Ciobanul lui Dumnezeu

- Într-o chilie pustnicească de lângă satul Strungari, de la poalele Munţilor Şureanu, a trăit un cioban care prin curăţia vieţii a ajuns mare făcător de minuni. A avut ucenici printre mireni, dar şi printre călugări, şi toţi cei care l-au cunoscut povestesc despre el ca despre un sfânt -

"Într-o zi, mă duc acolo la el, la chilie. Uşa era crăpată şi l-am prins pe fratele Ioan chiar când citea la Psaltire, lângă ea era o lumânare aprinsă. Şi ce credeţi? Intră o pasăre în chilie şi el începe şi vorbeşte cu ea. Eu stăteam în­lemnit lângă uşă. Îi zice: «Ai grijă, să nu îţi arzi aripile!» Pasărea se ridică, stânge lumâna­rea cu aripa, mai dă o tură şi iasă afară. El o văzut că eu am rămas şocat şi zâce: «Mă, să nu te miri de ce-ai văzut acuma, că nu-s vrăji­tor». Că în sat, pentru că fă­cea minuni, se răspândise vestea că e vrăjitor. «Tătă lumea îmi spune vrăjitoriule, da' eu în afară de Psal­tire şi Ceas­lov nu citesc ni­mica. Da' te întreb pe tine ceva: au oare Dum­­nezeu nu are pu­te­re, numa' dia­volul?». Aaaaai de mine şi de mine! Şi asta o fost numa' una!".

La păscut, cu Psaltirea

Era micuţ, slab şi umbla mai totdeauna într-o cămaşă albă. De vorbit, nu prea vor­bea cu nimeni, dar de spus, spunea ceva pentru că ţăranii din Strungari îl puteau ve­dea cum îşi mişcă întruna buzele. Tre­cea pe uliţă arareori, pentru că, dacă nu era cu oile sus în munte, stătea ascuns în căsuţa lui. Nu ştia ni­meni ce face acolo şi nici de ce nu dă pe la birt, să stea la vorbe cu oamenii, să vânture veşti, să îşi alun­ge singurătatea. Era om serios, muncitor, dar aparte şi străin rân­duie­lilor lumii. Parcă prea străin. De când îl ştia satul, el nu pierduse nicio oaie în munte. Nu îi mu­rise niciuna lovită de trăsnete ori răpusă de sălbă­ticiunile care le prăpădeau mioarele celorlalţi. Ba, mai mult, parcă înadins, nici nu ţinea câini pe lângă el. Păştea oile doar cu Psaltirea în mână şi, când nu o avea, se ruga mişcând mărunt din buze. Avea drag de toate animalele, iar apro­piaţii mi-au mărturisit că era foarte grijuliu cu păsă­relele sălbatice, cărora mereu le dădea de mâncare. Dar peste toate îşi iubea mioa­rele. N-a ţinut nicio­dată mai mult de 20-25, şi le-a îngrijit mereu ca pe ochii din cap. În viaţa lui, nu a mâncat carne de oaie şi întotdeauna le-a pus nume, ca unor copii. Când nu urca la munte cu ele, pe timpul verii, le dădea altor ciobani să le pas­că. Dar nu şi le însemna nicio­dată, aşa cum au făcut toţi muntenii de când s-au pomenit pe lume. El nu avea nevoie de semne ca să-şi cunoască oiţele. În toamnă, când se făcea risi­pirea turmelor, Ioan mergea în mijlocul oilor şi le striga pe ale lui pe nu­me. Iar ele îl recunoşteau şi veneau la el bucuroase. Când era cu ele sus, în mun­te, le mâna tot aşa, me­reu cu ru­găciunea pe buze, stri­gându-le pe nume, şi ele ve­neau. Strungărenii au tot cumpănit, ce va să fie puterea asta a lui asupra animalelor? Îl vor fi bârfit pe la colţuri, la cârciumă, întorcându-i viaţa pe toate feţele, încercând să îi afle misterul. Dar viaţa lui nu avea în ea nicio taină. Se scursese sub ochii lor, i-o ştiau de-a fir a păr.

Ursul şi oile

Ioan David a venit pe lume pe 15 februarie 1920, în Plai, un cătun aflat mai sus de Strungari, în munte. A fost un copil sărman, bătut de soartă şi nemângâiat de semeni. Tatăl nu şi l-a cunoscut niciodată, iar biata mumă-sa, care îndrăznise să aducă pe lume un copil din flori, s-a prăpădit pe când el avea numai trei anişori. Aşa că a rămas în grija unei mătuşi şi a unui uncheş. Era încă un ţânc pe când uncheşul s-a îmbolnăvit şi copilul a fost trimis de mătuşă-sa la un pustnic, care se ne­voia în Strungari, pe valea Dologaiei, un călu­găr ves­tit pentru sfinţenia sa. Tuşa nădăjduia într-o mi­nune, dar când Ioan a ajuns la el, părin­tele Si­meon l-a privit cu milă, apoi i-a poruncit să mear­gă repede acasă şi să îi spună mătuşii că un­cheşul ei mai are de trăit doar trei zile. Atât! Apoi va merge la rai. Întâlnirea aceasta a săpat în cutele inimii copi­lului urme adânci. De atunci s-a lipit de pustnic şi venea des să îl cerceteze. Anii au trecut, mătuşa care îl crescuse a murit, iar Ioan a rămas în casa ei, pe care o primise prin testa­ment. Rudele l-au dat însă în judecată, au câştigat, şi l-au dat afară. A intrat slu­gă la unii şi la alţii, apoi s-a făcut cioban în munte şi s-a prins cu tot sufletul de sfa­tu­rile pustnicului Simeon şi de credinţa în Dumne­zeu. Poate că de aceea nici nu s-a însurat nicio­dată. În inima sa, plină de ru­găciune şi râvnă, nu mai în­că­pea loc pentru vreo mân­dră. Cu tim­pul, dra­­gostea lui curată şi sim­plă, o dragoste în care lu­mina Hristos, a început să ro­deas­că pri­mele mi­nuni. Fap­te greu de crezut, pe care le vezi doar la marii sfinţi, fapte pe care ţăranii din Strungari nu aveau cum să le priceapă şi care i-au adus pizma întregului sat.
"S-o dus fratele Ioan la mun­te, şi erau trei turme de oi toc­mite de la oameni. Una a lui şi altele la doi fraţi din Strungari. Şi s-o pornit o vijelie, aşa că fra­ţii ăştia doi or zâs să adă­pos­tească oile într-o râpă. Şi-aşa or făcut, şi-or pus oile la a­dă­post, în fundu' râpei, şi l-or lăsat pe fratele Ioan în gura râpei, unde nu era ferit. Şi unde nu vine ursu' noap­tea, trece ca prin aer prin tur­ma fratelui Ioan şi rupe turma fra­ţilor! Dimineaţa, s-or întâlnit şi or povestit câte oi le-o rupt ursul şi l-or întrebat şi pă Ioan câte i-or mu­rit. Ş-apăi fra­tele Ioan le-a zis că niciuna. «Cum nu ţi-o rupt niciuna, că doar printre oile tale o trecut ur­sul? Ce, oile tale nu-s bune de mân­cat?». Ş-apăi când or venit ei de la munte, or spus întâm­pla­rea la toată lumea din sat, şi or zâs toţi că ăsta-i vrăji­tor, stri­goi, că nu să poate altminteri".

Pasărea şi oul roşu

La începutul acestei veri, când pârjolită de soare, când spălată aprig de ploi, am luat la pas dealurile din preajma Sebeşului, încercând să adun mărturii des­pre Ioan, cio­banul smerit pe care că­lugării de la Mâ­năstirea Af­teia îl cinstesc atât de mult, încât l-au pictat în tinda bisericii, alături de sfinţii canonizaţi. Iar mărturiile despre el au fost aşa de pu­ternice, în­cât oameni simpli, ca domnul Nicolae sau ca dom­­nul Dumitru, ori mari păs­tori de mânăstiri, ca mai­ca Ieru­sa­lima de la Râmeţ, erau lu­minaţi ca de o vă­pa­ie interi­oară când vorbeau despre el. Din cuvin­tele lor mi s-a des­prins o siluetă subţire, mai mult duh decât om în carne şi oase, în stare să străpungă cu ochiul inimii nu numai de­păr­tările, ci şi timpul. Zile întregi după călătoria mea, pu­terea duhov­ni­cească a aces­tui om m-a urmărit. Şi mă urmăreşte chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, încercând să îl real­cătuiesc din mărturiile celor care l-au cu­nos­cut, unii dintre ei foarte îndeaproape, cum este dom­nul Nico­lae, care i-a fost unul dintre cei mai fideli ucenici.
"Eu l-am întâlnit prin 1985. Mergeam la mânăs­tire la Afteia şi-mi doream să cu­nosc oameni de-ai lui Dum­ne­zeu. Şi aşa am ajuns la fratele Ioan, de care mi-or po­vestit părinţii de la mâ­năs­tire. Timp de zece ani, ca să vin la el, am fugit de la fa­brică în fie­care săptămână, şi nu m-o prins nimeni. Era pe vre­mea lui Ceau­şes­cu, şi mă du­ceam la el numa' când nu aveam de lucru. Şi n-o ştiut nimeni nimic. El mi-o spus: «Dacă vii aici, nu vii pentru că vrei tu, vii pentru că te trimite cineva». Când intram la el în chilie, pentru mine era tot­deauna pregătită o farfurie cu supă caldă şi pânea lângă. Supa era călduţă, numa trebuia s-o mănânc! Şi asta de fiecare dată când am mers la el! De fiecare dată! Ş-apăi l-am între­bat: «Frate Ioane, de unde ai ştiut tu că eu am să vin la tine astăzi? Cine ţi-o spus, de m-ai aşteptat cu mâncarea ga­ta?». «Păi, eu numa' m-am gândit la tine aseară şi am ştiut când vii!». Şi vă spun sin­cer, că eu mâncare mai bună ca la fratele Ioan nu am mâncat de la nimeni, nici de la soţia mea! Ce-i făcea, nu ştiu, că el era om tare sărac! Da' supă ca aia, eu n-am mai mân­cat toată viaţa mea! În schimb, eu pe el nu l-am văzut mâncând niciodată, în toţi ăştia zece ani. Pentru mine a rămas un mister din ce se hră­nea. Şi vă spun că aşa un om, cu o aşa viaţă sfântă, nu am pomenit decât la Pateric. Cât timp o trăit părintele Ioanichie Bălan de la Mânăs­tirea Sihăstria, m-o tot sunat şi mi-o zis: «Frate Ni­colae, dă-mi te rog materiale cu fratele Ioan, că e uni­cat în ortodoxie!» Aşa mi-o zis, fiindcă fratele Ioan n-o fost preot, n-o fost nici monah, o fost un simplu cioban, toată viaţa. Dacă îi să spun ceva des­pre el, eu nu pot să vă spun decât atât: sme­renie, smerenie, smerenie, smerenie şi la infinit sme­renie! Fratele Ioan asta o fost...".
Când spune asta, Nicolae, un munte de om, cu privire blândă, apasă cu degetul pe tăblia mesei, cio­cănind-o de parcă ar vrea să imprime în lemn cuvân­tul "smerenie". De multe ori, de-a lungul ce­lor două ceasuri cât am stat de vorbă, i-am văzut ochii împă­ien­je­niţi în lacrimi. Simţeam că ar fi vrut ca din cuvintele lui, din inima înfierbântată de amintiri, fratele Ioan să se poa­tă întrupa în mijlocul ca­merei. Şi emoţia lui, mis­tui­toare şi molipsitoare, m-a cu­prins şi pe mine. Arar mi s-a întâmplat să întâlnesc la un ucenic, şi am vorbit cu mulţi, o atât de adâncă iubire pentru îndrumăto­rul lor duhov­ni­cesc. Iar sta­rea aceasta, aproa­pe febrilă, e alimen­tată continuu de amintirea unor fapte pe care, într-adevăr, nu le întâlneşti decât în vieţile sfinţilor, ori la părintele Arsenie Boca, Sfân­­tul Ardealului, cu care smeritul Ioan, ciobanul din Strungari, s-a şi cunoscut, şi-mi pare că se aseamănă în puterea clarviziunii.
"Fratele Ioan ajunsese la o aşa măsură du­hov­ni­cească, încât citea gândurile omului. Eu am pă­ţit des treaba asta cu el. Am ajuns odată la chi­lia lui, mi-am lăsat geanta la uşă, şi pri­mele cu­vinte pe care mi le-a spus au fost: «Gân­­durile ăstea pe care le ai acum să ţi le scoţi din cap, că nu sunt bune». Şi apoi o continuat discuţia noastră, de parcă eu i-aş fi măr­turisit lui tot ce aveam pe su­flet. Dar eu nu îi spuse­sem nimic! Avea putere mare de la Dumnezeu! Într-un an, de Paşte, cum era tare sărac, nu o avut nici măcar un ou roşu. Şi s-o rugat la Dum­­ne­zeu să îi trimită, şi ce credeţi? O vinit o pasăre şi i-o adus un ou! I l-o lăsat pe fereas­tră! El era tare mi­lostiv cu păsărelele pădurii, care or şi venit la moar­tea lui.
Să vă mai spun una, trăită de mine. Am mers odată la el şi-am plecat în pădure, să îi tai uscături pentru iarnă. I le tăiam bucăţi, că el, săracul, era aşa de bolnav că nu putea să facă nimic. Şi, lucrând la lemne, mi-am dat seama că am întârziat prea mult şi nu mai am cum să prind autobuzul să mă ducă acasă. Era ora unu, şi eu ar fi trebuit să plec deja de un sfert de ceas, ca să prind rata peste jumă­tate de oră. Spăriat, am mers la el şi i-am spus: «Frate Ioa­ne, eu pierd autobu­zul, şi să ştii că o să am năcaz la servici şi acasă din cauza asta!». Ce credeţi că o fă­cut? Parcă îl văz ş-acum cum s-o ridi­cat din pat, şi-o îm­preunat mâinile şi-o spus: «Doamne, opreş­te-l acu'!». Am auzât când o zâs aşa! Şi pă ormă s-o aşezat iar pe pat şi-o zâs cătă mine: «No, de acu' du-te liniştit, că auto­buzu' te aş­teaptă în sta­ţie». N-apăi, cine-o crezut aşa ceva? Eu n-am cre­zut, aşa că mi-am luat geanta şi taie-o nene, de am căzut la vale şi m-am lovit de atâta grabă. Ş-apăi ajung în staţie, plin de praf, autobuzu' nu... El venea la unu şi un sfert. Ş-apăi s-o făcut şi jumate, s-o făcut şi douăzeci şi cinci şi numa' am auzit că vine. Mi-am făcut Sfânta Cruce şi am zâs în mine: «Doamne, ce-i ai­cea?». Ş-apăi numa-mi spune şoferul Nico­lae, pe care-l ştiam de mult: «Mă, nu ştiu ce-o fost, că numa' ce-am ieşit din Pia­nu de Sus, că mi-o şi puşcat roata!». «La ce oră?», îi zâc. «La ora unu», zâce el. Chiar când s-o ridi­cat fratele Ioan şi o zâs rugă­ciunea! Ş-apăi i-am spus lui Nicolae: «Fra­tele meu, să mă ierţi, că numa' din cauza mea ţi s-o întâm­plat toate astea»."

Mărturia Maicii Ierusalima

Drumul care urca de la Sebeş urcă pe Va­lea Pia­nului, printre dealurile blânde, care acum, în ceas de vară, zac parcă toro­pite în arşiţă. Te strecori printre spinările lor do­moa­le, şi ră­coarea Munţilor Şureanu începe să te cuprindă. Dar nu apuci să iei pieptiş coas­tele, pentru că satul Strungari şi mânăs­tirea cu acelaşi nume e la poale. O gură de rai, înecată în verdele pădurii, care coboa­ră peste drum şi-l strânge într-o îm­brăţişare duioasă.
Mânăstirea s-a ridicat în anii din urmă, dar cio­ba­nul Ioan a ştiut de ea cu zeci de ani înainte. Cu ochiul lui de duh, în stare să alunece nu numai prin spaţii, ci şi prin timp, i-a spus ucenicului său, Ni­co­lae, arătând cu mâna din tinda căsuţei: "Aici are să fie o mânăstire maaare!". Şi aşa a fost. Lavra s-a aşe­zat cuminte, la poala dealului, unde acum fratele Ioan îşi doarme somnul de veci. Ca să ajung la chilia lui, trebuie să urc o coastă piezişă. Călău­za mea, Ni­colae, îşi aduce şi acum aminte prima zi când i-a trecut pragul. "Era o chilie simplă, cu podele de lemn, fără covor, şi într-un colţ, spre ră­să­rit, fratele Ioan îl avea pe Domnul Iisus răstignit. Şi pe masă erau tot timpul o Biblie, Ceaslovul şi Psaltirea. Atât! Patul de scânduri stătea acoperit cu un cojocel din cele de care poartă ciobanii. Trăia în sărăcie, dar aşa o linişte şi o pace ce am simţit acolo nu am mai găsit nicăieri!".
La chiliuţa aceasta simplă aveau să vină, în ulti­mii ani ai vieţii, pentru sfat, rugă şi întărire, nu nu­mai mireni, ţărani simpli din împrejurimi, ci şi călu­gări. Printre ei, şi maica Ieru­salima, timp de mul­te decenii stareţa mânăstirii Râmeţ.
"Eu pe fratele Ioan l-am cu­nos­cut la chilia părin­telui Varsa­nufie de la Strungari, care în ulti­mii ani a slujit la noi, la Râmeţ. Noi îi ziceam «cio­banul», «fra­tele Ioan ciobanul». Era puţin la vorbă, însă când începea să îţi vorbească, rămâ­neai uimit. Avea o comoară extraordinară în inima lui. Satul nu îl înţelegea, zicea că nu e zdravăn. Era foarte smerit, nu se băga în faţă. Trăia retras, pentru că se ruga tot timpul, şi de aceea nu era uşor să te apropii de el. Până când a avut în­credere în mine, a trecut ceva timp. Nu s-a întâmplat chiar aşa, dintr-o dată. Dar eu, încă de mică am fost atrasă de oamenii aceştia ai lui Dumnezeu, iar fra­tele Ioan o avut în el ceva sfânt, ceva ce nu pot să vă explic. Avea darul înainte­vede­rii. După moartea părintelui Dome­tie Manolache, povăţuitorul nostru de la Râmeţ, eu pe el l-am avut ca pe un stâlp de foc al mânăstirii. Însă era departe, la chilia lui din Strun­gari, iar când aveam probleme mari cu mânăstirea, de nu mai puteam să o scot la capăt, mă puneam la ru­găciune şi strigam: «Doam­ne, adu-mi ciobanul în­coace, adu-mi-l pe fratele Ioan!».Nu trimiteam după el, că nu aveam pe cine, dar el venea! Ştia în duh că îl chemasem. Venea şi-mi spunea: «De ce te-ai speriat? Sfin­ţia ta nu trebuie să te sperii, că vei trece prin multe. Ai o cruce grea, dar o să o poţi purta, pentru că te ajută Hristos. El ţi-a dat-o!». Eu cred că el a fost un om al lui Dumnezeu, un trăitor, un sfânt. Sfânt înaintea multor călugări!".
Maica Anastasia este sora maicii Ieru­salima. În anii când fratele Ioan trăia, se rezema adesea pe sfa­tul lui. Aşa a ajuns să îi cu­noas­că ha­ris­mele cu care-l înzes­tra­se Dumne­zeu: "Stăteam de vor­bă cu el la chilia lui şi-mi spu­nea: «Ce se aude mai­că?». «Ni­mic!». Nu auzeam nimic, era linişte de mormânt. «Să aude o maşină maică». Apăi nu trecea mult timp şi apărea Aro-ul mânăstirii, pe care el îl vedea cu duhul, de departe. Altă dată, stăteam cu el de vor­bă la mâ­năstire şi-mi zicea: «Vezi cum trec maicile astea pe aici, pe jos? Aşa se vede prin ele, ca prin oglindă! Or să ple­ce multe...». Ş-apăi, cum o zâs el, aşa o şi fost, că el vedea înăuntru' lor! O fost om tare aspru cu sine. Postea muuult, cred că zile întregi nu mânca. Dar avea un motan, care era me­­reu gras şi frumos. Dacă primea de la oameni o bu­căţică de salam, i-o dădea lui şi spunea că-l mă­nâncă el".

Spre cer, în port popular

Fratele Ioan şi-a cunoscut sfârşitul cu mult timp înainte şi l-a spus celor apropiaţi. Domnul Nicolae M. îşi aduce aminte că asta s-a întâmplat cu un an înainte de moar­tea lui. "Mi-a spus şi data exactă când va pleca la Domnul. «Fra­te, să ţii minte că eu, în ziua de 7 ianuarie, de Sfântul Ioan Bote­zătorul, o să mă duc». Asta a fost în '94". Domnul Dumitru, un alt ucenic, a fost chiar chemat în duh să vină la plecarea sa la cer. "Mi-o zâs de mult că la moartea lui eu am să-l îmbrac. Mi-o şi spus cum să fie îm­bră­cat, că-şi pregă­tise din vre­me haine româ­neşti, portul nostru popu­lar, în care um­blase atâta vreme. Eu m-am legat că aşa am să fac, dar i-am zis că aşa cum îs, cu serviciul meu, tot plecat pe colo-colo, nu ştiu dacă o să pot să ajung. «Mă, ai să ajungi, dar să fie o ţâr de stă­ru­inţă şi de la tine, nu numa' de la mine». Eu am zâs: «Amin! Aşa să hie!», ce să mai zâc. Ş-apăi or trecut anii, şepte, opt, nu mai ştiu. În anu' ăla, eram pă la schit, în Valea Popii, la lucru, şi, într-o dimineaţă, m-am sculat cu o nelinişte. N-am zâs la nimeni, că nu pu­team să zâc, da' sâmţeam ceva... Mi-am zâs că s-o în­tâm­plat ceva acasă, că îi ceva... Ş-apăi o tre­cut zâua aia. În cea­laltă zi, am mărs la pă­rin­tele şi i-am zâs că mă duc aca­să. Când am ajuns mi-o zâs soţia că o sunat cineva de la Strun­gari, să mă duc repede pân' la pustnicu'. Atunci mi-am dat seama că de la el e toată rânduiala şi am plecat. Pe la patru, am fost acolo, şi fratele Ioan mi-o zâs că are nevoie de un doctor. Şi mi-a mai spus: «Vezi un' te duci, ce faci, că eu de zâua mea, mor!», O vinit doctorul, l-o con­sultat şi o zâs că mai trăieşte, că nu moare, da' eu am ştiut că nu e aşa. Ş-apăi, o fost cum o zâs fra­tele Ioan. De zâua lui, de praz­nicul Sfântului Ioan Botezătorul, am mărs cu părintele Ioan, stareţul de la Mânăstirea Afteia, să îi facă maslu'. Era deja între viaţă şi moar­te. Am luat o lumânare, i-am pus-o în mână şi-o mu­rit în braţele mele. L-am îm­brăcat eu, aşa cum mi-o spus că o să fac în urmă cu mulţi ani".
Ninsese mult în acel început de an. Ză­pada se aşezase temeinic pe drumul pe care cu greu mai putea trece vreo maşină. Cu toate acestea, ucenicii apropiaţi ai fratelui Ioan au ajuns la înmor­mân­tare. O mână de oameni, care au văzut ultimul său mira­col: înainte de a fi coborât în pământul înghe­ţat, deasupra sicriului s-au strâns toate păsările pă­durii. Stolul s-a învârtit domol, apoi s-a aşezat pe un soc din vecinătatea gropii şi toată slujba au învelit-o în ciripit. Era felul lor de a se despărţi de sfântul care le îngri­jise toată viaţa.