Dragă Eliza,
Am aproape de două ori vârsta ta, însă n-am trăit niciodată o durere ca aceasta care te torturează pe tine şi care a devenit întreagă fiinţa ta. Am cunoscut însă altele şi, de fiecare dată, am crezut că n-am să mă mai pot ridica şi că n-am să mă mai pot bucura de nimic. Aş fi putut chiar să jur că suferinţa e mult prea mare ca s-o mai pot îndura şi ca să mai pot să respir. Din bucata asta rănită şi tăbăcită de suflet îndrăznesc să-ţi răspund. Dar şi din partea luminoasă a lui, înflorită chiar din chinul rănilor de altădată. Şi mai ales din empatia unei inimi ce iubeşte, aşa cum iubeşti şi tu. Şi care ştie că fără dragoste, viaţa e searbădă şi grea ca un munte. Şi fără rost...
Eliza, eu nu am şi cred că nimeni nu are soluţii uşoare pentru tine. Nu există aşa ceva! Şi, până la urmă, nimeni n-ar avea dreptul să spună că ştie prin ce treci tu acum şi, cu atât mai puţin, să-ţi recomande ce ar fi mai bine să faci. Dar, din lunga viaţă a unei inimi ce s-a topit de iubire, a explodat de bucurie sau, dimpotrivă, s-a frânt de durere şi chiar şi-a dorit să nu mai bată deloc, cred că întrezăresc care ar fi calea ta.
Şi, pentru a-ţi înţelege şi mai bine povestea, o redau aici, pe scurt, începând chiar cu vorbele tale: "Am 24 de ani şi, după doar şase luni de căsătorie, soţul meu a murit". Spui că s-a întâmplat brusc, într-un accident stupid, la munte, când apa prea rece a lacului în care a sărit să înoate i-a oprit inima. Ţi-a fost luat când dragostea voastră era intensă, electrică şi când nimic nu anunţa că fericirea voastră se putea sfârşi prematur. "Era blond, avea ochii albaştri şi îl chema Dan. Şi termina arhitectura". Aşa îl descrii. Şi ne mai destăinui că el acum îţi zâmbeşte doar dintr-o fotografie de pe piatra rece de mormânt. Mai povesteşti că locul rămas gol, care-ţi sfâşie inima în fiecare dimineaţă, te face să te rogi să mori mai curând. Că depresia în care ai căzut te-a izolat o vreme într-un spital, dar doctorii n-au găsit leac pentru suferinţa pricinuită de pierderea ta. Ne mai mărturiseşti că îţi lipsesc, ca aerul, gesturile lui simple, îmbrăţişări şi şoapte de dragoste. Sau o floare, o frunză ori o piatră, pe care ţi le aducea în semn de iubire, aşa, de parcă ar fi vrut să-mpărţiţi totul, lumea, de la un cap la altul. Şi mai spui că oamenii din jurul tău te sfătuiesc să-l uiţi...
Eu ţi-aş spune cu totul altceva decât ei: în iubire nu există uitare, ci doar prezent etern, doar bucurie veşnică şi viaţă ce se revarsă asupra tuturor fiinţelor din jur. Aşa cum, de altfel, tu ştii mai bine decât oricine, nici nu ai avea cum să-l uiţi! Dar nici să-l suferi şi să-l plângi nu e calea. Ci să-l trăieşti şi iar să-l trăieşti. Cu bucurie. Şi să-l iubeşti fără să-l vezi. Să-l ţii în viaţă cu forţa amintirilor tale. Dar şi cu forţa vieţii tale, chiar dacă tu acum nu crezi.
Cât despre durerea ta, în faţa căreia mă plec, pentru că este prea grea, ea nu vine din iubire, ci din singurătate. Din absenţa lui. Dar oare nu-ţi dai seama că niciodată nu eşti şi nu vei mai fi singură de-acum? Că inima ta este atât de plină de iubire, încât el va fi mereu alături de tine, oriunde şi oricând?
Ridică-te, aşadar! Lasă iubirea, iar nu singurătatea să vorbească! Şi plângi! Da, plângi, până n-o să mai ai lacrimi! Şi-aici o să-mi spui că deja de mult nu mai ai. Plângi, atunci, şi fără lacrimi, pentru că o singură inimă ai, şi ţi-a fost ruptă de pierderea grea pe care ai suferit-o şi acum bate doar ca să plângă. Plângi până nu mai poţi! Din inima ta uscată de durere. Din inima rămasă fără lacrimi. Însă plină, prea plină de iubire. Transformă dragostea ta uriaşă şi frântă în cea mai mare bucurie a ta! În reînvierea ta. În reînvierea lui. Poartă-l pe Dan cu mândrie în lume! Povesteşte-l tuturor! Exact aşa cum ai scris: de-abia de acum te pregăteşti să-l iubeşti. De-abia de acum o să împlineşti iubirea voastră furată. Iar el chiar asta aşteaptă să faci.
Oricum, pentru iubire nu există doctori, aşa cum foarte bine spui. Nici leac. Singurul remediu e să-ţi trăieşti iubirea de parcă el ar fi şi acum lângă tine, de parcă te-ar urma şi alinta şi slăvi pas cu pas. De parcă încă te-ar îmbrăţişa din locul rămas pustiu, de parcă încă ţi-ar aduce toate florile şi frunzele lumii.
Deschide-ţi sufletul rănit spre oamenii de lângă tine! Dăruieşte-l lor pe Dan, povesteşte-le despre el! Fă-l nemuritor! Fă nemuritoare iubirea voastră! Iar atunci când absenţa lui te doare prea tare, taci. Opreşte-te din plânsul fără lacrimi şi ascultă! Ascultă ce au de povestit inimile oamenilor din jurul tău. Fiecare dintre ei are o poveste, fericită sau tristă. Stai şi umple-ţi sufletul cu ea. Doar taci şi ascultă. Şi vei simţi cum inima ta va fi dintr-odată oblojită de rănile, dar şi de bucuria lor, iar tu vei găsi puterea să mergi mai departe.
Leacul tău se află în inimile celorlaţi. În privirile nevinovate ale copiilor de la şcoală, elevii tăi (ne-ai spus că eşti profesoară). În binecuvântarea pe care o vei vedea, ori de câte ori te vei uita dimineaţa în oglindă, în loc să priveşti locul gol din viaţa ta. Da, priveşte-te mai des în oglindă. Pentru început, priveşte-te cu ochii lui Dan! Priveşte-te cu iubirea cu care te înconjura el! Zâmbeşte-ţi cum îţi zâmbea el! Iubeşte-te cum te adora el! Bucură-te de tine cum o făcea el! Nu plânge lipsa ochilor lui şi a îmbrăţişărilor lui. Nici viitorul vostru! Fii tu povestea fericită a iubirii voastre! Chiar dacă bărbatul care te-a învăţat ce eşti şi ce este iubirea se află acum în altă parte, tu poţi împlini toate visurile acum şi aici. Pentru amândoi.
ALINA DINCĂ
Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
