JAZZ TM

- Cinci ani de muzică mare la Timişoara -

- Salut! Ce mai faci? Hei, cum îţi merge? Tu pentru cine lucrezi?
- Nu am mai văzut niciodată un muzician de faimă internaţională, cu o carieră sclipitoare de peste 50 de ani, care să vină, atât de degajat, şi de prietenos, la întâlnirea cu jurnaliştii, de parcă i-ar cunoaşte de o viaţă. Dar marele pianist de jazz Chick Corea dă mâna cu fiecare şi discută direct, ca la un pahar de bere cu amicii. "Ne aflăm pentru prima oară în Timişoara, ne-am plimbat ieri prin oraş şi ne-a plăcut foarte mult... Suntem de cinci săptămâni în turneu european cu această formulă originală, din anii '80, a trupei Electric Band, şi bucuria revederii încă durează...".
Marea vedetă a Festivalului de Jazz de la Ti­mi­şoara, ajuns la cea de-a cincea ediţie, Chick Corea a creat magie, invitând publicul să-l acompanieze, iar timişorenii n-au ezitat o se­cundă, cântând su­perb alături de clapele ame­ri­canului, la începutul şi la sfârşitul concertului său.
Născut într-o familie cu rădăcini italiene şi spa­niole, Armando Anthony Corea a început să cânte la pian de la 4 ani, sub îndrumarea tatălui său, trompetist de jazz, în efervescenţii ani '30-'40, şi şi-a început cariera la sfârşitul anilor '60, când jazz-ul intra într-o fază avangardistă. Foarte tânărul Corea a apărut pe câteva albume emblematice ale legendarului Miles Davis, după care cariera pia­nis­tului a explodat, încununată cu nu mai puţin de 22 premii Grammy câştigate, şi punctată de co­laborări cu mari muzicieni, şi cu trupe de prestigiu. Una dintre acestea, Electric Band, se reuneşte odată la câteva decenii, iar JazzTM a beneficiat de un asemenea moment, în care plăcerea de a cânta din nou împreună face ca instrumentele să strălu­cească. "Acesta a fost un cântec pe care l-am lan­sat în... 1918", a glumit muzicianul, care-şi păs­trea­ză un aer spontan şi tineresc la 76 de ani. A do­ua zi, pe terasele din cen­trul oraşului, puteai auzi discuţii entuziaste despre concert, unii spuneau că un artist de talia lui Chick Corea nu a mai cântat vreodată-n Timişoara, alţii fuseseră fascinaţi de chitaristul Frank Gambale, alţii erau de părere că virtuozitatea basistului John Patitucci a furat show-ul... Un concert memorabil.

Iarbă şi muzică

La fel ca anul trecut, organizatorii JazzTM au pregătit, pe lângă scena cea mare din Piaţa Vic­to­riei, alte două scene, care i-au adunat, pe-nse­rate, pe cei dornici să stea în iarbă şi să asculte muzică. În plus, aceste scene adiţionale au dat prilejul ca mai mulţi artişti români să concerteze în faţa unui pu­blic avizat şi generos. M-am bucurat să văd că ar­tiştii români rămân, şi ei, ca spectatori, la reci­talurile soliştilor străini şi îi ascultă cu atenţie. Au ce învăţa de la ei. Anume, ştiinţa de a transmite, de a face show, de a comunica şi a prinde publicul în joc, de a nu se pierde în introspecţii, departe de spec­tatori.
Înaltă, fru­moasă, îmbrăcată într-o rochiţă gal­benă, ce scân­teia pe pielea ei de ciocolată, China Moses nu s-a lă­sat până nu a strâns spec­tatorii în faţa scenei din Parcul Castelului, a coborât şi a cân­tat din mijlocul lor. China este fiica vedetei de anul trecut a festivalului, Dee Dee Bridgewater. La 18 ani, a lansat primul album, iar în cei 20 de ani scurşi de atunci au urmat alte cinci, cel mai recent dintre acestea, "Nightintales", fiind scos anul acesta. La scena din celălalt parc, Parcul Civic, un mare succes l-a avut Thomas de Pourquery şi al său grup Supersonic. Thomas are o carieră fas­ci­nantă. A început să cânte la saxofon la vârsta de 14 ani, a studiat muzica clasică la Conservatorul din Pa­ris, a cântat cu vo­cea într-o trupă punk, a pus ba­zele unui festival ca­ri­tabil ce strânge fon­duri pentru cercetări me­dicale şi, bi­neîn­ţeles, a cân­­tat mult jazz. Toa­te acestea i-au creat carisma ce i-a cu­cerit pe timi­şoreni la JazzTM.

Furiosul şi curcubeul

La scena mare din Timişoara, seara a doua a fost cea a demonstraţiilor de forţă. După o uşoară ploaie ce a adus cu sine o superbă lu­mi­nă de apus şi un curcubeu, a intrat în scenă un tânăr fu­rios al jazz-ului mo­dern. Purtând un tricou cu legendarul trompetist Miles Davis şi accesorii ce ar face gelos un cân­tăreţ de rap - lanţuri şi inele groase de aur -, Christian Scott aTunde Ad­juah a fost însoţit pe scenă de trei instrumentişti care păreau că vin fiecare din altă gaşcă. Un baterist cu codiţe îm­pletite îmbrăcat într-un tricou lălâu de baschet­ba­list, un contrabasist cuminte şi o fată frumoasă, în­tr-o rochie lungă mulată, la flaut. Christian şi-a ri­di­cat în slăvi fiecare membru al trupei şi a anunţat că anul acesta a lansat trei albume, ce co­me­mo­rea­ză 100 de ani de la pri­mele înregistrări de jazz. Christian a primit de la mama şi de la bu­nica sa prima trom­pe­tă, la 12 ani, a studiat la a­cademii im­por­tan­te, a fost sus­ţi­nut de un­chiul său, un apre­ciat sa­xo­­fo­nist, iar la vârsta de 33 de ani, are în pal­mares 14 al­bu­me ca lider de grup. Plus alte cola­bo­rări de pres­ti­giu, pe discuri sem­na­te Marcus Miller sau Prince. Un tip senti­men­tal, ce şi-a întrerupt recitalul pentru a povesti, timp de cinci minute, despre bunicul său, care odată pe săptămână golea frigiderul familiei pentru a-i hrăni pe cei nevoiaşi din New Or­leans. "Nu putem construi co­munităţi prin ură, ci prin iubire. Vreau să trans­mit exem­plul bunicului meu mai departe. Să ne pre­ţuim şi să ne ajutăm unii pe alţii, să trecem dincolo de dife­renţele de rasă, de culoare a pielii, de preferinţe sexuale, şi să trăim împreună în pace".

"Alexandru cel Mare"

Ultima seară a festivalului timişorean i-a aparţinut în totalitate unuia dintre acei ultimi muzicieni ce provin direct din anii de aur ai jazz-ului. Nu­mai faptul că a cân­tat alături de Frank Sinatra, Dizzie Gil­lespie, Quincy Jones, Jimmy Smith, spu­ne multe despre şansa celor 5000 de spectatori de a-l asculta pe pianistul jamaican Monty Alexander. La pa­tru ani a des­co­perit pianul, la şase a început să studieze muzica cla­sică, la 14 cânta în cluburi de jazz, iar la 16 era liderul unei or­ches­tre ce cân­ta muzică de dans. Cluburile ja­mai­cane îşi trăiau apogeul, şi aici tâ­nărul Monty a vă­zut concertele unor giganţi precum Louis Armstrong sau Nat King Cole, ce l-au marcat. Ani de zile mai târziu, avea să o acompanieze pe fiica acestuia din ur­mă, Nathalie Cole, pe albumul dedicat tatălui ei, "Unforgetable". În 1961, fa­mi­lia lui Monty Alexander s-a mutat în Statele Unite, la Miami, iar un an mai târziu, băiatul a pornit-o pe drum propriu, în capitala mondială a jazz-ului, New York. Aici s-a înfruptat din plin din efer­ves­cenţa cluburilor, a cunoscut şi a cântat cu mu­zicieni de calibru, şi-a scos primele discuri. Unul dintre acestea se numeşte, fără pic de modestie, "Ale­xander The Great", dar dacă ne gândim că dis­co­grafia sa număra aproape 80 de titluri, aluzia pare justificată. Pianistul a fost plin de vioiciune, s-a ridicat şi a dansat. Era şi greu să nu o facă, pentru că programul ales a fost unul extrem de dinamic şi de savuros, o fuziune între jazz-ul american şi inconfundabilele ritmuri jamaicane. Pe lângă câteva piese celebre ale lui Bob Marley, recitalul lui Monty Alexander şi al grupului său, Harlem Kingston Express, a cuprins multe ritmuri de vară, binecunoscute, precum "Lolly Pop", la care a urcat pe scenă şi soţia sa, cântăreaţa italiană de jazz Caterina Zapponi. La fel ca în anii pre­ce­denţi, un recital perfect pentru sfârşitul fes­ti­valului. Mai sunt câţiva ani până când Timişoara va deveni capitală culturală europeană, însă JazzTM a luat-o înaintea acestui titlu, ca festival de prim rang.

Foto: FLAVIUS NEAMCIUC, PETRU COJOCARU