"Boala piară în pustie, în loc lasă bucurie"
Bătrânul și copilul s-au oprit în mijlocul pajiștei. De jur-împrejur era doar câmpul smălțuit de culorile florilor. Soarele urcase în crucea cerului, aruncând peste lume văpăi orbitoare. Un timp au stat așa, nemișcați. Din depărtare, pălăriile lor de paie păreau doi fluturi uriași. Bătrânul privi îndelung florile. Înfipse în pământ bâta cu care venise și își trase copilul înaintea lui. Cu fața către răsărit și cu mâinile pe umerii flăcăuașului, spuse:
"Doamne, Tată Creator/ Te rog să-mi vii în ajutor./ Doamne, Tu mă-nvrednicește/ Mâinile mi le sfințește/ Orice flori culeg cu ele,/ Păpădie, soc, sulfină,/ Plante din a Ta grădină,/ Dă-le leac și vindecare/ Pentru toți oamenii care/ Au un suflet bun, curat/ Ca floarea ce-am căpătat./ Îndeapărtă tot ce-i rău/ Când va bea din ceaiul meu./ Corpul lor îl luminează,/ Gura le-o îndescleștează,/ Boala piară în pustie,/ În loc lasă bucurie./ Amin".
Bătrânul și copilul își făcură semnul crucii și, fără să mai spună nimic, se apucară să culeagă plantele din jurul lor. Copilul era tot cu ochii la mâinile bătrânului, și ce plantă rupea el, întocmai aduna și el, străduindu-se să o culeagă chiar de aceeași lungime. În câteva ore, au adunat un snop mărișor. L-au legat într-o pânză albă, adusă anume de acasă, și bătrânul luă bâta și o trecu prin mijlocul legăturii. Își făcu semnul crucii încă o dată și, săltând sarcina pe umăr, porniră înapoi, spre satul Poienii de Sus. Pe copil îl cheamă Alexandru Albuț. La început a învățat cum să deosebească plantele după flori și după frunze, după culoarea tulpinei sau după rădăcină, apoi a învățat perioadele când se culeg: ierburile cu flori erau bune vara, rădăcinile se culegeau iarna (untul-pământului, strigoaia și gențiana), unele, precum macul, aveau putere dacă erau adunate pe rouă, altele erau bune când soarele ardea cu putere, altele, precum feriga mare, nu se culegeau decât noaptea. De la bunicul său, și mai târziu de la tatăl său, a învățat bolile pe care fiecare plantă le vindecă, și cantitățile în care ierburile trebuie folosite. Încetul cu încetul, a moștenit întregul meșteșug al tămăduirii cu plante, a învățat puterile magice din flori și rădăcini, așa cum și tatăl și bunicul lui învățaseră de la moșii și strămoșii lor. Astăzi, Alexandru Albuț este unul dintre cei mai renumiți tămăduitori cu plante din Poienii de sus, un sat bihorean de lângă Beiuș. "Cred că de pe la 6-7 ani am mers la cules de plante", își amintește Alexandru. "Câteodată mergeam în câmpuri, dar alteori mergeam pe dealuri sau căutam prin păduri. Parte din moștenire sunt și locurile unde cauți anumite plante. Se întâmplă să ne ducem departe, după untul pământului, sau brei, cum îi mai zicem noi. Și pentru că se scotea rădăcina și săpai gropi adânci după ea, câteodată nu te întorceai în aceeași zi și dormeai pe la câte un cioban sau în câte o șură și mâncai din straiță, o bucată de pită cu brânză și ceapă. La adunatul anumitor plante nu mă luau, pentru că se făcea la miezul nopții, pe lună plină, departe de sat, sau cum era cazul la feriga folosită în descântece, se aduna noaptea, în pielea goală, tot pe lună plină. Îmi amintesc că de feriga aceea culeasă noaptea ne întrebau la târguri în primul rând țigăncile. Noi o vindeam pentru că era vermifug puternic, dar ele o luau să facă vrăjitorii cu ea, descântece de facere sau desfacere de căsnicii. La noi în sat erau mulți care vindecau cu plante, dar fiecare familie în parte avea rânduiala ei. De la bunicul, noi am păstrat acea rugăciune pe care v-am spus-o, însă alții aveau alte rugăciuni sau chiar descântece, pe care le spuneau înainte de a merge la cules. Duhul cu care pleci la cules de plante e foarte important. Fiecare are secretul lui moștenit. Ceea ce am învățat de la bătrânii mei a fost că dacă pui dragoste și pui suflet în ceea ce faci, fără să te gândești doar la profit, și Dumnezeu îți răspunde. Dacă ești cu smerenie și cu dragoste către Dumnezeu, mai mare putere au și plantele, pentru că se face voia Lui".
Cu timpul, unele plante, ca silurul (sau iarba de ochi) și năpraznicul, s-au împuținat, în schimb, bolile s-au înmulțit și s-au întărit, devenind tot mai greu de vindecat. Ca tămăduitor, Alexandru nu doar că a început să cunoască din ce în ce mai bine puterea plantelor, dar a început să își dea seama și de felul de a fi al bolilor. Tot mai des i se cer tratamente pentru diabet sau obezitate, dar cele mai grele cazuri rămân cele de cancer, mai ales că oamenii vin în faze avansate ale bolii, când mare lucru nu mai e de făcut. Bolnavii îi scriu sau îi telefonează, el notează într-un caiet și pornește, ca pe vremuri, să adune plante și să le aducă acasă, învelite într-o pânză albă. Unul dintre fiii săi, Mihăiță, îl ajută și învață la rândul său secretele plantelor. Mulți vindecători cu plante din zonă le comandă la culegătorii profesioniști, vecini de-ai lor, care mai bat, încă, adâncul văilor și pădurilor de pe costișele Apusenilor, însă Alexandru, deși are mai puține preparate de vânzare, preferă să respecte vechea moștenire a culesului personal de plante.
"Mai ales după 89, a fost o explozie de cancere. Înainte, noi îi spuneam în sat la boala asta «rac», și era destul de rară. Acum, majoritatea celor ce vin să ceară tratament suferă de cancer. Pentru toate bolile există un remediu în plante, și cancerul se poate vindeca sau ține sub control, dacă este luat din timp. Mama mea a avut cancer la plămâni. Doctorii îi mai dădeau trei luni de trăit dar, cu toate astea, a mai dus-o încă șapte ani, a murit dintr-un accident. Hreanul cu obligeană fac minuni pentru plămâni, iar ca plante anti-cancerigene, spânzul rămâne cel mai puternic citostatic «verde», fără efecte secundare. E o plantă foarte toxică și trebuie să știi cum să o iei, dar face minuni. La fel năpraznicul, trifoiul roșu sau o anumită specie de pufuliță. Au puteri mari împotriva cancerului. Dar, din experiența mea, pot să vă spun două lucruri. Sigur că Dumnezeu ne-a lăsat plantele să ne fie de leac și de ajutor, dar boala noi o lăsăm să vină și să se instaleze. Boala vine fie prin alimentație, fie prin stările sufletești. Și dacă ajungem la stările sufletești, ajungem la ură, la mânie, la supărare și stres, cum se zice acum. Numai că și astea, tot la Dumnezeu ne întorc, pentru că toate vin din păcate sau din patimi, din orgoliu, din mândrie, din lipsa de smerenie sau de iertare pentru celălalt. Câtă vreme rădăcina sufletească a bolii nu este vindecată, nici boala nu va da înapoi. Cu post, abținere și smerenie poți să treci peste orice boală. Să fii iertător cu toți și bucuros în toate!", spune Alexandru, proprietarul firmei de preparate din plante "Albuț și fiii". "Și să nu uiți să ceri binecuvântarea lui Dumnezeu".
Pe ulița satului
Vestitul doctor al antichității, Dioscoride, a scris mult despre daci și știința lor de a vindeca. Vracii daci erau cunoscuți până în Orient și până la Roma pentru felul în care știau să folosească puterea magică și vindecătoare a ierburilor. Satul bihorean Poienii de Sus, de la poalele vestice ale Parcului Natural Apuseni pare desprins din acele povești vechi de două mii de ani ale lui Dioscordie. Aproape că nu există om în sat care să nu cunoască plantele și să nu știe tămădui cu ele. Rețete și secrete vechi, ajunse la noi poate din timpul lui Zamolxis, încă le poți afla pe ulițele așezării. E de ajuns să aștepți până la vremea înserării, când oamenii se întorc acasă, cu "sarcinile" de plante culese în puterea soarelui de amiază. Câte o femeie desculță, venită cu snopii de ierburi dinspre albia Crișului pietros, sau câte un bătrân cu o straiță de buruieni, te vor privi lung, îți vor spune că așa s-au pomenit, culegători de plante din moși-strămoși și vor sta cu tine la povești despre puterea florilor și a rădăcinilor.
Lelea Viorică lasă straița jos și îmi spune: "E o poveste cum că Maria Tereza a imperiului era foarte bolnavă și niciun doftor nu i-a găsit leac. Și au plecat de la noi din sat două femei și i-au dus leacuri de-ale noastre, bătrânești. Și, pentru că împărăteasa s-a făcut bine, a dat dreptul poienarilor să vândă leacuri unde vor ei, în toată împărăția, de-aici și până la Viena. Multă lume vine la noi și își găsește leac aici, pe ulițele noastre. Și cine nu poate ajunge ne trimite scrisoare sau ne sună la telefon și noi trimitem ce îi e de folos".
Adevărul este că aproape toate casele mari și frumos îngrijite din Poienii de Sus au fost făcute din ceaiuri, creme și tincturi. Chiar și pe vremea lui Ceaușescu, poienarii au avut dreptul să vândă leacuri oamenilor veniți din toate colțurile țării, ca să se vindece de orice boală, de la reumatism la ciroză sau boli de piele. Și atunci, ca și acum, podurile caselor erau amenajate cu rafturi și burdușite cu plante puse la uscat, care umpleau aerul de miresme până toamna, târziu. De obicei familia lucra împreună, femeile, copiii și bătrânii mergeau la cules, bărbații se ocupau de pregătirea rețetelor și de vânzări. După revoluție, mulți dintre poienari au transformat știința vindecării cu plante într-o afacere, și multe din produsele lor, făcute după rețete străvechi, se găsesc astăzi în farmacii. În urmă cu aproape o sută de ani, lucrurile stăteau un pic altfel.
Moș Teodor cu cămașă albastră
"Am nouă zeci și... nouă zeci și... am aproape o sută de ani, ăla care-i la 80 îi tânăr, bun-înțeles!", spune Gavra Teodor, nereușind să facă un calcul exact. Înalt și slab, cu ochii de un albastru profund și părul alb, Teodor este cel mai bătrân om din satul Poienii de Sus. Nu se mai ocupă de culesul plantelor, însă fiul său i-a moștenit meșteșugul, și-a făcut firmă și vinde leacuri sub sigla Apuseni Plant. Bătrânul Teodor umblă îmbrăcat la patru ace și supraveghează rețetele de tincturi și alifii.
"Când eram copil, era un evreu în sat, care avea magazin. Era o clădire mare, de cărămidă, aici, în capătul uliței. Astăzi nu mai există. El cumpăra de la noi orice fel de plante îi duceam. Așa am învățat eu buruienile, ducându-le la evreu să fac un ban. Da' bun-înțeles, le urcam mai întâi în pod și le uscam. Când încasam de la el, primul lucru pe care mi-l cumpăram era o limonadă. Avea o limonadă făcută cu sifon, o culoare roșcată și receeee... o bunătate... Eh, după aia am crescut și mergeam să vând leacuri prin țară, cu nașul meu. Ne duceam prin toată Moldova, da' cel mai mult vindeam la Galați. Trăgeam la hanul lui Lupos. Făceam buchețele din toate plantele ce aveam la noi și mergeam cu ele să le prezentăm la medicul legist al orașului. El ne întreba despre fiecare ce plantă este și la ce e bună și noi răspundeam. La sfârșit, ne dădea o hârtie semnată de el, și numai în baza ei puteam să vindem la piață. Și noi ne duceam și ne puneam în fața farmaciei, unde puneam pe o masă săculeții de pânză cu plante. Pfuuu! La farmacie nu mai era nimeni și la noi era coadă! Da' n-avea ce să ne facă farmacistul, că aveam hârtie de la medicul legist. Și tot așa mergeam prin orașe, câte 3-4 săptămâni, până vindeam toată marfa. Și măcar că nașu meu era cam bețiv, cât umblam cu plante prin țară, nu puneam picătură de alcool în gură, că era regulă să fim corecți".
Vânzarea pe atunci mergea ușor. Oamenii veneau și îi explicau de ce suferă, ce îi doare și de când. Teodor se gândea, și din cei 15-20 de săculeți cu plante făcea o combinație. Punea din fiecare o anumită măsură, în funcție de câtă "vechime" avea boala și cât de tare era vătămat pacientul. De când punea plantele în straiță, știa fiecare la ce e bună și în ce combinații se potrivește. Coada-șoricelului, turița-mare, rostopască și dracila erau bune pentru ficat, fiere și digestie. La ele se putea adăuga și brâul-vântului. Păducelul și valeriana sau odoleanul le punea deoparte pentru "boli de suflet", pentru oameni nervoși, cu supărări și necazuri, că să le aducă liniștea. Sânzienele erau adunate pentru cine venea cu tuse, dureri de gât, laringite sau faringite. Teodor garanta că dacă boala e la început, cu remediile lui, în 5-6 zile, omul se pune pe picioare. Numai la boli foarte grele, cum era racul, chema omul acasă și stătea de vorbă cu el și îi explica în detaliu rețeta, pentru că, de obicei, le dădea spânz negru, cel mai tare fel de spânz, luat de pe Padiș, și ăsta era "otrăvicios".
"Plantele îs ca și omu', fiecare e cu caracterul ei, că unele sunt mai aspre, cum e spânzul, că nu poți folosi decât în cantități mici, și sunt și plante mai slabe sau mai firave. Da' toate plantele sunt bune, dacă le cunoști puterea. Uite, troscoțelu' ăla, de e la picioarele dumitale. Dacă îl lași în cadă cu apă caldă și mai pui, bun-înțeles, rug de mure, soc, cimbrișor, brâul-vântului și coadă de salcie, și te bagi în apa aceea cam o jumătate de ceas, ieși de acolo ușor ca un fulg. La spondiloză sau coxartroză așa ceva face minuni. Da' credința în Dumnezeu ajută cel mai mult. Buruiana și grâul și omul și orice plantă sunt crescute de Dumnezeu. Așa că fără El nu se poate nimic. Plantele au fost lăsate să fie de leac omului. Apăi... până îi lumea nu trăiește niciunul, da' pe-aici toți au murit, numai eu îs cel mai bătrân! Am nouăzeci și... aproape o sută de ani, bun-înțeles!".
Casa de ceaiuri
Pe masa terasei de lângă casă, văd trei sticle de tincturi deja începute. Dacă chiar cel ce le face consumă din ele, mă gândesc că este o combinație ce merită aflată.
"Ce aveți în sticlele astea?". "Tincturi. Le iau eu, pentru întreținere", îmi răspunde domnul Remus. "Iau în fiecare dimineață din ele și mă simt extraordinar. O sticlă este cu tinctură de năpraznic, un anticancerigen și un detoxifiant foarte bun. A doua sticlă este cu brânca-ursului, ginseng-ul românesc care te energizează foarte bine, și a treia sticlă este cu bitterul nostru, făcut după o rețetă veche, din 41 de plante, face bine la mai multe afecțiuni, plus că este remineralizant. Din primele două iau câte o lingură, din bitter iau două. Beau combinația asta în fiecare dimineață și îmi dă o energie încât toată ziua zbor! Dacă pe lângă tincturile astea faci și o cură de sucuri pe culori - o săptămână sucuri verzi - măr, varză, pătrunjel, și o săptămână sucuri roșii - măr, sfeclă, morcov, nicio boală nu se lipește de tine".
Remus Daniel, împreună cu soția și fiul lor au firma "Casa de ceaiuri". Ca mai toată lumea din Poienii de Sus, au moștenit de la părinți și bunici știința vindecării cu plante, și acum legea i-a obligat să aibă o formă legală, cu un mic laborator și depozit. La prima vedere, nu par o familie de "vraci", ci mai degrabă una de oameni obișnuiți și moderni. Însă când încep să vorbesc cu Remus, găsesc la el ceva din discursul șamanilor pe care i-am întâlnit în Peru. O legătură profundă cu plantele, un fel de a vorbi despre ele ca despre niște ființe vii, de la care ai mereu ceva de învățat. Am descoperit cu bucurie că moștenirea veche, din strămoși, se simte dincolo de aparența modernă a acestei familii, că tradiția poate să arate și așa, adaptată la timpurile noi. De altfel, familia lui Remus a preferat să nu dezvolte afacerea la scară industrială. Preferă să vândă mai puțin, dar să meargă ei să culeagă plantele din locurile știute din bătrâni și să le usuce în pod, așa cum se făcea odată.
Secrete? Toată lumea are secrete în Poienii de Sus, nimeni nu o să îți spună vreo rețetă până la capăt. În general, oamenii spun ingredientele principale, însă mereu sunt și cele care nu se spun. Așa că nu mă aștept ca Remus să îmi dea rețetele moștenite, pentru care mulți farmaciști ar plăti sume considerabile. Am aflat totuși de la Remus că, de exemplu, pedicuța este foarte bună la ficat, pentru că are radium, iar pentru puterea deplină a plantei, se recoltează doar la începutul lui august, dacă timpul este secetos, și doar la sfârșitul lui august, dacă vremea este ploioasă. Crușinul, cel mai puternic laxativ, nu se folosește cel puțin un an de la recoltare. Și chiar și după un an, cel mai bine este să i se adauge volbură sau roiniță, ca să protejeze colonul. Tinctura cu untul-pământului, pentru inflamații și dureri reumatice, mai are întotdeauna o plantă secretă adăugată. Sau că menta acvatică are cea mai mare putere dacă se recoltează noaptea.Vâscul se ia numai de pe pomii fructiferi și are perioada de recoltare cea mai bună între 15 ianuarie-15 februarie, în rest e "apă de ploaie". Cules de pe pomii ne-fructiferi, e bun la tumori, împreună cu tătăneasa, năpraznicul sau spânzul.
Pe măsură ce ascult detaliile preparării sau culegerii plantelor, înțeleg cât de complexă este munca acestor tămăduitori. Ai spune că nu e mare lucru să mergi în câmp și să aduni buruieni că să le pui în oală și să faci un ceai, dar că să aibă puteri vindecătoare, trebuie să știi toate aceste sute, mii de detalii care, fiecare în parte, poate să îți schimbe o rețetă. Ce noroc pe noi, românii, că astfel de leacuri, descoperite prin experiența și căutarea a generații și generații de vindecători populari, au traversat mileniile și au ajuns până în zilele noastre! Ce moștenire fabuloasă are acest sat de poienari, care încă mai merg desculți, la râu, să culeagă plante, le caută noaptea în locuri nespuse și le usucă în poduri! Poate că mulți dintre ei au devenit, pur și simplu, antreprenori, poate că unii au transformat tradiția în afacere. Însă câtă vreme se mai spun rugăciuni pentru puterea plantelor de leac, ne mai putem bucura de o moștenire vie și de o legătură cu dacii tămăduitori ai lui Zamolxe, despre care scriau, cândva, cu admirație învățații antichității.
"Floricuță mnicuță, Iartă-mă, drăguță,/ Nu te tai de răutate,/ Io te tai de sănătate,/ Să iei boala de pe mine,/ Și s-o duci pe ceie lume... Dumnezeu te răsplătească,/ Sus în ceri să te primească".
Telefoane utile
Alexandru Albuț - "Albuț și fiii", 0722/95.38.39
Gavra Teodor - "Apuseni Plant", 0724/06.92.88
Remus Daniel - "Casa de ceaiuri", 0766/ 79.94.41