Dragă Eliza,
Am aproape de două ori vârsta ta, însă n-am trăit niciodată o durere ca aceasta care te torturează pe tine și care a devenit întreagă ființa ta. Am cunoscut însă altele și, de fiecare dată, am crezut că n-am să mă mai pot ridica și că n-am să mă mai pot bucura de nimic. Aș fi putut chiar să jur că suferința e mult prea mare ca s-o mai pot îndura și ca să mai pot să respir. Din bucata asta rănită și tăbăcită de suflet îndrăznesc să-ți răspund. Dar și din partea luminoasă a lui, înflorită chiar din chinul rănilor de altădată. Și mai ales din empatia unei inimi ce iubește, așa cum iubești și tu. Și care știe că fără dragoste, viața e searbădă și grea ca un munte. Și fără rost...
Eliza, eu nu am și cred că nimeni nu are soluții ușoare pentru tine. Nu există așa ceva! Și, până la urmă, nimeni n-ar avea dreptul să spună că știe prin ce treci tu acum și, cu atât mai puțin, să-ți recomande ce ar fi mai bine să faci. Dar, din lunga viață a unei inimi ce s-a topit de iubire, a explodat de bucurie sau, dimpotrivă, s-a frânt de durere și chiar și-a dorit să nu mai bată deloc, cred că întrezăresc care ar fi calea ta.
Și, pentru a-ți înțelege și mai bine povestea, o redau aici, pe scurt, începând chiar cu vorbele tale: "Am 24 de ani și, după doar șase luni de căsătorie, soțul meu a murit". Spui că s-a întâmplat brusc, într-un accident stupid, la munte, când apa prea rece a lacului în care a sărit să înoate i-a oprit inima. Ți-a fost luat când dragostea voastră era intensă, electrică și când nimic nu anunța că fericirea voastră se putea sfârși prematur. "Era blond, avea ochii albaștri și îl chema Dan. Și termina arhitectura". Așa îl descrii. Și ne mai destăinui că el acum îți zâmbește doar dintr-o fotografie de pe piatra rece de mormânt. Mai povestești că locul rămas gol, care-ți sfâșie inima în fiecare dimineață, te face să te rogi să mori mai curând. Că depresia în care ai căzut te-a izolat o vreme într-un spital, dar doctorii n-au găsit leac pentru suferința pricinuită de pierderea ta. Ne mai mărturisești că îți lipsesc, ca aerul, gesturile lui simple, îmbrățișări și șoapte de dragoste. Sau o floare, o frunză ori o piatră, pe care ți le aducea în semn de iubire, așa, de parcă ar fi vrut să-mpărțiți totul, lumea, de la un cap la altul. Și mai spui că oamenii din jurul tău te sfătuiesc să-l uiți...
Eu ți-aș spune cu totul altceva decât ei: în iubire nu există uitare, ci doar prezent etern, doar bucurie veșnică și viață ce se revarsă asupra tuturor ființelor din jur. Așa cum, de altfel, tu știi mai bine decât oricine, nici nu ai avea cum să-l uiți! Dar nici să-l suferi și să-l plângi nu e calea. Ci să-l trăiești și iar să-l trăiești. Cu bucurie. Și să-l iubești fără să-l vezi. Să-l ții în viață cu forța amintirilor tale. Dar și cu forța vieții tale, chiar dacă tu acum nu crezi.
Cât despre durerea ta, în fața căreia mă plec, pentru că este prea grea, ea nu vine din iubire, ci din singurătate. Din absența lui. Dar oare nu-ți dai seama că niciodată nu ești și nu vei mai fi singură de-acum? Că inima ta este atât de plină de iubire, încât el va fi mereu alături de tine, oriunde și oricând?
Ridică-te, așadar! Lasă iubirea, iar nu singurătatea să vorbească! Și plângi! Da, plângi, până n-o să mai ai lacrimi! Și-aici o să-mi spui că deja de mult nu mai ai. Plângi, atunci, și fără lacrimi, pentru că o singură inimă ai, și ți-a fost ruptă de pierderea grea pe care ai suferit-o și acum bate doar ca să plângă. Plângi până nu mai poți! Din inima ta uscată de durere. Din inima rămasă fără lacrimi. Însă plină, prea plină de iubire. Transformă dragostea ta uriașă și frântă în cea mai mare bucurie a ta! În reînvierea ta. În reînvierea lui. Poartă-l pe Dan cu mândrie în lume! Povestește-l tuturor! Exact așa cum ai scris: de-abia de acum te pregătești să-l iubești. De-abia de acum o să împlinești iubirea voastră furată. Iar el chiar asta așteaptă să faci.
Oricum, pentru iubire nu există doctori, așa cum foarte bine spui. Nici leac. Singurul remediu e să-ți trăiești iubirea de parcă el ar fi și acum lângă tine, de parcă te-ar urma și alinta și slăvi pas cu pas. De parcă încă te-ar îmbrățișa din locul rămas pustiu, de parcă încă ți-ar aduce toate florile și frunzele lumii.
Deschide-ți sufletul rănit spre oamenii de lângă tine! Dăruiește-l lor pe Dan, povestește-le despre el! Fă-l nemuritor! Fă nemuritoare iubirea voastră! Iar atunci când absența lui te doare prea tare, taci. Oprește-te din plânsul fără lacrimi și ascultă! Ascultă ce au de povestit inimile oamenilor din jurul tău. Fiecare dintre ei are o poveste, fericită sau tristă. Stai și umple-ți sufletul cu ea. Doar taci și ascultă. Și vei simți cum inima ta va fi dintr-odată oblojită de rănile, dar și de bucuria lor, iar tu vei găsi puterea să mergi mai departe.
Leacul tău se află în inimile celorlați. În privirile nevinovate ale copiilor de la școală, elevii tăi (ne-ai spus că ești profesoară). În binecuvântarea pe care o vei vedea, ori de câte ori te vei uita dimineața în oglindă, în loc să privești locul gol din viața ta. Da, privește-te mai des în oglindă. Pentru început, privește-te cu ochii lui Dan! Privește-te cu iubirea cu care te înconjura el! Zâmbește-ți cum îți zâmbea el! Iubește-te cum te adora el! Bucură-te de tine cum o făcea el! Nu plânge lipsa ochilor lui și a îmbrățișărilor lui. Nici viitorul vostru! Fii tu povestea fericită a iubirii voastre! Chiar dacă bărbatul care te-a învățat ce ești și ce este iubirea se află acum în altă parte, tu poți împlini toate visurile acum și aici. Pentru amândoi.
ALINA DINCĂ
Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU