Mai întâi a fost Bulgaria: în iunie 1886, bulgarii i-au cerut oficial Regelui Carol I constituirea unei Confederații româno-bulgare și crearea unei armate comune. Între 1886 și 1887, a fost pregătită în detaliu unirea României și Bulgariei, sub sceptrul lui Carol I. Intervenția Rusiei a anulat poiectul. În 1919, nobilii maghiari i-au cerut regelui Ferdinand ca țara lor să se unească cu România, sub sceptrul familiei Hohenzollern. Deși aprobat inițial, planul a eșuat, deoarece țăranii din Transilvania se temeau că nobilii unguri își vor lua pământurile înapoi. Ceva mai târziu, în 1932, primul ministru, Nicolae Iorga, a fost informat de către ambasadorul român la Varșovia, Grigore Bilciurescu, că grupuri conservatoare, cu mare influență politică, luaseră în considerație posibilitatea unei Uniuni Personale româno-poloneze (un regat comun), care să-l aibă ca rege, atât al României, cât și al Poloniei, pe regele Carol al II-lea. Astăzi, unele dintre gândurile de atunci par a reveni pe prima pagină a ziarelor. La Sofia, în vara anului trecut, Nikolai Mladenov, ministrul bulgar de externe, a venit cu o propunere ieșită din comun: România și Bulgaria să-și unească forțele navale și aeriene, formând o armată comună în cadrul NATO. La Varșovia, prin condeiul șefului Bursei Române de Valori, polonezul Ludwik Sobolewski, citim: "Ar fi bine ca România și Polonia să se apropie, în avantaj reciproc, înainte ca lumea să-și îndrepte atenția către ele". Intitulat "Doi tigri din Europa de Est", editorialul vorbește de "un nou imperiu", afirmând că "România se unește cu cea mai mare țară din regiune". Ținând cont că cele două țări sunt locuite de aproape 58 de milioane de oameni, că sunt stabile din punct de vedere economic, că au acțiuni comune în cadrul NATO, că au o inflație scăzută, un curs de schimb relativ stabil, că au trecut cu bine în timpul recentei crize globale (în special Polonia), cele două țări sunt "unite". Sunt unite, spune directorul BVB, nu doar prin oportunități, dar și prin amenințări: diminuarea natalității și migrația economică. Potrivit statisticilor, în țările occidentale au ajuns circa 3 milioane de români și aproape 2 milioane de polonezi. Pe de altă parte, România a devenit foarte apreciată de oamenii de afaceri polonezi. "România", spune Ludwik Sobolewski, "nu este doar o piață mare, care se dezvoltă rapid, apropiată de noi geografic și cultural, dar este și o piață ideală pentru exporturile poloneze". România și Polonia sunt, de asemenea, țările cu cele mai lungi frontiere cu state din afara UE și NATO. După cum a observat marele politolog american, George Friedman, între cele două țări nu există chestiuni în dispută, iar tradiția colaborării este puternică. "În România, Polonia este luată ca model de succes social și economic, un model care inspiră, fiind copiate unele dintre elementele sale" - crede Friedman. Din păcate, politica actuală a Poloniei, care contrazice flagrant valorile democratice și îngrijorează Comunitatea Europeană, nu prea lasă loc de "un nou imperiu"! Să remarcăm, totuși, că e prima oară când trufașa Polonie ne bagă în seamă, ca posibil tovarăș de drum. Motiv de bucurie, oricum!