Vracii din Poienii de Sus

- În satul bihorean Poienii de Sus, încă se mai păstrează ştiinţa dacică a tămăduirii cu plante. Deţinători ai secretelor ancestrale de comunicare cu duhul viu al naturii, urmaşii vracilor daci continuă până în ziua de azi prepararea de leacuri străvechi, care vindecă orice boală cu rugăciuni şi descântece. O tradiţie milenară, păstrată cu sfin­ţenie în zona vestică a Munţilor Apuseni -

"Boala piară în pustie, în loc lasă bucurie"

Bătrânul şi copilul s-au oprit în mijlocul pajiştei. De jur-împrejur era doar câmpul smălţuit de culo­rile florilor. Soarele urcase în crucea cerului, arun­când peste lume văpăi orbi­toare. Un timp au stat aşa, nemiş­caţi. Din depărtare, pălăriile lor de paie pă­reau doi fluturi uriaşi. Bă­trânul privi îndelung flo­rile. Înfipse în pământ bâta cu care venise şi îşi trase copilul înaintea lui. Cu faţa către răsărit şi cu mâi­nile pe umerii flăcăuaşului, spuse:
"Doamne, Tată Creator/ Te rog să-mi vii în aju­tor./ Doamne, Tu mă-nvred­ni­ceşte/ Mâinile mi le sfin­­ţeşte/ Orice flori culeg cu ele,/ Păpădie, soc, sulfină,/ Plante din a Ta grădină,/ Dă-le leac şi vinde­care/ Pentru toţi oamenii care/ Au un suflet bun, curat/ Ca floarea ce-am căpătat./ Îndeapărtă tot ce-i rău/ Când va bea din ceaiul meu./ Cor­pul lor îl luminează,/ Gura le-o în­des­cleştează,/ Boala piară în pus­tie,/ În loc lasă bu­curie./ Amin".
Bătrânul şi copilul îşi făcură semnul crucii şi, fără să mai spună nimic, se apu­cară să culeagă plan­tele din jurul lor. Copilul era tot cu ochii la mâi­nile bătrâ­nului, şi ce plantă rupea el, întocmai adu­na şi el, străduindu-se să o culeagă chiar de aceeaşi lun­gime. În câteva ore, au adu­­nat un snop mărişor. L-au legat într-o pânză albă, adusă anume de acasă, şi bătrânul luă bâta şi o trecu prin mijlocul legăturii. Îşi făcu sem­nul crucii încă o dată şi, săltând sarcina pe umăr, porniră îna­poi, spre satul Poienii de Sus.Pe copil îl cheamă Ale­xandru Albuţ. La început a în­văţat cum să deo­se­bească plantele după flori şi du­pă frunze, după cu­loarea tulpinei sau după rădă­cină, apoi a învăţat perioadele când se culeg: ierbu­rile cu flori erau bune vara, rădăcinile se culegeau iarna (untul-pă­mân­tu­lui, strigoaia şi genţiana), une­le, precum ma­cul, aveau putere dacă erau adunate pe rouă, altele erau bune când soarele ardea cu pu­tere, altele, pre­cum feriga mare, nu se culegeau de­cât noaptea. De la bu­nicul său, şi mai târ­ziu de la tatăl său, a în­văţat bo­lile pe care fiecare plantă le vindecă, şi cantităţile în care ierburile trebuie folo­site. Încetul cu încetul, a moştenit între­gul meşteşug al tămă­duirii cu plan­te, a învăţat pute­rile magice din flori şi rădăcini, aşa cum şi tatăl şi bunicul lui învă­ţaseră de la moşii şi stră­moşii lor. As­tăzi, Alexan­dru Albuţ este unul din­tre cei mai renumiţi tămă­duitori cu plan­te din Poie­nii de sus, un sat bihorean de lângă Beiuş. "Cred că de pe la 6-7 ani am mers la cules de plante", îşi aminteşte Alexandru. "Câ­teo­dată mergeam în câm­puri, dar alteori mergeam pe dealuri sau căutam prin păduri. Parte din moştenire sunt şi locurile unde cauţi anu­mite plante. Se întâmplă să ne ducem de­parte, după untul pământului, sau brei, cum îi mai zicem noi. Şi pentru că se scotea rădăcina şi să­pai gropi adânci după ea, câteodată nu te în­tor­ceai în aceeaşi zi şi dormeai pe la câte un cioban sau în câte o şură şi mâncai din straiţă, o bucată de pită cu brânză şi ceapă. La adunatul anumitor plante nu mă luau, pentru că se făcea la miezul nopţii, pe lună plină, departe de sat, sau cum era cazul la feriga folo­sită în descân­tece, se aduna noap­tea, în pielea goală, tot pe lună plină. Îmi amin­tesc că de feriga aceea culeasă noaptea ne în­trebau la târguri în primul rând ţigăncile. Noi o vindeam pentru că era vermi­fug puternic, dar ele o luau să facă vră­jitorii cu ea, des­cân­tece de facere sau desfacere de căsnicii. La noi în sat erau mulţi care vinde­cau cu plante, dar fiecare familie în parte avea rânduiala ei. De la bunicul, noi am păstrat acea rugă­ciune pe care v-am spus-o, însă alţii aveau alte ru­găciuni sau chiar descân­tece, pe care le spuneau înainte de a merge la cules. Duhul cu care pleci la cules de plante e foarte im­portant. Fiecare are secretul lui moş­tenit. Ceea ce am învă­ţat de la bă­trânii mei a fost că dacă pui dragoste şi pui suflet în ceea ce faci, fără să te gândeşti doar la profit, şi Dumnezeu îţi răspunde. Dacă eşti cu smerenie şi cu dragoste către Dumne­zeu, mai mare putere au şi plantele, pentru că se face voia Lui".
Cu timpul, unele plante, ca silurul (sau iarba de ochi) şi năpraznicul, s-au împuţinat, în schimb, bolile s-au înmulţit şi s-au întărit, devenind tot mai greu de vindecat. Ca tămăduitor, Alexandru nu doar că a început să cunoască din ce în ce mai bine pute­rea plantelor, dar a început să îşi dea seama şi de felul de a fi al bolilor. Tot mai des i se cer tra­tamente pentru diabet sau obezitate, dar cele mai grele cazuri rămân cele de cancer, mai ales că oamenii vin în faze avansate ale bolii, când mare lucru nu mai e de făcut. Bolnavii îi scriu sau îi telefonează, el notează într-un caiet şi porneşte, ca pe vremuri, să adune plante şi să le aducă acasă, învelite într-o pânză albă. Unul dintre fiii săi, Mihăiţă, îl ajută şi învaţă la rândul său secretele plantelor. Mulţi vin­decători cu plante din zonă le comandă la cule­gătorii profesionişti, vecini de-ai lor, care mai bat, încă, adâncul văilor şi pădurilor de pe costişele Apusenilor, însă Alexandru, deşi are mai pu­ţine preparate de vânzare, preferă să respecte vechea moş­tenire a culesului per­so­nal de plante.
"Mai ales după 89, a fost o explozie de cancere. Îna­in­te, noi îi spuneam în sat la boa­la asta «rac», şi era des­tul de rară. Acum, majo­rita­tea celor ce vin să ceară tra­tament suferă de cancer. Pen­tru toate bolile există un re­mediu în plante, şi cancerul se poate vindeca sau ţine sub control, dacă este luat din timp. Mama mea a avut cancer la plămâni. Doctorii îi mai dă­deau trei luni de trăit dar, cu toate astea, a mai dus-o încă şapte ani, a murit dintr-un accident. Hrea­nul cu obligeană fac mi­nuni pentru plămâni, iar ca plante anti-canceri­ge­ne, spân­zul rămâne cel mai puter­nic citostatic «ver­de», fără efecte secundare. E o plantă foarte to­xică şi trebuie să ştii cum să o iei, dar face mi­nuni. La fel năpraznicul, trifoiul roşu sau o anumită specie de pufu­liţă. Au puteri mari împotriva cance­rului. Dar, din experienţa mea, pot să vă spun două lucruri. Sigur că Dum­nezeu ne-a lăsat plantele să ne fie de leac şi de aju­tor, dar boala noi o lăsăm să vină şi să se instaleze. Boala vine fie prin alimentaţie, fie prin stările sufleteşti. Şi dacă ajungem la stările sufle­teşti, ajungem la ură, la mânie, la supărare şi stres, cum se zice acum. Numai că şi astea, tot la Dum­nezeu ne întorc, pentru că toate vin din păcate sau din pa­timi, din orgoliu, din mândrie, din lipsa de smerenie sau de iertare pentru celălalt. Câtă vreme rădăcina sufletească a bolii nu este vinde­cată, nici boala nu va da înapoi. Cu post, abţinere şi smerenie poţi să treci peste orice boală. Să fii iertător cu toţi şi bu­curos în toate!", spune Alexandru, proprietarul fir­mei de preparate din plante "Albuţ şi fiii". "Şi să nu uiţi să ceri binecu­vântarea lui Dumnezeu".

Pe uliţa satului

Vestitul doctor al antichităţii, Dioscoride, a scris mult despre daci şi ştiinţa lor de a vindeca. Vracii daci erau cunoscuţi până în Orient şi până la Roma pentru felul în care ştiau să folo­sească puterea ma­gică şi vindecătoare a ierburilor. Satul bihorean Po­ienii de Sus, de la poalele vestice ale Parcului Na­tural Apuseni pare desprins din acele poveşti vechi de două mii de ani ale lui Dioscordie. Aproape că nu există om în sat care să nu cunoască plantele şi să nu ştie tămădui cu ele. Reţete şi se­crete vechi, ajunse la noi poate din timpul lui Za­molxis, încă le poţi afla pe uliţele aşezării. E de ajuns să aştepţi până la vremea înserării, când oa­menii se întorc acasă, cu "sarcinile" de plante culese în puterea soarelui de amiază. Câte o femeie des­culţă, venită cu snopii de ierburi dinspre albia Cri­şului pietros, sau câte un bătrân cu o straiţă de bu­ruieni, te vor privi lung, îţi vor spune că aşa s-au pomenit, cule­gători de plante din moşi-strămoşi şi vor sta cu tine la poveşti despre puterea florilor şi a rădăcinilor.
Lelea Viorică lasă straiţa jos şi îmi spune: "E o poveste cum că Maria Tereza a imperiului era foar­te bolnavă şi niciun doftor nu i-a găsit leac. Şi au plecat de la noi din sat două femei şi i-au dus leacuri de-ale noastre, bătrâneşti. Şi, pentru că îm­părăteasa s-a făcut bine, a dat dreptul poie­narilor să vândă leacuri unde vor ei, în toată îm­părăţia, de-aici şi până la Viena. Multă lume vine la noi şi îşi găseşte leac aici, pe uliţele noas­tre. Şi cine nu poate ajunge ne trimite scri­soare sau ne sună la te­lefon şi noi trimitem ce îi e de folos".
Adevărul este că aproape toate casele mari şi frumos îngrijite din Poienii de Sus au fost făcute din ceaiuri, creme şi tincturi. Chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, poienarii au avut dreptul să vândă leacuri oamenilor veniţi din toate colţurile ţării, ca să se vindece de orice boală, de la reumatism la ciroză sau boli de piele. Şi atunci, ca şi acum, podu­rile caselor erau amenajate cu rafturi şi burduşite cu plante puse la uscat, care umpleau aerul de miresme până toamna, târziu. De obicei familia lucra împre­ună, femeile, copiii şi bătrânii mergeau la cules, bărbaţii se ocupau de pregătirea reţetelor şi de vân­zări. După revoluţie, mulţi dintre poienari au trans­format ştiinţa vindecării cu plante într-o afacere, şi multe din produsele lor, făcute după reţete stră­vechi, se găsesc astăzi în farmacii. În urmă cu aproa­pe o sută de ani, lucrurile stăteau un pic altfel.

Moş Teodor cu cămaşă albastră

"Am nouă zeci şi... nouă zeci şi... am aproa­pe o sută de ani, ăla care-i la 80 îi tânăr, bun-înţeles!", spune Gavra Teodor, nereuşind să facă un calcul exact. Înalt şi slab, cu ochii de un albastru profund şi părul alb, Teodor este cel mai bătrân om din satul Poienii de Sus. Nu se mai ocupă de culesul plan­telor, însă fiul său i-a moştenit meşteşugul, şi-a făcut firmă şi vinde lea­curi sub sigla Apu­seni Plant. Bătrânul Teo­dor umblă îmbră­cat la patru ace şi su­pra­ve­ghează reţetele de tincturi şi alifii.
"Când eram copil, era un evreu în sat, care avea magazin. Era o clădire mare, de cărămidă, aici, în capătul uliţei. Astăzi nu mai există. El cum­păra de la noi orice fel de plante îi du­ceam. Aşa am învăţat eu buruienile, ducându-le la evreu să fac un ban. Da' bun-înţeles, le urcam mai întâi în pod şi le uscam. Când încasam de la el, pri­mul lucru pe care mi-l cumpăram era o limonadă. Avea o limo­nadă făcută cu sifon, o culoare roşcată şi re­ceeee... o bunătate... Eh, după aia am crescut şi mergeam să vând leacuri prin ţară, cu naşul meu. Ne duceam prin toată Moldova, da' cel mai mult vindeam la Galaţi. Trăgeam la hanul lui Lupos. Făceam bu­cheţele din toate plantele ce aveam la noi şi mer­geam cu ele să le prezentăm la medicul legist al oraşului. El ne întreba despre fiecare ce plantă este şi la ce e bună şi noi răspundeam. La sfârşit, ne dădea o hârtie semnată de el, şi numai în baza ei puteam să vindem la piaţă. Şi noi ne du­ceam şi ne puneam în faţa farmaciei, unde puneam pe o masă săculeţii de pânză cu plante. Pfuuu! La farmacie nu mai era nimeni şi la noi era coadă! Da' n-avea ce să ne facă farmacistul, că aveam hârtie de la me­dicul legist. Şi tot aşa mer­geam prin oraşe, câte 3-4 săptămâni, până vindeam toată marfa. Şi măcar că naşu meu era cam beţiv, cât umblam cu plante prin ţară, nu puneam pică­tură de alcool în gură, că era regulă să fim corecţi".
Vânzarea pe atunci mergea uşor. Oamenii ve­neau şi îi explicau de ce suferă, ce îi doare şi de când. Teodor se gândea, şi din cei 15-20 de săculeţi cu plante făcea o combinaţie. Punea din fiecare o anumită măsură, în funcţie de câtă "vechime" avea boa­la şi cât de tare era vă­tămat pacien­tul. De când punea plantele în straiţă, ştia fiecare la ce e bună şi în ce combinaţii se potri­veşte. Coada-şoricelului, tu­riţa-mare, rostopască şi dracila erau bune pentru ficat, fiere şi digestie. La ele se putea adău­ga şi brâul-vântului. Păducelul şi valeriana sau odoleanul le punea deoparte pentru "boli de suflet", pen­tru oameni nervoşi, cu su­pă­rări şi necazuri, că să le aducă liniştea. Sânzienele erau adunate pentru cine venea cu tuse, dureri de gât, laringite sau faringite. Teo­dor garanta că dacă boala e la început, cu remediile lui, în 5-6 zile, omul se pune pe picioare. Numai la boli foarte grele, cum era racul, chema omul acasă şi stătea de vorbă cu el şi îi explica în detaliu reţeta, pentru că, de obicei, le dădea spânz negru, cel mai tare fel de spânz, luat de pe Padiş, şi ăsta era "otrăvicios".
"Plantele îs ca şi omu', fiecare e cu carac­terul ei, că unele sunt mai aspre, cum e spânzul, că nu poţi folosi decât în cantităţi mici, şi sunt şi plante mai slabe sau mai firave. Da' toate plantele sunt bune, dacă le cunoşti puterea. Uite, troscoţelu' ăla, de e la picioarele dumitale. Dacă îl laşi în cadă cu apă caldă şi mai pui, bun-înţeles, rug de mure, soc, cimbrişor, brâul-vântului şi coadă de salcie, şi te bagi în apa aceea cam o jumătate de ceas, ieşi de acolo uşor ca un fulg. La spondiloză sau coxartroză aşa ceva face minuni. Da' credinţa în Dumnezeu ajută cel mai mult. Bu­ruiana şi grâul şi omul şi orice plantă sunt crescute de Dumnezeu. Aşa că fără El nu se poate nimic. Plantele au fost lăsate să fie de leac omului. Apăi... până îi lumea nu trăieşte niciunul, da' pe-aici toţi au murit, numai eu îs cel mai bătrân! Am nouăzeci şi... aproape o sută de ani, bun-înţeles!".

Casa de ceaiuri

Pe masa terasei de lângă casă, văd trei sticle de tincturi deja începute. Dacă chiar cel ce le face con­su­mă din ele, mă gân­desc că este o combi­naţie ce merită aflată.
"Ce aveţi în sti­clele astea?". "Tinc­turi. Le iau eu, pentru întreţinere", îmi răspunde domnul Remus. "Iau în fiecare dimineaţă din ele şi mă simt extraor­dinar. O sticlă este cu tinctură de năpraznic, un antican­cerigen şi un detoxifiant foarte bun. A doua sticlă este cu brânca-ursului, ginseng-ul românesc care te energizează foarte bine, şi a treia sticlă este cu bitterul nostru, făcut după o reţetă veche, din 41 de plante, face bine la mai multe afecţiuni, plus că este remineralizant. Din primele două iau câte o lin­gu­ră, din bitter iau două. Beau combinaţia asta în fie­care dimineaţă şi îmi dă o energie încât toată ziua zbor! Dacă pe lângă tincturile astea faci şi o cură de sucuri pe culori - o săptămână sucuri verzi - măr, varză, pătrunjel, şi o săptămână sucuri roşii - măr, sfeclă, morcov, nicio boală nu se lipeşte de tine".
Remus Daniel, împreună cu soţia şi fiul lor au firma "Casa de ceaiuri". Ca mai toată lumea din Poienii de Sus, au moştenit de la părinţi şi bunici ştiinţa vindecării cu plante, şi acum legea i-a obligat să aibă o formă legală, cu un mic laborator şi de­pozit. La prima vedere, nu par o familie de "vraci", ci mai degrabă una de oameni obişnuiţi şi moderni. Însă când încep să vorbesc cu Remus, găsesc la el ceva din discursul şamanilor pe care i-am întâlnit în Peru. O legătură profundă cu plantele, un fel de a vorbi despre ele ca despre nişte fiinţe vii, de la care ai mereu ceva de învăţat. Am descoperit cu bucurie că moştenirea veche, din strămoşi, se simte dincolo de aparenţa modernă a acestei familii, că tradiţia poate să arate şi aşa, adaptată la timpurile noi. De altfel, familia lui Remus a preferat să nu dez­volte aface­rea la scară industrială. Preferă să vândă mai puţin, dar să meargă ei să culeagă plan­tele din locurile ştiute din bătrâni şi să le usuce în pod, aşa cum se făcea odată.
Secrete? Toată lumea are secrete în Poienii de Sus, nimeni nu o să îţi spună vreo reţetă până la capăt. În general, oamenii spun ingredientele princi­pale, însă mereu sunt şi cele care nu se spun. Aşa că nu mă aştept ca Remus să îmi dea reţetele moşte­nite, pentru care mulţi farmacişti ar plăti sume con­si­de­rabile. Am aflat totuşi de la Remus că, de exem­plu, pedicuţa este foarte bună la ficat, pentru că are radium, iar pentru puterea deplină a plantei, se re­coltează doar la începutul lui august, dacă timpul este secetos, şi doar la sfârşitul lui august, dacă vre­mea este ploioasă. Cruşinul, cel mai puternic laxa­tiv, nu se foloseşte cel puţin un an de la recoltare. Şi chiar şi după un an, cel mai bine este să i se adau­ge volbură sau roiniţă, ca să protejeze colonul. Tinc­tura cu untul-pământului, pentru inflamaţii şi dureri reumatice, mai are întotdeauna o plantă se­cretă adăugată. Sau că menta acvatică are cea mai mare putere dacă se recoltează noap­tea.Vâscul se ia nu­mai de pe pomii fructiferi şi are perioada de recol­tare cea mai bună între 15 ia­nuarie-15 februa­rie, în rest e "apă de ploaie". Cules de pe pomii ne-fruc­tiferi, e bun la tumori, împreună cu tătăneasa, nă­praznicul sau spânzul.
Pe măsură ce ascult detaliile preparării sau cule­gerii plantelor, înţeleg cât de complexă este munca acestor tămăduitori. Ai spune că nu e mare lucru să mergi în câmp şi să aduni buruieni că să le pui în oală şi să faci un ceai, dar că să aibă puteri vinde­cătoare, trebuie să ştii toate aceste sute, mii de deta­lii care, fie­care în parte, poate să îţi schimbe o reţetă. Ce noroc pe noi, românii, că astfel de leacuri, descoperite prin ex­perienţa şi căutarea a ge­ne­raţii şi generaţii de vinde­cători populari, au traversat mileniile şi au ajuns până în zilele noastre! Ce moştenire fabuloasă are acest sat de poienari, care încă mai merg desculţi, la râu, să culeagă plante, le caută noap­tea în locuri nespuse şi le usucă în poduri!Poate că mulţi dintre ei au devenit, pur şi simplu, an­trepre­nori, poate că unii au transformat tradiţia în afacere. Însă câtă vreme se mai spun rugăciuni pen­tru pute­rea plantelor de leac, ne mai putem bucura de o moştenire vie şi de o legătură cu dacii tămă­duitori ai lui Zamolxe, despre care scriau, cândva, cu ad­miraţie învăţaţii antichită­ţii.
"Flori­cuţă mnicuţă, Iartă-mă, drăguţă,/ Nu te tai de rău­tate,/ Io te tai de sănătate,/ Să iei boala de pe mine,/ Şi s-o duci pe ceie lume... Dumnezeu te răsplă­tească,/ Sus în ceri să te primească".


Telefoane utile
Alexandru Albuţ - "Albuţ şi fiii", 0722/95.38.39
Gavra Teodor - "Apuseni Plant", 0724/06.92.88
Remus Daniel - "Casa de ceaiuri", 0766/ 79.94.41