apusene. Unul e secretarul prinţului Grigore Bibescu, celălalt e pictorul francez Auguste Lancelot, venit pe meleagurile noastre, ca să deseneze şi să scrie pentru publicaţia "Le Tour du Monde". (Un fel de "National Geografic" al francezilor din secolul al XIX-lea.) Lancelot sosise în România pe Dunăre, până la Giurgiu, de aici la Bucureşti, dar plictisit după o vreme de traiul în urbea de pe Dâmboviţa, a luat hotărârea să cunoască ţara în profunzime. Prinţul Grigore Bibescu i-a propus să urmeze un traseu submontan, prin Argeş, Vâlcea şi Gorj, oferindu-i ca însoţitor pe secretarul său, iar ca mijloc de transport, una dintre trăsurile sale, condusă de Matei, cel mai destoinic vizitiu. Oaspeţii au rămas la mânăstire câteva zile. În tot acest timp, ca un explorator neobosit, Lancelot a vizitat peştera Polovragi, a urcat la Crucea lui Ursache, a mers pe valea Olteţului, dar şi pe valea Galbenului, mereu cu creionul în mână, ca să deseneze peisajele. Dar francezul s-a dovedit şi un observator de ciudăţenii. El a scris despre ghidul de la mânăstire, un rus care luptase în Războiul Crimeei şi îşi găsise adăpost la Polovragi. Fostul ostaş îmbrăcat în straie monahale izbea pietrele cu toiagul, sperând să dea peste vreo comoară îngropată de daci. Între timp, se plângea că egumenul de la Horezu interzisese consumul de vin în mânăstire şi îi supunea pe călugări, unui adevărat martiraj!
Părintele Anania şi locul "limpezirii sufleteşti"În dimineaţa zilei de 20 noiembrie a anului 1942, un tânăr diacon însoţit de stareţul mânăstirii, Gherasim Bica, iau la picior drumul care străbate câmpul Polovragiului. Vin de la Bucureşti, iar autobuzul tocmai i-a lăsat la Miloştea. Au de mers vreo şapte kilometri, până la poarta mânăstirii. Cu fiecare pas, se apropie de munte. Tânărul va nota mai târziu în memoriile sale: "Mă întâmpina un munte despicat în două de apa Olteţului, la poala căruia răsăreau turlele bisericii brâncoveneşti, albe, pe peretele verde al pădurii. Bătea vântul dinspre munte şi foşnetul brazilor se auzea până departe, ca o uriaşă adiere de sănătate pentru sufletul meu bântuit". Tânărul acela era Valeriu Anania, ce tocmai părăsise Mânăstirea Antim Ivireanu din Bucureşti, cărând după el un geamantan mare, în care nu uitase să strecoare şi vreo două kilograme de cafea. Fusese închis pentru o lună şi jumătate de regimul Antonescu, sub acuzaţia de apartenenţă la Mişcarea legionară, iar drumul acesta către mânăstirea de la poalele munţilor era, pentru el, un drum al înseninării. Va recunoaşte mai târziu că Polovragiul a rămas "mânăstirea inimii mele, nu numai
pentru frumuseţea locului, ci şi pentru limpezirile sufleteşti pe care mi le-a dat atunci". Anania a locuit cu intermitenţe la Polovragi. A mai făcut, între timp, şi închisoare, la Jilva, tot sub acuzaţia de legionarism, apoi a fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu, de unde a fost eliberat în 4 aprilie 1944. S-a întors, fireşte, la Polovragi, fiindcă devenise "cetăţean al munţilor gorjeni" şi se simţea bine, "la umbra Brâncoveanului, în ale cărui cuptoare, adăpostite în piatră, încă se mai cocea pâine", după cum avea să spună mai târziu, în memoriile sale. Viitorul mare scriitor şi prelat găsise aici "duhul comunitar, spiritul de dărurire şi dragostea nefăţarnică", de care dusese lipsă la Antim. Ar fi minunat dacă la mânăstirea Polovragi ar fi expusă, undeva, informaţia că aici a slujit, ca diacon, la mijlocul anilor '40 ai secolului trecut. E mânăstirea despre care Anania a spus că este a "inimii sale"...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
