Mai departe, unde începea să urce dealul, era o pădure plină cu fel de fel de copaci. În luna mai, te îmbăta mirosul florilor de salcâm, apoi al celor de tei. Pe măsură ce urcai, întâlneai fagii, frasinii, stejarii, arțarii. Pe la margini de pădure se lăfăiau în lumina bogată a soarelui specii mai mici: socul, cornul, măceșul, și câte o postață destul de măricică cu liliac sălbatic. Vara, îmi plăcea oceanul de verdeață, cu valurile line pe care le făceau vârfurile copacilor, când adia vântul. Numai stejarii erau de neclintit, cu crengile lor robuste, arătându-și măreția și nesupunerea. Doar frunzele se mișcau câte puțin și foșneau discret, grijulii să nu-și deranjeze locatarii: o mulțime de păsărele care cântau atât de frumos! Ghindele, niște fructe speciale pentru unele viețuitoare din pădure, atârnau până toamna târziu, când se făceau maronii și cădeau pe covorul de frunze. Cele norocoase ajungeau în solul bogat al pădurii, ascunse de câte o veveriță și uitate acolo, încolțind și dând naștere la noi copăcei. Și frunzele stejarului erau diferite, groase și aspre, cu crestături adânci. De multe ori au făcut parte din ierbarul meu sau au fost luate ca model pentru picturile din blocurile de desen ale copiilor. Când și când, pădurea fusese tăiată, pentru trebuințele oamenilor, dar câțiva stejari mai norocoși scăpaseră, prin grija pădurarului și a unor săteni, care mai credeau în legendele despre ei, legate și de oamenii din trecut: haiduci, tâlhari, iubiri nelegiuite... În total, erau șapte stejari bătrâni, așezați în rând pe lângă cărarea ce ducea de la gârlă, până sus, unde se termina dealul și începea platoul cu vii și lanuri de cereale. Unul a fost lovit de trăznet, era despicat de unde-i începea coroana și continua până jos, la pământ. Se mai alimenta doar prin jumătate de trunchi și-și continua viața cu jumătate dintre ramuri, acelea dinspre nord. Partea care se uscase era turnul de observație pentru o mulțime de păsări. Altele se alimentau cu larvele care trăiau sub scoarța uscată. O familie de ciocănitori își făcuseră cuibul într-o scorbură cioplită centimetru cu centimetru, lovind cu ciocurile lor tari ca o daltă. Amprenta exterioară a cuibului era o gaură perfect rotundă și mascată de o creangă uscată ce stătea ca un paravan în fața intrării. Niște guguștiuci își făcuseră și ei cuibul în acel stejar, dar în cealaltă jumătate, unde era frunzișul bogat. Cloceau pe rând. Când stătea femela pe ouă, perechea ei se hrănea și făcea de pază în jurul cuibului. Spaima lor cea mai mare era când veneau ciorile și se așezau în jumătatea uscată a arborelui. Se urcau pe cea mai înaltă creangă și de acolo scrutau orizontul. Stăteau ore întregi și urmăreau printre crengile celorlalți stejari toate păsărelele care locuiau primprejur. Se hrăneau cu ouăle lor nepăzite, iar când ieșeau puișorii, îi furau și îi duceau la cuiburile lor, să-și hrănească progeniturile tuciurii.
Știam multe lucruri despre viața micilor locatari ai pădurii, fiindcă stăteam și eu, cu chirie, într-unul dintre copaci. Îmi făcusem un loc de odihnă, tainic și liniștit, în stejarul de la mijloc, între ramurile crescute ca o țesătură, unele vărâte în altele. Nu spuneam la nimeni despre ascunzișul secret din frunzișul stejarului. Căutam tot timpul să-mi creez o lume a mea, îmi plăceau secretele. În plus, vroiam mereu să fac ce făceau băieții, îi copiam. În jocurile lor cu prietenii, frații mei mă integrau în toate partidele de fotbal, fie că stăteam în poartă sau făceam pe copilul de mingi. Ciopleam împreună cu ei lemne de soc, din care ne făceam fluiere, ori băteam cuie prin toate gardurile și prin toți pomii. Cățăratul în copaci tot de la gașca de băieți îl învățasem. Nu mă duceam la stejarul meu ca să mă odihnesc. Era un punct strategic, din care puteam să văd pe deasupra caselor și prin curțile sătenilor tot ce se întâmpla. Când se alarma mama că nu mă găsea, începea să mă strige și eu îi răspundeam din vârful copacului. Nu mă vedea, dar se liniștea imediat ce-mi auzea glasul. Mă uitam de sus, fără să fiu zărită de cineva, când pe cărarea de sub stejari treceau oamenii să lucreze la locurile lor din vârful dealului, ori duceau vitele la păscut. Îi vedeam printre frunze cum își cărau sapele la spinare, papornițele cu mâncare, sticlele cu apă. Am văzut odată o pereche de îndrăgostiți care s-au oprit lângă stejari și au început să se strângă în brațe. Stăteam cu respirația tăiată ca nu cumva să fac vreun zgomot și să mă descopere acolo, sus. Mi-ar fi fost jenă, știam că nu este frumos ceea ce făceam. După ce-am mai crescut, mi-am abandonat ascunzătoarea din coroana stejarului, însă nu am uitat-o niciodată. Și acum, când merg în satul copilăriei, mi-arunc o privire către stejarii cei bătrâni. Ei au rămas la fel, parcă n-ar fi trecut și peste ei anii. Au aceeași măreție și aceeași aură de monumente vii ale naturii. Mă consolez că odată, de mult, am făcut și eu parte din povestea lor. Este o minune că, totuși, niște oameni încă se mai luptă pentru salvarea acelor arbori seculari, care poartă în amintirea lor o mulțime de povești despre ei, despre viețuitoarele pădurii și oamenii acelor locuri.
EUGENIA NIȚU - Călărași