Raiul Pădurenilor

Crucea în ţarină

Preotul a ţinut liturghia de dimineaţă, apoi a luat crucea, icoana şi prapurul şi a ieşit cu ele din biserică. Lumea l-a urmat. Tot satul. Ti­neri, bătrâni, în cos­tu­mele lor nemai­văzute, în care, fir cu fir, a fost ţesută viaţa de pe acest pământ. Viaţa pădurenilor, de pe pământul lor de sus, cu munţi domoli şi păduri nesfârşite. Au ieşit în uliţă şi au mers încet, cu preotul înainte, spre ţarina de la marginea satului. Au tot cântat în urma lui, până aco­lo, la crucea bătrână de la hotar. Apoi s-au oprit. Femeile au aşe­zat pe cruce o cunună împletită de grâu. Preotul a mai rostit o ru­găciune şi a sfinţit apa. A turnat din ea la rădacina crucii bătrâne, apoi a stropit oamenii, ţarina, văz­duhul, în toate cele patru zări. Răul a fost afurisit, holdele blagoslovite, crucea a fost scoa­să în ţarină, aşa cum se întâmpla în fiecare an, la jumătatea lui iunie, în a doua săptămâna după Rusalii, în satele astea pădureneşti, cu nume de poveste: Cerişor, Poiana Răchiţelii, Cerbăl, Fe­regi. Am ajuns şi noi, aici, sus, deasupra lumii, pe culmile astea domoale, la puţin timp după ce lumea a fost iarăşi sfinţită. Cununa de grâu era aco­lo, pe cruce. Am găsit oameni, poveşti, raiul pe pământ.

Unde se rotesc ulii cei uriaşi

Raiul pe pământ nu e o simplă vorbă. Toată frumuseţea pe care o afli odată ce ai părăsit Hune­doara şi ai început să te afunzi în pădure, pe dru­mul îngust care tot urcă, nu e de ajuns. Nici măcar singurătatea care foşneşte nu e de ajuns. Nici măcar pârâul şi pietrele lui. Nici măcar ulii uriaşi, pe care îi vezi rotindu-se peste lume, chiar acolo unde vrei să ajungi, nu sunt de ajuns. Şi nici măcar că sus, în Cerbăl, pământul pare să atingă cerul nu e de ajuns. Trebuie să fie mai mult de atât, pentru ca raiul să fie pe pământ. Vezi biseri­cile vechi, de o frumuseţe încremenită, de lemn şi piatră, vezi soarele cum se strecoară printre cru­cile unui cimitir, odihnindu-se apoi pe chipu­rile sfinţilor zugrăviţi pe ziduri. Vezi toate astea, simţi o pace nesfârşită, care ţi se pogoară înăuntru, o pace din care picură linişte, simţi că ai intrat într-o lume mai înaltă, mai pură, că oamenii de aici au o viaţă a lor, alta decât cea de jos, de la oraş, dar că tot nu e de ajuns. Nu e de ajuns, şi totuşi simţi că ar putea fi, că aici, în Ţinutul Pădurenilor, în satele astea răsfirate ale comunelor Cerbăl sau Lelese, ar putea fi urma a ceea ce cauţi. Şi cine ar putea şti mai bine care e drumul uitat spre rai, decât oamenii ăştia care trăiesc acolo unde se rotesc ulii cei uriaşi, în locurile astea care au atâta cer în ele? Cerbăl. Cerişor.

Sfinţirea lumii

Crucea a fost sfinţită şi scoasă în ţarină, ne spune primarul din Cerbăl, Mircea Costa. Păcat că nu am ajuns cu două zile înainte. Sea­ra s-a lăsat cu joc în satul Feregi. S-au strâns cu toţii, au venit şi copiii din oraşe. A fost frumos. Păcat ca n-aţi ajuns, zice iar primarul. Păcat, zicem şi noi. Am ajuns acum, după ce lumea a fost sfinţită, şi poate că e mai bine aşa. Suntem îndrumaţi către oa­meni, oameni cu poveşti, în So­cet, în Poiana Răchiţelii, în Fe­regi. Pornim către ei, pe culmile astea fără înce­put şi fără sfârşit ale pădurenilor, pline de cer, de pădure şi de pământ. Cruci uscate, fiinţele astea de lemn, bătrâne şi tă­cute, ce pornesc din pă­mânt spre cer, străjuiesc răspân­tiile, ne spun că suntem pe drumul cel bun. Drumul cel bun nu e atât de bun, pietrişul scrâş­neşte sub roţile ma­şinii, dar ne poartă încet spre primul sat din cale, Socet. Co­bo­râm. Satul e mic şi strâns într-un loc, de mirare pentru un pă­mânt aşa de necuprins cum e Ţinutul Pădure­ni­lor. Am pornit spre Ionel Muntean, ultimul fierar al locurilor ăstora, fierar ade­vărat, din vre­murile acelea în care doar că­ruţa, boii şi caii te aduceau de departe - acasă. Acasă la el, însă, sunt câini dezlegaţi, iar vecinul care ne călăuzeşte nu poate să nu întrebe: "Bagie Ionel, da' oare n-ajung la noi draşii ăştia de câini?". Nu ne ajung.

Ultimul fierar

"Sănătacie! Ce faci, moşu'?". "Acu' face moşu' un cafei. Să vă fac şi vouă un cafei? Că tomnai ce am venit de la fân, de la coasă. Bei un cafei?". Nu bem un cafei. Am venit să-l ascultăm povestind pe omul ăsta de 80 de ani, care tocmai s-a întors de la fân, de la coasă. Băiatul îi e plecat cu "capilaru", "lucră şi pe excamator". El, bă­trânul, stă multă vreme singur şi nu se opreşte din treabă. Trebuie "să lucru câte şeva: un cuţât, potcoave, şeva. Tot ce vezi aci e făcut de mâna me, şi uşi, şi zidărie, şi podele, şi tot". A muncit o viaţă Ionel Muntean şi a iubit ce a muncit. Pur şi simplu, s-a născut pentru muncă: "Eu, dacă te-am văzut că ai făcut orşe, cât de mic, o codă, un buton, orşe, eu mă uit la tine şi fac dup-aia la fel". Cum prind marii lăutari muzica, aşa a făcut Ionel Muntean cu munca. A fost blagoslovit cu harul ăsta de mic, harul de a putea lucra orice, ori­când, cu dragoste, cu inimă uşoară, per­fect. "O ţâr de pită şi gata, îs în picioare şi la lucru cu mine!". A învăţat fierărie la 12 ani, tot aşa, privind. La 15 ani, potcovea deja 7 perechi de cai într-o zi. Fă­cea şi potcoa­ve­le tot atunci. "Veneau căruţele una după alta în poiană, mai ceva ca la târg". Su­fla la foi, călea, dădea cu ciocanul, repede, repede, nu era timp de stat. Toţi pădurenii ajungeau la el, nu era om să se plângă de lucrul ce ieşea din mâna lui. "Mai avea timp şi pen­tru altceva?", îl întreb. Mai avea. A avut ne­vastă "făcută bine", şi abia aştepta să se facă vre­mea de mers cu crucea în ţarină, preotul să ude cu apă sfinţită holdele de grâu, de ovăz, iar apoi să se oprească acolo, între hotare şi "să facă joc cu cerbălanii". "Să puţinăşte satul, vai şi amar", oftează fierarul, iar faţa lui hotărâtă, cu nas puter­nic şi ochi vii, care te scrutează fără ocoli­şuri, drept în faţă, capătă o umbră, ceva scurt şi adânc, privirea aceea care se uită înăuntru şi nu afară, ca o mirare, ca o tristeţe. Dar de mirare şi de tristeţe n-a prea fost timp în viaţa lui, de 80 de ani. Păi cum? Atâţia cai de potcovit, atâtea căruţe care aveau nevoie de roţi, atâtea case care tre­buiau să primească uşi şi "fereşti" cioplite cu barda, atâtea pietre de pus la temelie şi ziduri de ridicat, atâta miere de adus din stupi, şi pentru toate astea nimeni nu s-a priceput mai bine să le meşterească ca omul ăsta, drept, puternic şi împăcat cu tot ce a trăit în viaţă, Ionel Muntean din Socet.

Furnica cu aripi

Chiar şi când a fost să treacă prin necazuri, fierarul a ştiut de ce i-au fost trimise. Şi e cu totul altceva să înţelegi că există un rost pentru care ai de tras şi de pătimit, cu totul altceva să înţelegi că şi tu eşti de vină pentru ce ţi s-a întîmplat. "Ei, să vă povestesc. Că m-am născut în zi însemnată, de Rusalii, sărbătoare mare. Şi toată viaţa me m-am păzit să nu care cumva să lucru în vo zi de sărbătoare. Da' parcă atuncea, dracu' m-a pus, ie, chiar în zi de Rusalii. Că stăteam şi mă uitam cum lucră unii la polizor şi tot nu-mi plăcea cum lucră. Şi, no, nu m-oi putut stăpâni şi am zis să le arăt cum se faşe. Şi cum am ţinut eu să le arăt, imediat m-am tăiat la degetu' ăsta, da' rău, că era flendurit al naibii şi abia se mai ţine'. Fuga jos, la oraş, la spital. Şi ce-or făcut ei, cum l-or cusut, no, s-o prins. Tot în ziua aia, hai fuga 'napoi acasă. Şi cum eram în căruţa la un om, baş în curbă, mă dedei jos, căruţa o pornit şi mi-o prins picioru', de mi l-o scos din bazin, să-mi fie învăţătură de minte să mai lucru eu în zi de sărbătoare. Fuga iar la spi­tal, da' n-am avut stare să stau cât mi-or zâs, că baş nu era gătată casa. Şi, no, dacă mă vezi că mă ţân de un picior, d-aia mă ţân şontâc, d-atunci de când am greşit în faţa lui Dumnezeu. D-apăi cu furnica aia cu aripi de s-o ţâpat în urechea me, de abia mai aud cu ea, n-o fost tot la fel?! Şi atunci am lucrat când n-o tre­buit, ie. Şi uite".
Vorbeşti tare cu omul ăsta. Să te audă. Aude şi-şi spune povestea mai departe. Viaţa lui, dragostea pentru tot ce înseam­nă muncă. Dar în pod, stă şi acum "tărăgoata la care cântam sara", iar ochii lui, ochii ăştia vii, cu pleoape coborâte în jos, coboară şi mai mult şi se umplu de o lumină mare, atunci când povesteşte de "cum o născut a me, fişioru".
"S-o chinuit, draga de ee, tată sara, şi cum s-o făcut dimi­neaţă, am şi fugit cu e la că­ru­ţă, s-o duc la spital. Şi-n dosu', cum te bagi îna­inte de Cerbăl, numa' zice - opreşte, mă! - şi aco­lo l-o şi făcut. No, când am văzut eu că totu-i bine cu a me şi că am şi fişior, m-am dus întins pân la Cerbăl, la crâş­mă, am luat un lităr de li­chior şi am băut pe deal, în căruţă, tot de bu­cu­rie, tot cu cântec până acasă".
Ionel Muntean şi-a terminat cafeiul. Se ridică şi ne arată toate câte le-a făcut. Merge mai încet cu un picior, dar tot drept, neclintit pare că umblă. Apa­rate de sudură, freză, circu­lar, nicovală, tot. "Acu vreau să ţâp ţigla jos de pe casă, că nu mai e bună, şi să pun tablă". "Singur?", îl întreb, "d-apăi cu şine?!", îmi răs­punde. De la el, din curtea cu găini, coamele îm­pădurite se văd până departe, până în ini­ma inimii cerului. Oame­nii ca Ionel Muntean şi-au croit o viaţă în raiul ăsta, au mun­cit din greu pen­tru ea şi au iubit ce au mun­cit. "Cât de departe o fi Dum­nezeu?", îmi vine să-l întreb pe bătrâ­nul ăsta puternic. Îl întreb, însă, cum se înţelege cu Cel de Sus. Se uită drept în ochii mei, cu ochii lui vii, cu pleoa­pe aple­cate, se uită ca şi cum ar vedea tot ce e înăun­trul meu şi ce aş fi vrut, de fapt, să-i spun, şi-mi răspunde neclintit: "Bine mă înţeleg. N-am putut lucra nici o secundă din viaţa asta a me, fără El, fără rugăciunea me înainte de lucru. Prişepi?". Îl privesc, îi strâng mâna puternică şi îi spun că, da, pricep. E ziua în amiaza mare, suntem în mijlocul unui pământ din cer, comuna Cerbăl, cum să nu pricep? Plecăm mai departe.

Cântecul bradului

Lumea a încremenit de la atâta frumuseţe ne­sintită. Drumul e pustiu, nu mai e nimeni care să scotocească în măruntaiele liniştii, în afară de noi. Dăm şi de asfalt, ajungem în Poiana Ră­chi­ţelii, întrebăm de Vasile Popa, primarul de acum mai bine de trei decenii al comunei. Îl găsim acasă, trebăluind în grădină. Soţia Aurică ne tot îmbie "să gustărim şeva sau măcar o socată să bem". Nu poţi refuza o socată, pe o căldură aşa de mare. Ne aşezăm la masă, la umbră, vorbim. Paisprezece ani a fost primar omul ăsta, în vre­mu­rile comu­niste. Doar că el, comu­nismul, Slavă Domnului, n-a ajuns până sus, în Cerbăl. "Le-o fi fost şi lor greu să răzbească aici, naiba să-i ieie, că la noi n-o fost colectivizare ca în alte părţi". Cât a fost primar, Vasile Popa se jură că a ţinut cu dinţii la oamenii lui, să nu care cumva să ajungă pe mâna vreunui se­cre­tar de partid de la oraş. "C-aveau ăştia nişte idei, ptiu, mama lor...". De când nu mai e primar, însă, Vasile Popa face altceva. Mai mult şi mai tainic. Umblă la pas din casă în casă şi strânge toate obi­ceiurile, datele şi poveştile oamenilor de aici. Toate lucrurile astea vor deveni când­va o carte, i-au promis antropologii de la Muzeul Satului. Până atunci, însă, într-un caiet de matematică, stă scrisă o parte din istoria locurilor ăstora de po­veste. Cu pixul, înghesuit, ca să mai ră­mână file şi pentru alte poveşti şi lucruri. Răsfoim încet caietul, în timp ce soţia aduce so­cată şi vor­beşte despre mândria ei: toate cămeşile şi costu­mele pădure­neşti pe care le-a ţesut într-o viaţă, în serile acelea lungi, iarnă după iarnă, zăpadă după zăpadă, aceeaşi cămaşă, aceeaşi poveste, o Şehe­rezada fără cuvinte, doar cu ac, război de ţesut, pânză şi cânepă. Şi povesteşte soţia, în timp ce soţul îmi mai arată o pagină, "uite aici", spune el, "povestea lui Martin Bran­dizz, omul pe care l-a trimis regele imediat după unire, să aibă în grijă pădurile şi minele de aici, să dea de lucru pădurenilor; omul ăsta le-o fost ca un tată oame­nilor, o fost drept, i-o scutit de război pe mulţi, ca să poate munci la pădure, la mină; şi acu vorbesc bătrânii de toate câte le-o făcut, şi acu bocşerii îl pomenesc cu respect"; "Apăi suntem uitaţi de lume aici, s-o înjumătăţit Cerbălul", spune ea, soţia, în acelaşi timp - "şi drumurile-s rele şi zăpezile-s mari, că au fost ierni de nu se vedeau nici gardurile de zăpadă, da' atunci satul era în putere şi ne strângeam cu toţii să faşem drum, şi cu cârca aduşeam alimentele sus, uite aşa, cu toţii, hăi, hăi...". Vorbeşte şi bărbatul, vorbeşte şi femeia, eu răsfoiesc un caiet de mate­ma­tică, dau de un cântec al bradului, citesc: "Ce­tină verde de brad,/ Cine foc te-o bleste­mat/ De din codru ai plecat?/ Nici eu n-aş fi plecat,/ Dar că voi azi aţi mânat/ Ăşti doi oameni de la sat/ Cu două topoare, pe mine să mădoboare,/ Într-un genunche se lăsară/ Şi pe mine mă tăiară,/ De cloambă mă-nhă­ţară/ Şi de-a-ndărătul mă luară,/ Dealuri nalte ocoliră/ Până cu mine-n sat sosiră,/ Iară la o poartă aleasă,/ Acolo mă băgară-n ca­să,/ Sub streşină mă proptiră/ Şi din casă toţi ieşiră/ Şi din grai aşa grăiră:/ Măi, bra­ge, cleoambele tale/ Ce se lasă aşa cu jale/ Pe streşina casei mele?/ Oare cleoambele-ţi sunt grele?/ Ori rădă­cinele-ţi sunt răle?/ Nici cleoambele nu mi-s grele,/ Nici rădăcinele nu-s răle,/ Eu mă las de mare jale/ Pe streşina casei tale". Tac, arăt cu degetul în caiet, îl întreb din ochi pe bărbat ce-i asta. Se opreşte din vorbit, se opreşte şi femeia: "păi, că Bradul ce să fie...", zic ei. "Păi, când se aduce la ăl de s-o prăpădit", zic şi femeia, şi bărbatul. Abia acum simt că intru cu adevărat în Ţinutul Pădurenilor, în adâncul fabulos al poveştilor de aici, unde bradul e o fiin­ţă vie, care se aduce la capătâiul celui care s-a dus, ca să-i fie însoţitor pe lumea cealaltă. Două fiinţe, om şi brad, smulşi de pe pământ, împre­ună, într-o călătorie fără sfârşit. Vasile Popa povesteşte, zice: "Păi, la Cerişor să ajungeţi, la Cosana Vinca, să vă cânte ea cum se cântă. Ca-n biserică te-oi simţi când cântă. No, să vă zic acum". Şi Vasile Popa zice că, după trei zile, omului i se dă sărutarea de pe urmă - sărutarea-i cruşe dulşe, omul de la noi se duşe. Se scoate din casă cel care a murit, în urma lui se presară mac, se duce la cimitir, bradul se aşază pe mor­mânt. "Multe morminte sunt sub brazi, nici nu mai ştii la unii cine cum când".
Pornim prin sat. Vasile Popa îmi arată cul­mile, îmi spune că "aici erau oi cât munţii, cât vedeai cu ochii numa' oi. Nu prea mai sunt de acu". E un sat răsfirat, Poiana Răchiţelii. Preo­tul vechi făcea patru, cinci ore pe jos până aici. Trăgea la casa primarului, bea apă din fântână, ofta, spunea că nici un loc pe lume nu-i mai fru­mos ca ăsta. Avea dreptate. Înainte să ajungem în Feregi, îl întreb pe Vasile Popa cum e pădu­reanul. Se opreşte, se gândeşte: "pădureanu-i pădurean", zice, tace, ne arată drumul spre Fe­regi, ne spune unde o să-l găsim pe Gheorghe Oprean.

În drum spre Feregi, vedem lumea, de sus. To­tul, până departe. Apusenii, câmpia Banatu­lui, Ţara Haţegului, Retezatul. Tot. E o linişte mare, plină de insecte. Se văd brazii din Bă­trâ­na. Mi-a rămas gândul la rai. Raiul de pe pă­mânt.

La 97 de ani, Gheorghe Oprean din Feregi îşi tot aminteşte iadul. Frontul. Obuzele, moartea. Marşurile nesfârşite printr-o Rusie pustie, 80 de kilometri pe zi, pentru o înserare cu pită râncedă, apă sălcie de gamelă şi şuierat de schije. Şi-o aminteşte şi pe Marusia, femeia care nu mai voia să-l lase de la ea. "Ră­mâi", îi spunea rusoaica, o să te fac fericit. "Cum să mă facă fericit, păcatele mele, în iadul ăla de ţară?! Că numa' la satu' meu pădurean mi-era gândul, oricât mă iubeau femeile". Iar femeile îl iubeau pe Gheorghe Oprean, pentru că era tânăr, frumos, şi avea mân­dria aceea, pe care numai un pădurean adevărat o poartă pe chip. Ea, mândria de pădurean, l-a ajutat să răzbească în iadul ace­la, ea i-a dat pute­re, ea l-a făcut să se întoarcă acasă. Cum a ajuns, s-a însurat, obo­sit după patru ani de război, ajuns din nou, acasă. Doar că acest acasă a rămas pe vecie mânjit de schijele acelea care i-au tot trecut prin faţa ochilor în pustiul nesfârşit al Rusiei. "Închid ochii şi tot asta văd, ptiu!, şi aud cum şuieră boambele".
Ajungem la marginea satului, găsim cununa de grâu de pe crucea bătrână. Satul şi-a sfinţit pământul, înconjurăm munţii, ca să ajungem mai departe, s-o ascultăm pe Cosana Vinca, în Ceri­şor, cântând.

Maica Domnului din Cerişor

"Pogorât-a pogorât, Domnului Doamne, Domn al nostru,/ Domnul Sfânt, pe acest pă­mânt,/ Cu Sân Petru, soţul lui, Domnul Doamne, Domn al nostru,/ Pentru soarta omului./ Într-o zi ge sărbătoarie, Domnului Doamne, Domn al nos­tru,/ Colea-n răsărit de soare./ Haidaţi, Petre, să merem,/ Domnului Doamne, Domn al nostru,/ Să merem şi să vegem/ Şe fac domnii cu iobajii, Domnului Doamne, Domn al nostru,/ Şi bogaţii cu săraşii./ Şi se luară şi plecară, Domnului Doamne, Domn al nostru,/ Până, iaca, se aflară/ În mijlocul satului, Domnului Doamne, Domn al nostru,/ La casa bogatului...".
Când Cosana Vinca începe să cânte, te simţi ca într-o biserică. Vocea ei e limpede şi pură, ca o apă de fântână. Frumuseţea aceea fără vârstă, nesmintită de nimic. Are 84 de ani Cosana, şi cântă nişte cântece vechi de când lumea, pe care numai ei, pădurenii, le mai ştiu. Pentru că aici, în Cerişorul ăsta străjuit de vulturi, nu se putea alt­fel, lucrurile s-au întâmplat cândva, aievea. Avem acum dovada, în cântecele femeii ăsteia, despre a cărei viaţă vom mai scrie, că raiul pe pământ nu e o vorbă aruncată în vânt, ci că sfinţii şi Dum­nezeu au trecut pe la Pădureni. Despre amin­tirea acestului rai, despre faptul că Sfântul Petru a fost, pentru oamenii de aici, un pădurean de-al lor, cântă Cosana Vinca: "Plimbă-să Pătru prin raiu, plimbă Pătru-n sus şi josu,/ Raiu-i mân­dru şi frumosu,/ Nimeni în lume nu mi-l vede,/ Făr' de drag tăicuţu' luiu./ Petre, Petre, fiu-ţi Petre,/ Raiu-i mândru şi frumosu,/ Fă-mi şi mie loc în raiu...". Rând pe rând, toţi pădurenii - tată, mamă, frate, soră - îi cer Sfântului Petru al lor, pe care numai ei îl văd, să le facă loc în raiu. Doar că tatăl a fost primar, mama - crâşmar, iar fratele - păcurar, şi nu pot intra. Toţi au greşit, toţi au murdărit cu ceva în viaţa lor, raiul lui Pe­tre. Doar sora, spune cântecul pădurenesc, poate intra, doar ea e cu adevărat curată.
S-a făcut lumină în Cerişor. Tot ascultăm po­vestea Cosanei Vinca, povestea pe care o urmea­ză să o spunem cât de curând, mai departe. Când nu povesteşte, Cosana cântă, cu vocea ei fără timp, despre o lume fără timp în care, în calea ce­telor de flăcăi pădureni, apare Măicuţa Domnu­lui:"Şi-n mână ţinea un ţipău de grâu şi o cupă cu vin,/ Din ţipău le da, cu cupa închina, cu gura întreba:/ Cete de feciori, pe unde aţi umblat de aţi colindat,/ Nu cumva aţi văzut, drag fiuţul meu?/ Noi ge l-am văzut nu l-am cunoscut,/ Le da de a-l cunoaşte, fiul de împărat,/ Că-i cu hai­ne lungi, lungi până-n pământ,/ Iar murguţul lui negru-i pintenoc la piciorul drept,/ Iar comuţa lui - raza soarelui,/ Iar frâuţul lui - spicul grâu­lui,/ Iar şeuţa lui - gura lupului,/ Chingulicea lui - năpârcă-mpletită,/ Puşculiţa lui - tunător de vară, cal de primăvară./ Dacă-i lucru aşa, noi că l-am văzut, într-un târg de mult,/ C-o fată vor­bind./ Cu şine vorbea?/ Cu sora soarelui/ Şi cum îi vorbea, soarele răsăsrea, lumea o lumina".
Am găsit o comoară aici, în Cerişor, în cânte­cele Cosanei Vinca. Am găsit dovada veche, a­proa­pe uitată, că raiul a fost cândva pe pământ. Deschideţi ochii, priviţi în jur, vorbiţi cu pădu­renii: raiul e încă aici.