Deşi unii îl consideră un gen minor, subliteratură, citesc şi eu cu plăcere romane poliţiste. Popularitatea acestui tip de ficţiune (una din cinci cărţi vândute azi e un polar) arată că lumea are nevoie de poveşti terapeutice care scot la iveală angoasele secrete, într-un joc de stereotipuri logice şi psihologice în jurul uneia sau mai multor crime. Rigorile genului cer să-ţi ţină trează curiozitatea, să-ţi creeze aşteptări şi contrarietăţi, să disemineze indicii astfel încât să te împiedice până spre sfârşit să ghiceşti vinovatul. Ceea ce presupune, pe lângă inteligenţă, şi talent. De la părinţii fondatori - Edgar Allan Poe, la începutul anilor 1840, Conan Doyle, Maurice Leblanc, Agatha Christie - la Sumenon, Dashiell Hammet, Raymond Chandler şi până la James Elbroy, Andrea Camilleri sau Edoardo Mendoza, ca să-i numesc pe primii care-mi vin în minte, toţi sunt scriitori nedemodabili, mereu reeditaţi. Iar personajele lor - Sherlock Holmes, Arséne Lupin, Hercule Poirot, Maigret, Philip Marlowe ş.c.l. - primesc mereu sânge proaspăt în continuări romaneşti, ecranizări şi seriale TV de enorm succes. Admir deopotrivă şi capacitatea de reînnoire a genului, felul cum integrează şi metabolizează lumea de azi, cu progresul ei tehnologic, descoperirile ştiinţifice, realităţile ei sociale şi politice (aici excelează "polarul nordic" tradus tot la Editura Trei). De fapt, teoreticienii separă trei subgenuri ale intrigii criminale: romanul poliţist propriu-zis, ce cuprinde ancheta de după crimă, un rebus ingenios pentru dezlegarea enigmei asasinului; thrillerul - cu istorii paralele care fuzionează în dejucarea unui complot sângeros şi romanul negru, cu un fond de critică socială, în care personajul rău are scuze fiindcă societatea l-a înrăit. Cartea pe care vi-o recomand azi - primul polar nemţesc pe care l-am citit - face parte din ultima categorie, iar autorul e un renumit scenarist al televiziunii germane. Sascha Arango a avut probabil în vedere un cititor universal (şi nu s-a înşelat, romanul acesta fiind deja tradus în 28 de ţări) fiindcă nu şi-a localizat geografic acţiunea iar numele personajelor, când nu sunt englezeşti, ar putea fi de oriunde. Personajul principal se numeşte Henry Heyden şi e (sau lumea crede că e) scriitor de thrillere vândute în milioane de exemplare. De fapt, cea care i le scrie e soţia lui, Martha, singura fiinţă pe care o iubeşte, ceea ce nu-l împiedică să o înşele cu editoarea lui, Betti, care rămâne însărcinată. Cum ajunge să le ucidă pe amândouă nu vă spun. Original este că noi, cititorii, ştim cine e criminalul, enigma ce se dezvăluie treptat fiind biografia lui Henry, deprinderea lui de a minţi şi înşela pentru supravieţuire în jungla socială. Deşi un poliţist şi un fost coleg de orfelinat îl suspectează, criminalul ale cărui tribulaţii şi secrete întunecate le urmărim scapă nepedepsit. Cu un anume tip de umor, cam nemţesc, ce include şi o privire (auto)ironică asupra literaturii comerciale, "Adevărul şi alte minciuni" poate fi o lectură de vacanţă.
Selecţia "Formula AS"
* Sascha Arango, "Adevărul şi alte minciuni", traducere de Laura Karsch, Editura Trei (tel. 021/300. 60.90), 286 p.
Deşi unii îl consideră un gen minor, subliteratură, citesc şi eu cu plăcere romane poliţiste. Popularitatea acestui tip de ficţiune (una din cinci cărţi vândute azi e un polar) arată că lumea are nevoie de poveşti terapeutice care scot la iveală angoasele secrete, într-un joc de stereotipuri logice şi psihologice în jurul uneia sau mai multor crime. Rigorile genului cer să-ţi ţină trează curiozitatea, să-ţi creeze aşteptări şi contrarietăţi, să disemineze indicii astfel încât să te împiedice până spre sfârşit să ghiceşti vinovatul. Ceea ce presupune, pe lângă inteligenţă, şi talent. De la părinţii fondatori - Edgar Allan Poe, la începutul anilor 1840, Conan Doyle, Maurice Leblanc, Agatha Christie - la Sumenon, Dashiell Hammet, Raymond Chandler şi până la James Elbroy, Andrea Camilleri sau Edoardo Mendoza, ca să-i numesc pe primii care-mi vin în minte, toţi sunt scriitori nedemodabili, mereu reeditaţi. Iar personajele lor - Sherlock Holmes, Arséne Lupin, Hercule Poirot, Maigret, Philip Marlowe ş.c.l. - primesc mereu sânge proaspăt în continuări romaneşti, ecranizări şi seriale TV de enorm succes. Admir deopotrivă şi capacitatea de reînnoire a genului, felul cum integrează şi metabolizează lumea de azi, cu progresul ei tehnologic, descoperirile ştiinţifice, realităţile ei sociale şi politice (aici excelează "polarul nordic" tradus tot la Editura Trei). De fapt, teoreticienii separă trei subgenuri ale intrigii criminale: romanul poliţist propriu-zis, ce cuprinde ancheta de după crimă, un rebus ingenios pentru dezlegarea enigmei asasinului; thrillerul - cu istorii paralele care fuzionează în dejucarea unui complot sângeros şi romanul negru, cu un fond de critică socială, în care personajul rău are scuze fiindcă societatea l-a înrăit. Cartea pe care vi-o recomand azi - primul polar nemţesc pe care l-am citit - face parte din ultima categorie, iar autorul e un renumit scenarist al televiziunii germane. Sascha Arango a avut probabil în vedere un cititor universal (şi nu s-a înşelat, romanul acesta fiind deja tradus în 28 de ţări) fiindcă nu şi-a localizat geografic acţiunea iar numele personajelor, când nu sunt englezeşti, ar putea fi de oriunde. Personajul principal se numeşte Henry Heyden şi e (sau lumea crede că e) scriitor de thrillere vândute în milioane de exemplare. De fapt, cea care i le scrie e soţia lui, Martha, singura fiinţă pe care o iubeşte, ceea ce nu-l împiedică să o înşele cu editoarea lui, Betti, care rămâne însărcinată. Cum ajunge să le ucidă pe amândouă nu vă spun. Original este că noi, cititorii, ştim cine e criminalul, enigma ce se dezvăluie treptat fiind biografia lui Henry, deprinderea lui de a minţi şi înşela pentru supravieţuire în jungla socială. Deşi un poliţist şi un fost coleg de orfelinat îl suspectează, criminalul ale cărui tribulaţii şi secrete întunecate le urmărim scapă nepedepsit. Cu un anume tip de umor, cam nemţesc, ce include şi o privire (auto)ironică asupra literaturii comerciale, "Adevărul şi alte minciuni" poate fi o lectură de vacanţă.
Deşi unii îl consideră un gen minor, subliteratură, citesc şi eu cu plăcere romane poliţiste. Popularitatea acestui tip de ficţiune (una din cinci cărţi vândute azi e un polar) arată că lumea are nevoie de poveşti terapeutice care scot la iveală angoasele secrete, într-un joc de stereotipuri logice şi psihologice în jurul uneia sau mai multor crime. Rigorile genului cer să-ţi ţină trează curiozitatea, să-ţi creeze aşteptări şi contrarietăţi, să disemineze indicii astfel încât să te împiedice până spre sfârşit să ghiceşti vinovatul. Ceea ce presupune, pe lângă inteligenţă, şi talent. De la părinţii fondatori - Edgar Allan Poe, la începutul anilor 1840, Conan Doyle, Maurice Leblanc, Agatha Christie - la Sumenon, Dashiell Hammet, Raymond Chandler şi până la James Elbroy, Andrea Camilleri sau Edoardo Mendoza, ca să-i numesc pe primii care-mi vin în minte, toţi sunt scriitori nedemodabili, mereu reeditaţi. Iar personajele lor - Sherlock Holmes, Arséne Lupin, Hercule Poirot, Maigret, Philip Marlowe ş.c.l. - primesc mereu sânge proaspăt în continuări romaneşti, ecranizări şi seriale TV de enorm succes. Admir deopotrivă şi capacitatea de reînnoire a genului, felul cum integrează şi metabolizează lumea de azi, cu progresul ei tehnologic, descoperirile ştiinţifice, realităţile ei sociale şi politice (aici excelează "polarul nordic" tradus tot la Editura Trei). De fapt, teoreticienii separă trei subgenuri ale intrigii criminale: romanul poliţist propriu-zis, ce cuprinde ancheta de după crimă, un rebus ingenios pentru dezlegarea enigmei asasinului; thrillerul - cu istorii paralele care fuzionează în dejucarea unui complot sângeros şi romanul negru, cu un fond de critică socială, în care personajul rău are scuze fiindcă societatea l-a înrăit. Cartea pe care vi-o recomand azi - primul polar nemţesc pe care l-am citit - face parte din ultima categorie, iar autorul e un renumit scenarist al televiziunii germane. Sascha Arango a avut probabil în vedere un cititor universal (şi nu s-a înşelat, romanul acesta fiind deja tradus în 28 de ţări) fiindcă nu şi-a localizat geografic acţiunea iar numele personajelor, când nu sunt englezeşti, ar putea fi de oriunde. Personajul principal se numeşte Henry Heyden şi e (sau lumea crede că e) scriitor de thrillere vândute în milioane de exemplare. De fapt, cea care i le scrie e soţia lui, Martha, singura fiinţă pe care o iubeşte, ceea ce nu-l împiedică să o înşele cu editoarea lui, Betti, care rămâne însărcinată. Cum ajunge să le ucidă pe amândouă nu vă spun. Original este că noi, cititorii, ştim cine e criminalul, enigma ce se dezvăluie treptat fiind biografia lui Henry, deprinderea lui de a minţi şi înşela pentru supravieţuire în jungla socială. Deşi un poliţist şi un fost coleg de orfelinat îl suspectează, criminalul ale cărui tribulaţii şi secrete întunecate le urmărim scapă nepedepsit. Cu un anume tip de umor, cam nemţesc, ce include şi o privire (auto)ironică asupra literaturii comerciale, "Adevărul şi alte minciuni" poate fi o lectură de vacanţă.
Alte articole din acest numar
- JAZZ TM
- Viaţa sentimentală a LEULUI
- Răspuns pentru ELENA - Bucureşti, F. AS. nr 1269 - "Nu mai suport tulburările date de menopauză"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
