Preotul a ținut liturghia de dimineață, apoi a luat crucea, icoana și prapurul și a ieșit cu ele din biserică. Lumea l-a urmat. Tot satul. Tineri, bătrâni, în costumele lor nemaivăzute, în care, fir cu fir, a fost țesută viața de pe acest pământ. Viața pădurenilor, de pe pământul lor de sus, cu munți domoli și păduri nesfârșite. Au ieșit în uliță și au mers încet, cu preotul înainte, spre țarina de la marginea satului. Au tot cântat în urma lui, până acolo, la crucea bătrână de la hotar. Apoi s-au oprit. Femeile au așezat pe cruce o cunună împletită de grâu. Preotul a mai rostit o rugăciune și a sfințit apa. A turnat din ea la rădacina crucii bătrâne, apoi a stropit oamenii, țarina, văzduhul, în toate cele patru zări. Răul a fost afurisit, holdele blagoslovite, crucea a fost scoasă în țarină, așa cum se întâmpla în fiecare an, la jumătatea lui iunie, în a doua săptămâna după Rusalii, în satele astea pădurenești, cu nume de poveste: Cerișor, Poiana Răchițelii, Cerbăl, Feregi. Am ajuns și noi, aici, sus, deasupra lumii, pe culmile astea domoale, la puțin timp după ce lumea a fost iarăși sfințită. Cununa de grâu era acolo, pe cruce. Am găsit oameni, povești, raiul pe pământ.
Unde se rotesc ulii cei uriași
Raiul pe pământ nu e o simplă vorbă. Toată frumusețea pe care o afli odată ce ai părăsit Hunedoara și ai început să te afunzi în pădure, pe drumul îngust care tot urcă, nu e de ajuns. Nici măcar singurătatea care foșnește nu e de ajuns. Nici măcar pârâul și pietrele lui. Nici măcar ulii uriași, pe care îi vezi rotindu-se peste lume, chiar acolo unde vrei să ajungi, nu sunt de ajuns. Și nici măcar că sus, în Cerbăl, pământul pare să atingă cerul nu e de ajuns. Trebuie să fie mai mult de atât, pentru ca raiul să fie pe pământ. Vezi bisericile vechi, de o frumusețe încremenită, de lemn și piatră, vezi soarele cum se strecoară printre crucile unui cimitir, odihnindu-se apoi pe chipurile sfinților zugrăviți pe ziduri. Vezi toate astea, simți o pace nesfârșită, care ți se pogoară înăuntru, o pace din care picură liniște, simți că ai intrat într-o lume mai înaltă, mai pură, că oamenii de aici au o viață a lor, alta decât cea de jos, de la oraș, dar că tot nu e de ajuns. Nu e de ajuns, și totuși simți că ar putea fi, că aici, în Ținutul Pădurenilor, în satele astea răsfirate ale comunelor Cerbăl sau Lelese, ar putea fi urma a ceea ce cauți. Și cine ar putea ști mai bine care e drumul uitat spre rai, decât oamenii ăștia care trăiesc acolo unde se rotesc ulii cei uriași, în locurile astea care au atâta cer în ele? Cerbăl. Cerișor.
Sfințirea lumii
Crucea a fost sfințită și scoasă în țarină, ne spune primarul din Cerbăl, Mircea Costa. Păcat că nu am ajuns cu două zile înainte. Seara s-a lăsat cu joc în satul Feregi. S-au strâns cu toții, au venit și copiii din orașe. A fost frumos. Păcat ca n-ați ajuns, zice iar primarul. Păcat, zicem și noi. Am ajuns acum, după ce lumea a fost sfințită, și poate că e mai bine așa. Suntem îndrumați către oameni, oameni cu povești, în Socet, în Poiana Răchițelii, în Feregi. Pornim către ei, pe culmile astea fără început și fără sfârșit ale pădurenilor, pline de cer, de pădure și de pământ. Cruci uscate, ființele astea de lemn, bătrâne și tăcute, ce pornesc din pământ spre cer, străjuiesc răspântiile, ne spun că suntem pe drumul cel bun. Drumul cel bun nu e atât de bun, pietrișul scrâșnește sub roțile mașinii, dar ne poartă încet spre primul sat din cale, Socet. Coborâm. Satul e mic și strâns într-un loc, de mirare pentru un pământ așa de necuprins cum e Ținutul Pădurenilor. Am pornit spre Ionel Muntean, ultimul fierar al locurilor ăstora, fierar adevărat, din vremurile acelea în care doar căruța, boii și caii te aduceau de departe - acasă. Acasă la el, însă, sunt câini dezlegați, iar vecinul care ne călăuzește nu poate să nu întrebe: "Bagie Ionel, da' oare n-ajung la noi drașii ăștia de câini?". Nu ne ajung.
Ultimul fierar
"Sănătacie! Ce faci, moșu'?". "Acu' face moșu' un cafei. Să vă fac și vouă un cafei? Că tomnai ce am venit de la fân, de la coasă. Bei un cafei?". Nu bem un cafei. Am venit să-l ascultăm povestind pe omul ăsta de 80 de ani, care tocmai s-a întors de la fân, de la coasă. Băiatul îi e plecat cu "capilaru", "lucră și pe excamator". El, bătrânul, stă multă vreme singur și nu se oprește din treabă. Trebuie "să lucru câte șeva: un cuțât, potcoave, șeva. Tot ce vezi aci e făcut de mâna me, și uși, și zidărie, și podele, și tot". A muncit o viață Ionel Muntean și a iubit ce a muncit. Pur și simplu, s-a născut pentru muncă: "Eu, dacă te-am văzut că ai făcut orșe, cât de mic, o codă, un buton, orșe, eu mă uit la tine și fac dup-aia la fel". Cum prind marii lăutari muzica, așa a făcut Ionel Muntean cu munca. A fost blagoslovit cu harul ăsta de mic, harul de a putea lucra orice, oricând, cu dragoste, cu inimă ușoară, perfect. "O țâr de pită și gata, îs în picioare și la lucru cu mine!". A învățat fierărie la 12 ani, tot așa, privind. La 15 ani, potcovea deja 7 perechi de cai într-o zi. Făcea și potcoavele tot atunci. "Veneau căruțele una după alta în poiană, mai ceva ca la târg". Sufla la foi, călea, dădea cu ciocanul, repede, repede, nu era timp de stat. Toți pădurenii ajungeau la el, nu era om să se plângă de lucrul ce ieșea din mâna lui. "Mai avea timp și pentru altceva?", îl întreb. Mai avea. A avut nevastă "făcută bine", și abia aștepta să se facă vremea de mers cu crucea în țarină, preotul să ude cu apă sfințită holdele de grâu, de ovăz, iar apoi să se oprească acolo, între hotare și "să facă joc cu cerbălanii". "Să puținăște satul, vai și amar", oftează fierarul, iar fața lui hotărâtă, cu nas puternic și ochi vii, care te scrutează fără ocolișuri, drept în față, capătă o umbră, ceva scurt și adânc, privirea aceea care se uită înăuntru și nu afară, ca o mirare, ca o tristețe. Dar de mirare și de tristețe n-a prea fost timp în viața lui, de 80 de ani. Păi cum? Atâția cai de potcovit, atâtea căruțe care aveau nevoie de roți, atâtea case care trebuiau să primească uși și "ferești" cioplite cu barda, atâtea pietre de pus la temelie și ziduri de ridicat, atâta miere de adus din stupi, și pentru toate astea nimeni nu s-a priceput mai bine să le meșterească ca omul ăsta, drept, puternic și împăcat cu tot ce a trăit în viață, Ionel Muntean din Socet.
Furnica cu aripi
Chiar și când a fost să treacă prin necazuri, fierarul a știut de ce i-au fost trimise. Și e cu totul altceva să înțelegi că există un rost pentru care ai de tras și de pătimit, cu totul altceva să înțelegi că și tu ești de vină pentru ce ți s-a întîmplat. "Ei, să vă povestesc. Că m-am născut în zi însemnată, de Rusalii, sărbătoare mare. Și toată viața me m-am păzit să nu care cumva să lucru în vo zi de sărbătoare. Da' parcă atuncea, dracu' m-a pus, ie, chiar în zi de Rusalii. Că stăteam și mă uitam cum lucră unii la polizor și tot nu-mi plăcea cum lucră. Și, no, nu m-oi putut stăpâni și am zis să le arăt cum se fașe. Și cum am ținut eu să le arăt, imediat m-am tăiat la degetu' ăsta, da' rău, că era flendurit al naibii și abia se mai ține'. Fuga jos, la oraș, la spital. Și ce-or făcut ei, cum l-or cusut, no, s-o prins. Tot în ziua aia, hai fuga 'napoi acasă. Și cum eram în căruța la un om, baș în curbă, mă dedei jos, căruța o pornit și mi-o prins picioru', de mi l-o scos din bazin, să-mi fie învățătură de minte să mai lucru eu în zi de sărbătoare. Fuga iar la spital, da' n-am avut stare să stau cât mi-or zâs, că baș nu era gătată casa. Și, no, dacă mă vezi că mă țân de un picior, d-aia mă țân șontâc, d-atunci de când am greșit în fața lui Dumnezeu. D-apăi cu furnica aia cu aripi de s-o țâpat în urechea me, de abia mai aud cu ea, n-o fost tot la fel?! Și atunci am lucrat când n-o trebuit, ie. Și uite".
Vorbești tare cu omul ăsta. Să te audă. Aude și-și spune povestea mai departe. Viața lui, dragostea pentru tot ce înseamnă muncă. Dar în pod, stă și acum "tărăgoata la care cântam sara", iar ochii lui, ochii ăștia vii, cu pleoape coborâte în jos, coboară și mai mult și se umplu de o lumină mare, atunci când povestește de "cum o născut a me, fișioru".
"S-o chinuit, draga de ee, tată sara, și cum s-o făcut dimineață, am și fugit cu e la căruță, s-o duc la spital. Și-n dosu', cum te bagi înainte de Cerbăl, numa' zice - oprește, mă! - și acolo l-o și făcut. No, când am văzut eu că totu-i bine cu a me și că am și fișior, m-am dus întins pân la Cerbăl, la crâșmă, am luat un lităr de lichior și am băut pe deal, în căruță, tot de bucurie, tot cu cântec până acasă".
Ionel Muntean și-a terminat cafeiul. Se ridică și ne arată toate câte le-a făcut. Merge mai încet cu un picior, dar tot drept, neclintit pare că umblă. Aparate de sudură, freză, circular, nicovală, tot. "Acu vreau să țâp țigla jos de pe casă, că nu mai e bună, și să pun tablă". "Singur?", îl întreb, "d-apăi cu șine?!", îmi răspunde. De la el, din curtea cu găini, coamele împădurite se văd până departe, până în inima inimii cerului. Oamenii ca Ionel Muntean și-au croit o viață în raiul ăsta, au muncit din greu pentru ea și au iubit ce au muncit. "Cât de departe o fi Dumnezeu?", îmi vine să-l întreb pe bătrânul ăsta puternic. Îl întreb, însă, cum se înțelege cu Cel de Sus. Se uită drept în ochii mei, cu ochii lui vii, cu pleoape aplecate, se uită ca și cum ar vedea tot ce e înăuntrul meu și ce aș fi vrut, de fapt, să-i spun, și-mi răspunde neclintit: "Bine mă înțeleg. N-am putut lucra nici o secundă din viața asta a me, fără El, fără rugăciunea me înainte de lucru. Prișepi?". Îl privesc, îi strâng mâna puternică și îi spun că, da, pricep. E ziua în amiaza mare, suntem în mijlocul unui pământ din cer, comuna Cerbăl, cum să nu pricep? Plecăm mai departe.
Cântecul bradului
Lumea a încremenit de la atâta frumusețe nesintită. Drumul e pustiu, nu mai e nimeni care să scotocească în măruntaiele liniștii, în afară de noi. Dăm și de asfalt, ajungem în Poiana Răchițelii, întrebăm de Vasile Popa, primarul de acum mai bine de trei decenii al comunei. Îl găsim acasă, trebăluind în grădină. Soția Aurică ne tot îmbie "să gustărim șeva sau măcar o socată să bem". Nu poți refuza o socată, pe o căldură așa de mare. Ne așezăm la masă, la umbră, vorbim. Paisprezece ani a fost primar omul ăsta, în vremurile comuniste. Doar că el, comunismul, Slavă Domnului, n-a ajuns până sus, în Cerbăl. "Le-o fi fost și lor greu să răzbească aici, naiba să-i ieie, că la noi n-o fost colectivizare ca în alte părți". Cât a fost primar, Vasile Popa se jură că a ținut cu dinții la oamenii lui, să nu care cumva să ajungă pe mâna vreunui secretar de partid de la oraș. "C-aveau ăștia niște idei, ptiu, mama lor...". De când nu mai e primar, însă, Vasile Popa face altceva. Mai mult și mai tainic. Umblă la pas din casă în casă și strânge toate obiceiurile, datele și poveștile oamenilor de aici. Toate lucrurile astea vor deveni cândva o carte, i-au promis antropologii de la Muzeul Satului. Până atunci, însă, într-un caiet de matematică, stă scrisă o parte din istoria locurilor ăstora de poveste. Cu pixul, înghesuit, ca să mai rămână file și pentru alte povești și lucruri. Răsfoim încet caietul, în timp ce soția aduce socată și vorbește despre mândria ei: toate cămeșile și costumele pădurenești pe care le-a țesut într-o viață, în serile acelea lungi, iarnă după iarnă, zăpadă după zăpadă, aceeași cămașă, aceeași poveste, o Șeherezada fără cuvinte, doar cu ac, război de țesut, pânză și cânepă. Și povestește soția, în timp ce soțul îmi mai arată o pagină, "uite aici", spune el, "povestea lui Martin Brandizz, omul pe care l-a trimis regele imediat după unire, să aibă în grijă pădurile și minele de aici, să dea de lucru pădurenilor; omul ăsta le-o fost ca un tată oamenilor, o fost drept, i-o scutit de război pe mulți, ca să poate munci la pădure, la mină; și acu vorbesc bătrânii de toate câte le-o făcut, și acu bocșerii îl pomenesc cu respect"; "Apăi suntem uitați de lume aici, s-o înjumătățit Cerbălul", spune ea, soția, în același timp - "și drumurile-s rele și zăpezile-s mari, că au fost ierni de nu se vedeau nici gardurile de zăpadă, da' atunci satul era în putere și ne strângeam cu toții să fașem drum, și cu cârca adușeam alimentele sus, uite așa, cu toții, hăi, hăi...". Vorbește și bărbatul, vorbește și femeia, eu răsfoiesc un caiet de matematică, dau de un cântec al bradului, citesc: "Cetină verde de brad,/ Cine foc te-o blestemat/ De din codru ai plecat?/ Nici eu n-aș fi plecat,/ Dar că voi azi ați mânat/ Ăști doi oameni de la sat/ Cu două topoare, pe mine să mă doboare,/ Într-un genunche se lăsară/ Și pe mine mă tăiară,/ De cloambă mă-nhățară/ Și de-a-ndărătul mă luară,/ Dealuri nalte ocoliră/ Până cu mine-n sat sosiră,/ Iară la o poartă aleasă,/ Acolo mă băgară-n casă,/ Sub streșină mă proptiră/ Și din casă toți ieșiră/ Și din grai așa grăiră:/ Măi, brage, cleoambele tale/ Ce se lasă așa cu jale/ Pe streșina casei mele?/ Oare cleoambele-ți sunt grele?/ Ori rădăcinele-ți sunt răle?/ Nici cleoambele nu mi-s grele,/ Nici rădăcinele nu-s răle,/ Eu mă las de mare jale/ Pe streșina casei tale". Tac, arăt cu degetul în caiet, îl întreb din ochi pe bărbat ce-i asta. Se oprește din vorbit, se oprește și femeia: "păi, că Bradul ce să fie...", zic ei. "Păi, când se aduce la ăl de s-o prăpădit", zic și femeia, și bărbatul. Abia acum simt că intru cu adevărat în Ținutul Pădurenilor, în adâncul fabulos al poveștilor de aici, unde bradul e o ființă vie, care se aduce la capătâiul celui care s-a dus, ca să-i fie însoțitor pe lumea cealaltă. Două ființe, om și brad, smulși de pe pământ, împreună, într-o călătorie fără sfârșit. Vasile Popa povestește, zice: "Păi, la Cerișor să ajungeți, la Cosana Vinca, să vă cânte ea cum se cântă. Ca-n biserică te-oi simți când cântă. No, să vă zic acum". Și Vasile Popa zice că, după trei zile, omului i se dă sărutarea de pe urmă - sărutarea-i crușe dulșe, omul de la noi se dușe. Se scoate din casă cel care a murit, în urma lui se presară mac, se duce la cimitir, bradul se așază pe mormânt. "Multe morminte sunt sub brazi, nici nu mai știi la unii cine cum când".
Pornim prin sat. Vasile Popa îmi arată culmile, îmi spune că "aici erau oi cât munții, cât vedeai cu ochii numa' oi. Nu prea mai sunt de acu". E un sat răsfirat, Poiana Răchițelii. Preotul vechi făcea patru, cinci ore pe jos până aici. Trăgea la casa primarului, bea apă din fântână, ofta, spunea că nici un loc pe lume nu-i mai frumos ca ăsta. Avea dreptate. Înainte să ajungem în Feregi, îl întreb pe Vasile Popa cum e pădureanul. Se oprește, se gândește: "pădureanu-i pădurean", zice, tace, ne arată drumul spre Feregi, ne spune unde o să-l găsim pe Gheorghe Oprean.
În drum spre Feregi, vedem lumea, de sus. Totul, până departe. Apusenii, câmpia Banatului, Țara Hațegului, Retezatul. Tot. E o liniște mare, plină de insecte. Se văd brazii din Bătrâna. Mi-a rămas gândul la rai. Raiul de pe pământ.
La 97 de ani, Gheorghe Oprean din Feregi își tot amintește iadul. Frontul. Obuzele, moartea. Marșurile nesfârșite printr-o Rusie pustie, 80 de kilometri pe zi, pentru o înserare cu pită râncedă, apă sălcie de gamelă și șuierat de schije. Și-o amintește și pe Marusia, femeia care nu mai voia să-l lase de la ea. "Rămâi", îi spunea rusoaica, o să te fac fericit. "Cum să mă facă fericit, păcatele mele, în iadul ăla de țară?! Că numa' la satu' meu pădurean mi-era gândul, oricât mă iubeau femeile". Iar femeile îl iubeau pe Gheorghe Oprean, pentru că era tânăr, frumos, și avea mândria aceea, pe care numai un pădurean adevărat o poartă pe chip. Ea, mândria de pădurean, l-a ajutat să răzbească în iadul acela, ea i-a dat putere, ea l-a făcut să se întoarcă acasă. Cum a ajuns, s-a însurat, obosit după patru ani de război, ajuns din nou, acasă. Doar că acest acasă a rămas pe vecie mânjit de schijele acelea care i-au tot trecut prin fața ochilor în pustiul nesfârșit al Rusiei. "Închid ochii și tot asta văd, ptiu!, și aud cum șuieră boambele".
Ajungem la marginea satului, găsim cununa de grâu de pe crucea bătrână. Satul și-a sfințit pământul, înconjurăm munții, ca să ajungem mai departe, s-o ascultăm pe Cosana Vinca, în Cerișor, cântând.
Maica Domnului din Cerișor
"Pogorât-a pogorât, Domnului Doamne, Domn al nostru,/ Domnul Sfânt, pe acest pământ,/ Cu Sân Petru, soțul lui, Domnul Doamne, Domn al nostru,/ Pentru soarta omului./ Într-o zi ge sărbătoarie, Domnului Doamne, Domn al nostru,/ Colea-n răsărit de soare./ Haidați, Petre, să merem,/ Domnului Doamne, Domn al nostru,/ Să merem și să vegem/ Șe fac domnii cu iobajii, Domnului Doamne, Domn al nostru,/ Și bogații cu sărașii./ Și se luară și plecară, Domnului Doamne, Domn al nostru,/ Până, iaca, se aflară/ În mijlocul satului, Domnului Doamne, Domn al nostru,/ La casa bogatului...".
Când Cosana Vinca începe să cânte, te simți ca într-o biserică. Vocea ei e limpede și pură, ca o apă de fântână. Frumusețea aceea fără vârstă, nesmintită de nimic. Are 84 de ani Cosana, și cântă niște cântece vechi de când lumea, pe care numai ei, pădurenii, le mai știu. Pentru că aici, în Cerișorul ăsta străjuit de vulturi, nu se putea altfel, lucrurile s-au întâmplat cândva, aievea. Avem acum dovada, în cântecele femeii ăsteia, despre a cărei viață vom mai scrie, că raiul pe pământ nu e o vorbă aruncată în vânt, ci că sfinții și Dumnezeu au trecut pe la Pădureni. Despre amintirea acestului rai, despre faptul că Sfântul Petru a fost, pentru oamenii de aici, un pădurean de-al lor, cântă Cosana Vinca: "Plimbă-să Pătru prin raiu, plimbă Pătru-n sus și josu,/ Raiu-i mândru și frumosu,/ Nimeni în lume nu mi-l vede,/ Făr' de drag tăicuțu' luiu./ Petre, Petre, fiu-ți Petre,/ Raiu-i mândru și frumosu,/ Fă-mi și mie loc în raiu...". Rând pe rând, toți pădurenii - tată, mamă, frate, soră - îi cer Sfântului Petru al lor, pe care numai ei îl văd, să le facă loc în raiu. Doar că tatăl a fost primar, mama - crâșmar, iar fratele - păcurar, și nu pot intra. Toți au greșit, toți au murdărit cu ceva în viața lor, raiul lui Petre. Doar sora, spune cântecul pădurenesc, poate intra, doar ea e cu adevărat curată.
S-a făcut lumină în Cerișor. Tot ascultăm povestea Cosanei Vinca, povestea pe care o urmează să o spunem cât de curând, mai departe. Când nu povestește, Cosana cântă, cu vocea ei fără timp, despre o lume fără timp în care, în calea cetelor de flăcăi pădureni, apare Măicuța Domnului: "Și-n mână ținea un țipău de grâu și o cupă cu vin,/ Din țipău le da, cu cupa închina, cu gura întreba:/ Cete de feciori, pe unde ați umblat de ați colindat,/ Nu cumva ați văzut, drag fiuțul meu?/ Noi ge l-am văzut nu l-am cunoscut,/ Le da de a-l cunoaște, fiul de împărat,/ Că-i cu haine lungi, lungi până-n pământ,/ Iar murguțul lui negru-i pintenoc la piciorul drept,/ Iar comuța lui - raza soarelui,/ Iar frâuțul lui - spicul grâului,/ Iar șeuța lui - gura lupului,/ Chingulicea lui - năpârcă-mpletită,/ Pușculița lui - tunător de vară, cal de primăvară./ Dacă-i lucru așa, noi că l-am văzut, într-un târg de mult,/ C-o fată vorbind./ Cu șine vorbea?/ Cu sora soarelui/ Și cum îi vorbea, soarele răsăsrea, lumea o lumina".
Am găsit o comoară aici, în Cerișor, în cântecele Cosanei Vinca. Am găsit dovada veche, aproape uitată, că raiul a fost cândva pe pământ. Deschideți ochii, priviți în jur, vorbiți cu pădurenii: raiul e încă aici.