E atât de mică şi neajutorată, aşa, cum stă lângă muntele de cărţi! Mă apropii încetişor, de parcă aş putea s-o trezesc.
Bunica Olga are un aer de fetiţă smerită, aşa cum se odihneşte cu mâinile pe piept. Doamne, când s-a topit aşa? Ai zice că încape în căuşul palmelor. Un pumn de om a mai rămas din ea! Cu părul alb, strălucitor, şi linia gurii căzută, într-o grimasă a unei neînduplecate hotărâri pe care o ştie doar ea. Cu vârful pantofilor negri, înţepând vălul ce o acoperă uşor, pregătiţi s-o ducă departe. Înveşmântată toată în negru stins. Înconjurată de lumânări ce abia îndrăznesc să pâlpâie. Şi de un pâlc de oameni, c-un tremur de lacrimi în ochi, ce povestesc ceva în şoaptă. Murmurul se topeşte, la intrarea mea, într-un Dumnezeu s-o ierte, susurat cu sfială. Eu nu găsesc ce să spun. Ea, cu siguranţă, ar fi ştiut.
Cred că, de altfel, este prima dată când tace. Când nu mă-ntâmpină în prag, plină de vervă, într-una din rochiile ei vaporoase, înflorate. Cu cârlionţii de culoarea castanei coapte, prinşi cu două clame de păr, cu fruntea largă, dezvelită într-un gest al unei dezarmante sincerităţi. Cu nasul acvilin şi o atitudine fermă, învingătoare. Într-o vreme când eram foarte mică, întreaga casă avea spiritul ei. Uşa se deschidea cu râsul său, pereţii luminau şi-n noapte, daţi de bunica Olga cu var de un alb obraznic, imaculat, aromele minunate din bucătărie mă alintau şi răspândeau emoţia diafană a unui cămin pe deplin fericit, iar serile se topeau, toate, în vraja basmelor tot de ea spuse. Mă cuibăream în aşternutul rece şi scrobit, mirosind mereu a proaspăt, şi aşteptam să deschidă câte o carte din care să-mi citească, cu nemiluita, poveşti. Şi citea şi iar citea şi parcă niciodată nu obosea. Iar basmele acelea de demult îmi răsună în suflet şi azi, şi toate au glasul ei. De parcă bunica Olga ar fi naratorul unic al tuturor istoriilor care există şi cu care am crescut.
Ea, în schimb, nu a crescut aşa. La doar 19 ani, era deja mamă pentru primul ei copil, iar la 21, mai avea încă doi. Pentru ca apoi, la 45 de ani, să renunţe la toată viaţa ei ca să fie bunică. Să mă crească pe mine şi, apoi, pe fratele meu şi pe verişorii mei. Şi tot atunci, a rămas văduvă. De fapt, aş putea spune că bunica Olga n-a avut niciodată o viaţă a ei, ci a trăit mereu pentru alţii - pentru părinţi şi fraţi, apoi pentru copii, iar mai târziu, pentru nepoţi. Născută la Sighetu Marmaţiei, într-o familie de români nevoiţi să vorbească mai mult ungureşte, nu numai că nu a uitat limba maternă, ba chiar a citit atât de mult în română, încât întotdeauna am crezut că, de-ar fi vrut, ar fi putut oricând să scrie şi ea. Mai mult, a învăţat şi germană, franceză şi latină. Limbi pe care, la 80 de ani, încă le mai ştia. În 1944, în timpul războiului, s-a refugiat cu părinţii şi cei patru fraţi în Oltenia. Şi-a strâns toată viaţa într-un geamantan şi, înghesuită într-un vagon de tren cu alte mii de bieţi dezrădăcinaţi, a luat drumul pribegiei. Iar soarta a oprit-o într-un orăşel aflat între Slatina şi Craiova, unde s-a şi căsătorit, la 18 ani. Aici şi-a trăit apoi toată viaţa şi nu s-a mai întors la familia ei, care s-a restabilit, după război, în Maramureş. O auzeam, când mai crescusem puţin, vorbind la telefon cu fraţii ei, ungureşte, limbă din care eu nu ştiu nici măcar un cuvânt. Odată, când aveam vreo 14 ani, bunica Olga m-a dus la Sighet să-mi cunosc ramura de familie din partea ei. Vorbeau toţi stâlcit româneşte, iar, între ei, doar în maghiară. Singura amintire plăcută de atunci a fost Cimitirul vesel de la Săpânţa, la care tot mamaie Olga m-a dus. Cu inscripţiile lui vesele, româneşti.
Bunica Olga este, însă, cea care mi-a explicat sensul fiecărui cuvânt în română, pe care nu-l înţelegeam când eram copil. Şi, dacă mă gândesc mai bine, limba pe care o vorbesc şi o scriu are sensurile desluşite de ea, atunci, tare demult, când învăţam să vorbesc. Aş putea spune că limba mea maternă este limba poveştilor pe care mamaie Olga mi le citea. De altfel, când era tânără şi avea deja trei nepoţi, Olguţa, aşa cum îi spuneau toţi din oraş, era o poveste în sine. Cu un aer mereu primăvăratec, radiind voie bună şi o energie uriaşă, era un fel de prinţesă a orăşelului de pe Olteţ. Lucra la primărie, ca dactilografă, iar sarcina ei era să bată la maşină scrierile oamenilor deştepţi din judeţul întreg. O preferau cu toţii pe ea, pentru că redacta fără greşeală, în ritmul nerăbdător al dictării, cărţi ştiinţifice sau lucrări de doctorat. Dar asta era înainte de a mă naşte eu. Apoi, pe maşina de scris s-a aşternut praful. Şi o amintire a rămas şi talentul ei de a dactilografia. Însă, şi devenită bunică, Olguţa tot Olguţa era. Vioaie şi vorbăreaţă, mă lua de mână când ieşea în oraş şi mă ducea cu ea peste tot, la piaţă sau la magazinul universal din centru. Dar covorul ei roşu, calea pe care păşea mereu neobosită şi dichisită, era unica străduţă din Balş, prăfuită şi neasfaltată, ce trecea dreaptă şi mândră printre casele ce-i răsăreau de-o parte şi de alta. Acum, strada s-a preschimbat în drum european, iar, în locul căsuţelor de altădată, au răsărit blocurile cenuşii, impersonale, ridicate pe vremea lui Ceauşescu. Iar fiecare drum prin orăşel, cu bunica Olga de mână, era lung cât o zi de post. Din doi în doi paşi, femeia asta sveltă şi energică se oprea cu câte cineva de vorbă. Şi sporovăiau şi turuiau poveşti, iar eu n-o lăsam nicio clipă să zăbovească şi o trăgeam cu îndărătnicie de mână, nerăbdătoare să ajungem în locul spre care ne-am pornit. Acum, aş mai vrea să merg cu ea pe drumul drept şi simplu şi să mai pot asculta istorioarele pe care le depăna pe-atunci. Tot aşa cum aş mai vrea ca timpul călătoriei sale să nu se fi sfârşit. Tot mamaie Olga era omul care făcea în locul nostru, al tuturor, treburile simple, omeneşti. Ea pregătea masa, din raţiile meschine de dinainte de Revoluţie. Nu ştiu prin ce magie reuşea să pregătească mese atât de bogate, dintr-atât de puţin. Şi tot ea se trezea, de zeci de ori pe noapte, când eram bolnavă, şi-mi aducea ceai sau apă sau îmi punea o compresă rece pe frunte. Ai fi zis că bunica Olga nu avea somn şi nu ostenea niciodată. Sau, când aveam nevoie de o învoire de la şcoală, tot pe ea o rugam să sune şi să vorbească în numele meu. Cu o diplomaţie rară şi o bucurie nemaipomenită de a comunica întruna cu oamenii, reuşea să obţină întotdeauna tot ce voia.
În ultimii ei ani de viaţă, însă, după un accident vascular cerebral, bunica Olga nu i-a mai recunoscut, o vreme, nici pe mama şi tata, nici pe fratele sau verii mei. Singura de care îşi aducea aminte eram, nu se ştie de ce, eu. Când veneam de la facultate şi intram la ea în cameră, ştia imediat cine sunt, ba chiar nu uitase niciun detaliu din copilăria mea, nici din poveştile citite odinioară, până târziu în noapte. După aproape un an, amintirile i s-au reîntregit. Îşi recăpătase trecutul şi frânturile din viaţa apusă. Doar că era atât de sleită de puteri, atât de vlăguită şi neajutorată, încât nu mai putea trăi aşa cum ştia ea. Singurul drum pe care picioarele uscate şi tremurânde o mai purtau era cel din camera ei până-n bucătărie. Se sprijinea cu mâinile stoarse de sevă şi culoare, în care moartea începuse să prindă putere, deja, de pereţii holului. Şi se strecura ca o stafie din care viaţa se scursese mai mult de jumătate. Dar nu o răbda inima să stea în pat. Se târa, cu picioarele slăbănoage şi nesigure, atât de viguroase cândva, până în camerele din faţă, în care stăteam noi, doar ca să vadă ce mai facem.
Au lăsat-o mai întâi picioarele, cele care, altădată, băteau oraşul în lung şi-n lat, de-aş putea spune chiar că strada ce taie localitatea olteană de la un cap la altul e inventată de paşii ei. Şi atunci când nu mai putea să se ţină pe oasele slăbănoage şi sleite, cât să ajungă până la bibliotecă, ne cerea nouă cărţile. Mama sau eu îi duceam, roman după roman, din rafturile înalte ca munţii, din sufragerie, unde Olga nu mai ajungea. Apoi, au lăsat-o şi ochii şi nicio pereche de ochelari nu o mai ajuta să citească. Atunci cred că s-a terminat cu adevărat viaţa ei şi s-a stins în ea ultima zvâcnire de bucurie a sufletului. Nici glas, parcă, nu mai avea în vremea aceea, mama îi lăsase un clopoţel lângă pat, ca Olga s-o poată chema, la nevoie. Bunica a locuit, toată viaţa, în odăiţa aceea, în casa părinţilor mei, pentru ca noi, nepoţii, "să nu creştem cu cheia de gât". Apoi am plecat la facultate, apoi ne-am căsătorit, şi eu, şi fratele meu. Şi ajungeam tot mai rar acasă. "Mai veniţi şi voi pe la mine, măi mamaie! Că nu se ştie câte zile oi mai avea. Să-mi mai spuneţi şi mie ce mai faceţi". Şi zilele goneau, una după alta, iar bunica Olga se topea ca o lumânare, iar noi tot mai rar ajungeam să stăm cu ea.
Până când, într-o seară, m-a sunat mama: "A murit Olga. Vino acasă!". Mi-a povestit că s-a stins repede, în tăcere. A tras aer adânc în piept de câteva ori, de parcă şi-ar fi făcut curaj s-o apuce pe lungul drum fără întoarcere pe care o pornea. A plecat fără cuvinte. Era tare bătrână! Atât de bătrână, încât toţi oamenii din vremea ei erau de mult duşi. Oraşul, cu chipul lui de acum, nu-şi mai amintea nici el de ea. Poate doar străduţa, prima ei prietenă din Balş, să nu o fi uitat pe Olga, aşa cum mergea ea, tânără şi ţanţoşă şi plină de viaţă, mai întâi la 18 ani, când tocmai se refugiase cu familia în Oltenia, apoi la 19 ani, când legăna primul ei prunc, apoi la 45, când mă născusem şi eu şi mă purta peste tot cu ea pe străduţă. Pe fosta ulicioară, devenită acum drum european, a pornit-o şi micul nostru alai, ce o conducea pe bunica Olga la groapă. O mână de oameni - familia şi câţiva cunoscuţi. "Păi, cum? Mamaie Olga mai trăia?" - a întrebat, cu mirare, o vecină, când a aflat de ce aveam doliu la uşă. Mai trăia, pentru că o uitase Dumnezeu, cum se spune. Şi o cam uitaserăm şi noi, ce-i drept.
Acum, smerită, din sicriu, bunica Olga a depănat ultima ei poveste. O poveste despre oamenii noştri dragi, pe care uităm prea des să-i privim, să-i iubim, să-i ascultăm. Pentru care n-avem niciodată timp, cărora nu ni se pare important să le facem zilele mai calde şi mai frumoase. Micul convoi funerar a lăsat-o pe mamaie Olga în criptă, singură-singurică. Aşa cum a şi trăit, în ultimii ei ani. Câteva lacrimi au curs, câteva lumânări au pâlpâit în adierea vântului, câteva flori s-au aşezat sfioase pe mormânt. Măcar ele vor rămâne cu ea! Însoţitoare vii, pe drumul cel lung al morţii...
ALINA DINCĂ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
