Mai întâi a fost Bulgaria: în iunie 1886, bulgarii i-au cerut oficial Regelui Carol I constituirea unei Confederaţii româno-bulgare şi crearea unei armate comune. Între 1886 şi 1887, a fost pregătită în detaliu unirea României şi Bulgariei, sub sceptrul lui Carol I. Intervenţia Rusiei a anulat poiectul. În 1919, nobilii maghiari i-au cerut regelui Ferdinand ca ţara lor să se unească cu România, sub sceptrul familiei Hohenzollern. Deşi aprobat iniţial, planul a eşuat, deoarece ţăranii din Transilvania se temeau că nobilii unguri îşi vor lua pământurile înapoi. Ceva mai târziu, în 1932, primul ministru, Nicolae Iorga, a fost informat de către ambasadorul român la Varşovia, Grigore Bilciurescu, că grupuri conservatoare, cu mare influenţă politică, luaseră în consideraţie posibilitatea unei Uniuni Personale româno-poloneze (un regat comun), care să-l aibă ca rege, atât al României, cât şi al Poloniei, pe regele Carol al II-lea. Astăzi, unele dintre gândurile de atunci par a reveni pe prima pagină a ziarelor. La Sofia, în vara anului trecut, Nikolai Mladenov, ministrul bulgar de externe, a venit cu o propunere ieşită din comun: România şi Bulgaria să-şi unească forţele navale şi aeriene, formând o armată comună în cadrul NATO. La Varşovia, prin condeiul şefului Bursei Române de Valori, polonezul Ludwik Sobolewski, citim: "Ar fi bine ca România şi Polonia să se apropie, în avantaj reciproc, înainte ca lumea să-şi îndrepte atenţia către ele". Intitulat "Doi tigri din Europa de Est", editorialul vorbeşte de "un nou imperiu", afirmând că "România se uneşte cu cea mai mare ţară din regiune". Ţinând cont că cele două ţări sunt locuite de aproape 58 de milioane de oameni, că sunt stabile din punct de vedere economic, că au acţiuni comune în cadrul NATO, că au o inflaţie scăzută, un curs de schimb relativ stabil, că au trecut cu bine în timpul recentei crize globale (în special Polonia), cele două ţări sunt "unite". Sunt unite, spune directorul BVB, nu doar prin oportunităţi, dar şi prin ameninţări: diminuarea natalităţii şi migraţia economică. Potrivit statisticilor, în ţările occidentale au ajuns circa 3 milioane de români şi aproape 2 milioane de polonezi. Pe de altă parte, România a devenit foarte apreciată de oamenii de afaceri polonezi. "România", spune Ludwik Sobolewski, "nu este doar o piaţă mare, care se dezvoltă rapid, apropiată de noi geografic şi cultural, dar este şi o piaţă ideală pentru exporturile poloneze". România şi Polonia sunt, de asemenea, ţările cu cele mai lungi frontiere cu state din afara UE şi NATO. După cum a observat marele politolog american, George Friedman, între cele două ţări nu există chestiuni în dispută, iar tradiţia colaborării este puternică. "În România, Polonia este luată ca model de succes social şi economic, un model care inspiră, fiind copiate unele dintre elementele sale" - crede Friedman. Din păcate, politica actuală a Poloniei, care contrazice flagrant valorile democratice şi îngrijorează Comunitatea Europeană, nu prea lasă loc de "un nou imperiu"! Să remarcăm, totuşi, că e prima oară când trufaşa Polonie ne bagă în seamă, ca posibil tovarăş de drum. Motiv de bucurie, oricum!
Cum ne văd alţii
De-a lungul vremii, valoarea europeană a familiei regale a României a determinat câteva state vecine să propună ţării noastre o unire sub aceeaşi coroană.
Mai întâi a fost Bulgaria: în iunie 1886, bulgarii i-au cerut oficial Regelui Carol I constituirea unei Confederaţii româno-bulgare şi crearea unei armate comune. Între 1886 şi 1887, a fost pregătită în detaliu unirea României şi Bulgariei, sub sceptrul lui Carol I. Intervenţia Rusiei a anulat poiectul. În 1919, nobilii maghiari i-au cerut regelui Ferdinand ca ţara lor să se unească cu România, sub sceptrul familiei Hohenzollern. Deşi aprobat iniţial, planul a eşuat, deoarece ţăranii din Transilvania se temeau că nobilii unguri îşi vor lua pământurile înapoi. Ceva mai târziu, în 1932, primul ministru, Nicolae Iorga, a fost informat de către ambasadorul român la Varşovia, Grigore Bilciurescu, că grupuri conservatoare, cu mare influenţă politică, luaseră în consideraţie posibilitatea unei Uniuni Personale româno-poloneze (un regat comun), care să-l aibă ca rege, atât al României, cât şi al Poloniei, pe regele Carol al II-lea. Astăzi, unele dintre gândurile de atunci par a reveni pe prima pagină a ziarelor. La Sofia, în vara anului trecut, Nikolai Mladenov, ministrul bulgar de externe, a venit cu o propunere ieşită din comun: România şi Bulgaria să-şi unească forţele navale şi aeriene, formând o armată comună în cadrul NATO. La Varşovia, prin condeiul şefului Bursei Române de Valori, polonezul Ludwik Sobolewski, citim: "Ar fi bine ca România şi Polonia să se apropie, în avantaj reciproc, înainte ca lumea să-şi îndrepte atenţia către ele". Intitulat "Doi tigri din Europa de Est", editorialul vorbeşte de "un nou imperiu", afirmând că "România se uneşte cu cea mai mare ţară din regiune". Ţinând cont că cele două ţări sunt locuite de aproape 58 de milioane de oameni, că sunt stabile din punct de vedere economic, că au acţiuni comune în cadrul NATO, că au o inflaţie scăzută, un curs de schimb relativ stabil, că au trecut cu bine în timpul recentei crize globale (în special Polonia), cele două ţări sunt "unite". Sunt unite, spune directorul BVB, nu doar prin oportunităţi, dar şi prin ameninţări: diminuarea natalităţii şi migraţia economică. Potrivit statisticilor, în ţările occidentale au ajuns circa 3 milioane de români şi aproape 2 milioane de polonezi. Pe de altă parte, România a devenit foarte apreciată de oamenii de afaceri polonezi. "România", spune Ludwik Sobolewski, "nu este doar o piaţă mare, care se dezvoltă rapid, apropiată de noi geografic şi cultural, dar este şi o piaţă ideală pentru exporturile poloneze". România şi Polonia sunt, de asemenea, ţările cu cele mai lungi frontiere cu state din afara UE şi NATO. După cum a observat marele politolog american, George Friedman, între cele două ţări nu există chestiuni în dispută, iar tradiţia colaborării este puternică. "În România, Polonia este luată ca model de succes social şi economic, un model care inspiră, fiind copiate unele dintre elementele sale" - crede Friedman. Din păcate, politica actuală a Poloniei, care contrazice flagrant valorile democratice şi îngrijorează Comunitatea Europeană, nu prea lasă loc de "un nou imperiu"! Să remarcăm, totuşi, că e prima oară când trufaşa Polonie ne bagă în seamă, ca posibil tovarăş de drum. Motiv de bucurie, oricum!
Mai întâi a fost Bulgaria: în iunie 1886, bulgarii i-au cerut oficial Regelui Carol I constituirea unei Confederaţii româno-bulgare şi crearea unei armate comune. Între 1886 şi 1887, a fost pregătită în detaliu unirea României şi Bulgariei, sub sceptrul lui Carol I. Intervenţia Rusiei a anulat poiectul. În 1919, nobilii maghiari i-au cerut regelui Ferdinand ca ţara lor să se unească cu România, sub sceptrul familiei Hohenzollern. Deşi aprobat iniţial, planul a eşuat, deoarece ţăranii din Transilvania se temeau că nobilii unguri îşi vor lua pământurile înapoi. Ceva mai târziu, în 1932, primul ministru, Nicolae Iorga, a fost informat de către ambasadorul român la Varşovia, Grigore Bilciurescu, că grupuri conservatoare, cu mare influenţă politică, luaseră în consideraţie posibilitatea unei Uniuni Personale româno-poloneze (un regat comun), care să-l aibă ca rege, atât al României, cât şi al Poloniei, pe regele Carol al II-lea. Astăzi, unele dintre gândurile de atunci par a reveni pe prima pagină a ziarelor. La Sofia, în vara anului trecut, Nikolai Mladenov, ministrul bulgar de externe, a venit cu o propunere ieşită din comun: România şi Bulgaria să-şi unească forţele navale şi aeriene, formând o armată comună în cadrul NATO. La Varşovia, prin condeiul şefului Bursei Române de Valori, polonezul Ludwik Sobolewski, citim: "Ar fi bine ca România şi Polonia să se apropie, în avantaj reciproc, înainte ca lumea să-şi îndrepte atenţia către ele". Intitulat "Doi tigri din Europa de Est", editorialul vorbeşte de "un nou imperiu", afirmând că "România se uneşte cu cea mai mare ţară din regiune". Ţinând cont că cele două ţări sunt locuite de aproape 58 de milioane de oameni, că sunt stabile din punct de vedere economic, că au acţiuni comune în cadrul NATO, că au o inflaţie scăzută, un curs de schimb relativ stabil, că au trecut cu bine în timpul recentei crize globale (în special Polonia), cele două ţări sunt "unite". Sunt unite, spune directorul BVB, nu doar prin oportunităţi, dar şi prin ameninţări: diminuarea natalităţii şi migraţia economică. Potrivit statisticilor, în ţările occidentale au ajuns circa 3 milioane de români şi aproape 2 milioane de polonezi. Pe de altă parte, România a devenit foarte apreciată de oamenii de afaceri polonezi. "România", spune Ludwik Sobolewski, "nu este doar o piaţă mare, care se dezvoltă rapid, apropiată de noi geografic şi cultural, dar este şi o piaţă ideală pentru exporturile poloneze". România şi Polonia sunt, de asemenea, ţările cu cele mai lungi frontiere cu state din afara UE şi NATO. După cum a observat marele politolog american, George Friedman, între cele două ţări nu există chestiuni în dispută, iar tradiţia colaborării este puternică. "În România, Polonia este luată ca model de succes social şi economic, un model care inspiră, fiind copiate unele dintre elementele sale" - crede Friedman. Din păcate, politica actuală a Poloniei, care contrazice flagrant valorile democratice şi îngrijorează Comunitatea Europeană, nu prea lasă loc de "un nou imperiu"! Să remarcăm, totuşi, că e prima oară când trufaşa Polonie ne bagă în seamă, ca posibil tovarăş de drum. Motiv de bucurie, oricum!
Alte articole din acest numar
- Un vis pierdut
- TIA ŞERBĂNESCU - "Încet dar sigur, PSD castrează Justiţia. Efectele se văd deja"
- Iubirea ca o cămaşă
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
