"Din ce în ce mai bogaţi şi din ce în ce mai proşti"
- De la o vreme încoace, corupţia este concurată în România de incompetenţă. Repetenţii îi concurează pe hoţi. Imaginea clasei politice româneşti este atât de urâtă şi de abjectă, încât cele de pe urmă speranţe de mai bine dispar. Cum am ajuns aici?
- Într-adevăr, de mai mulţi ani, calitatea oamenilor politici scade continuu. Incompetenţa pune stăpânire pe România şi prevăd că va deveni un flagel încă şi mai dur pentru corpul politic, decât este, acum, corupţia. Iar ceea ce e cu adevărat cutremurător este că nu mai ştim ce-i aceea competenţă. Atâta timp am fost lipsiţi de oameni competenţi la guvernare, încât, pur şi simplu, nu mai ştim cum arată un competent! De aceea, nu o dată, am putut vedea partide întregi, la Congresele lor cu mii de delegaţi, votând în urale, pe câte un idiot, pe motiv că e competent. Evident, nu era. Dar întreg partidul îl lua drept competent. Gândiţi-vă că în anii 1990 - 2000, se luptau pentru putere, în partidele lor, Ion Iliescu şi Adrian Năstase în PDSR/PSD, Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, în PNŢCD, Valeriu Stoica şi Dinu Patriciu în PNL! Acum, avem Liviu Dragnea şi Victor Ponta într-o parte sau, în partea cealaltă, Buşoi şi Orban. Când compari, râzi. Căderea de nivel este tragică, nu dramatică! Primii, cu toate păcatele şi limitele lor, erau adevăraţi giganţi politici, pe lângă aceşti pigmei cu gură mare, de azi. Aş menţiona, rapid, şi faptul că fenomenul nu e doar românesc. Europa toată propune astăzi lideri care abia de ar fi putut să ajungă secretari ai liderilor politici de la finele anilor 1980, de pildă. Mă întrebaţi de ce am ajuns aici. Mă tot gândesc şi eu. Cred că sunt mai multe explicaţii concordante. Prima ar fi aceea că democraţia îşi arată latura ei rea: oricine crede că are dreptul să se suie la tribună şi să preia conducerea. Acum un timp, exista o anumită reţinere a analfabeţilor şi a inculţilor de a se da în stambă pe scena publică. Pe vremuri, baronii locali şi îmbogăţiţii tranziţiei căutau oameni ceva mai spălaţi şi mai educaţi, în stare să spună două vorbe cu sens, într-o limbă corectă, îi "cumpărau" şi îi puneau prin Parlament ca să se ajute de ei, la nevoie. Repede, însă, au ajuns la concluzia că nu are rost să se mai ostenească să găsească pe alţii drept intermediari între ei şi putere. Pot fi chiar ei aleşi. Aşa se face că, pe măsură ce totalul averilor parlamentarilor români a crescut ameţitor, de la o legislatură la alta, calitatea lor politică şi intelectuală s-a prăbuşit. Din ce în ce mai bogaţi, şi din ce în ce mai proşti. A doua explicaţie ar fi că vine la conducere exact acea generaţie care şi-a făcut studiile în a doua parte a anilor 1990. Va fi o generaţie dezastruoasă, pentru că, în acei ani de marasm, adolescenţii şi tinerii nu au învăţat carte deloc şi au crescut într-o Românie gri, incertă, un "sat fără câini", care le dădea mesaje rele. E o generaţie care a crescut în mijlocul unei degringolade morale totale şi este produsul falimentului sistemului şcolar de la noi. Mi-e milă de ei! O analiză din interiorul sistemului politic arată că acest uluitor regres este cauzat, aproape exclusiv, de partidele politice. Eu ştiu că există tendinţa de a da vina pe alegători, că ei îi aleg exact pe cei mai nepotriviţi. Dar nu e chiar aşa. Oamenii aleg dintre ce le pun partidele pe masă, şi toate partidele relevante au dezvoltat un management catastrofal al resurselor umane. Au fost promovaţi oamenii fără şcoală, fără idei, fără curaj. Mediocritatea a cuprins ca o buruiană întreg spectrul politic. Cei care ar fi putut face ceva, care aveau ceva în cap şi în inimă, au fost marginalizaţi, până la excludere.
"Intelectualii nu trebuie să ţină loc de opoziţie"
- Un dezastru pe care nu încearcă nimeni să îl oprească. În România lipseşte opoziţia, ba chiar şi glasul intelectualilor, cu mici excepţii, a amuţit. Ce se întâmplă cu "luminătorii poporului"? N-ar fi momentul să iasă în faţă, după modele confirmate de istorie?
- Eu sunt de părere că intelectualii nu trebuie să ţină loc de opoziţie politică. Dacă opoziţia e slabă, să moară! Se va naşte altă opoziţie. Nu dispare România, dacă mâine PNL şi USR şi PMP nu mai există! Intelectualii nu trebuie nici să ţină loc de opoziţie, nici să ajute opoziţia. Nu e bine să se întâmple asta. Cred că datoria intelectualilor de a intra în politică există numai când ceva de genul unei revoluţii a ras complet un întreg sistem şi, pur şi simplu, nu există nimic de pus în loc, pe moment. Intelectualii pot ţine loc de clasă politică pentru scurte perioade de timp. Când, însă, societatea a produs deja suprastructura politică şi oamenii politici au început să se manifeste, intelectualii nu prea mai au ce căuta pe-acolo. Pot, însă, ajuta. Se pot implica, cu prestigiul şi cunoştinţele lor, de partea în care cred. Partidele politice şi oamenii politici ar putea ţine cont de părerile lor. Nu o fac, însă. Pe cât este de precar, pe atât de impenetrabil este corpul politic românesc. Nu în sensul oamenilor, ci în sensul ideilor. Intelectualii nu vor fi niciodată bine primiţi într-un partid românesc. Niciodată! Toate încercările intelectualilor români de a livra politic au fost respinse deopotrivă de partide şi de electorat, aşa că e cinic să le mai ceri intelectualilor să-şi lase preocupările, ca să se apuce de politică. De fapt, nu-i vrea nimeni, să nu ne minţim şi, mai ales, să nu-i mai minţim pe intelectuali. Le băgăm în cap că e mare nevoie de ei şi, când vin să facă politică, îi luăm la şuturi şi îi întrebăm de ce se bagă...
"Mie mi se pare că vocea societăţii civile de la noi este puternică"
- În anii '90, Alianţa Civică sau GDS-ul conduceau dezbateri, coagulau grupuri de intelectuali şi reuşeau, măcar în parte, să i se opună lui Ion Iliescu şi PSD-ului. În ultimii ani, însă, vocea societăţii civile este mult mai slabă decât atunci. De ce?
- Dimpotrivă, mie mi se pare că vocea societăţii civile de la noi este puternică. Demonstraţiile din februarie, ca şi cele de după tragedia de la "Colectiv", ce sunt? Aceste demonstraţii au dat jos un guvern (cele de după "Colectiv") şi au întors deciziile altui guvern, într-o chestiune esenţială (cele din februarie). Dar nu e numai atât. ONG-urile lucrează intens şi agasează clasa politică cu analizele lor. Grupurile de pe facebook sunt active şi, cât de cât, influente (după gustul meu, unele sunt prea influente, dar asta e altă poveste), aud peste tot, prin Bucureşti, despre fel de fel de grupuri care se organizează în scop politic. Mie nu mi se pare că societatea civilă de azi e mai puţin activă decât cea de după Revoluţie. Diferenţa este, şi aici, de anvergură a liderilor. În anii 1990, liderii societăţii civile erau personalităţi intelectuale de mare anvergură. Acum, nu mai e aşa. Câte un oengist fără mari isprăvi anterioare, dar tare-n clanţă, câte un hipster supărat, cu bune abilităţi pe internet, câte un cântăreţ care nu vrea să îmbătrânească pare că au preluat conducerea taberei civice. Sigur că se vede diferenţa, dar asta nu înseamnă că tabăra nu mai există şi nu-şi mai face treaba.
"Marea necunoscută în politica românească e poporul"
- Dumneavoastră înşivă sunteţi unul dintre intelectualii care s-au implicat activ în politică. Apoi aţi făcut un pas înapoi. A fost o pierdere sau un câştig?
- Întrebarea dumneavoastră vine într-un moment în care timpul trecut de când m-am lăsat de politică este mai lung decât timpul pe care l-am petrecut în politică. Aşadar, episodul politic din viaţa mea a fost destul de scurt. Acum, cu această distanţă survenită, pot face un bilanţ definitiv. E cert că, în iconomia vieţii mele, pasul din politică nu a fost nici înapoi, nici în lateral, ci înainte. Am pierdut sau am câştigat că am făcut politică într-un partid anume? Ştiţi, desigur, că de câte ori câştigi ceva, pierzi ceva. Câştig total, fără o mică pierdere, nu există. Am pierdut, poate, timpul. Am pierdut, poate, anumite obişnuinţe care îmi făceau foarte bine. Apoi, am pierdut, poate, acele oportunităţi pe care le-aş fi avut, dacă în 2008 n-aş fi mers în Parlament, ci aş fi continuat să fac ce făceam atunci: să citesc şi să scriu. Aşa că nu ştiu ce am pierdut, chiar dacă e sigur că am pierdut ceva. Însă ştiu sigur ce am câştigat. Cel mai mare câştig este că am întâlnit în politică foarte mulţi oameni - am văzut în direct, de aproape, în toată vastitatea ei, "comedia umană". Trăiam ca în Shakespeare sau ca în Balzac, fiecare zi. Spectacolul caracterelor, al temperamentelor şi minţilor omeneşti este fabulos! M-am bucurat de el, zi de zi. Apoi, din politică, m-am ales cu prieteni. Vreo trei sau patru, dar asta e enorm, dat fiind că există şi oameni care nu adună trei-patru prieteni toată viaţa. Cred că un alt mare câştig personal pe care îl am după ce am făcut politică este că nu mai pot fi minţit. Bla-bla-ul de la televizor şi de la conferinţele de presă, declaraţiile pe care le exersează toţi politicienii nu mă mai prind. De asta, mă şi uit foarte rar la televizor. Sunt atât de previzibili, după ce i-ai privit de-aproape! Singurele lucruri pe care nu le pot şti sunt cele în care e amestecat electoratul. Nu pot niciodată anticipa rezultatul unor alegeri, sau ce-o să se întâmple când iese lumea în stradă. Pentru mine, poporul e marea necunoscută în politica românească, şi tocmai misterul mofturilor sale, natura lui mereu schimbătoare, face politica interesantă pentru mine. Politicienii de azi şi partidele lor sunt atât de previzibili în mediocritatea lor, încât nu mă mai interesează.
Foto: AGERPRES
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
