Regal de vară în expoziţii

- Vara s-a instalat cu putere peste parcurile şi peste asfaltul Capitalei. Ba chiar şi prin politică! Dar pentru cel care are răbdare să colinde sălile de expoziţii, vara capătă deodată aripi regale. Aşa cum se întâmplă dacă pătrunzi în răcoarea Palatului Cotroceni, unde arta se întâlneşte cu nobleţea istoriei -

Muzeul Naţional Cotroceni

Anii 80 - Rodnica izolare

La Cotroceni, la Muzeul Naţional al Palatului, zilele acestea este deschisă o expoziţie de an­vergură. Pentru prima oară, strânşi după mulţi ani, cei mai inventivi şi mai sensibili plasticieni români ai anilor 80 fac să strălucească şi mai tare bolţile domneşti. Unii dintre pictorii sau sculptorii români, atât de activi în acei ultimi ani negri ai comu­nismului sunt risipiţi prin străinătăţuri, cei mai mulţi sunt în ţară, iar unii au ajuns prea devreme în Cer, acolo unde nu mai pot atinge nici o culoare în afară de albastru. Dar ce m-a frapat de la început, de cum am intrat în marea expoziţie de la Co­tro­ceni, a fost chiar pofta de lucru şi de invenţie a ar­tiş­tilor noştri din acei ani. O poftă care ţâşnea, pur şi simplu, din fiecare lucrare expusă pe sub vechile bolţi de cărămidă ale Palatului. Şi gândiţi-vă că totul se întâmpla în anii cei mai apăsători ai comu­nismului! Tocmai atunci, într-o izolare suverană şi rodnică, artiştii noştri ni se înfăţişează dezlănţuiţi. Închişi în atelierele lor, ca în nişte insule de linişte dar şi de suspin, plasticienii români comunicau în­tre ei mai ales prin operele lor. Era o comunicare esen­­ţială, în care a fost prins şi publicul românesc de atunci, sătul de foame şi de îngheţul din case. Rezultatul? Mai toate operele din anii 80 sunt de o diversitate cotropitoare şi de o imaginaţie dezlăn­ţui­tă. O imaginaţie pe a cărei aripă, plas­­ticienii români au zburat până azi.
Călăuza mea prin această ex­po­zi­ţie este Raluca Bă­­­loiu, curatoarea şi sufletul acestei selecte adunări de opere de artă. "Este o primă încercare de recu­perare cât mai amplă a artei anilor 80. În nici un caz expoziţia nu şi-a propus să cu­prindă toţi artiştii de atunci. Deşi pe viitor ar fi de dorit, mai ales pentru e­fer­vescenţa pu­ter­­nică şi arta vie care se fă­cea. Ma­jo­r­itatea erau ti­neri şi credeau cu tă­rie, în răspărul vre­mu­ri­lor, în vii­torul artei lor. (...) Eu am în­cercat în spaţiul medieval de secol XVII al Mu­zeu­lui, şi anume în cuh­nia, trapeza şi cele trei chilii, să pun lucrările în­tr-o anume sce­no­grafie. Să v-o arăt".
Pe lungul coridor de la intrare, te aşteaptă artiştii poate cei mai neliniştiţi ai acelor ani. Iată, de pil­dă, o fotografie cu primele expe­rien­­ţe grafice ale lui Dan Per­jovschi, din 1988. Sunt desene voit naive, făcute pe pe­reţii casei sale, cu o dedicaţie ro­mantică pentru soţia sa: "Casă albă şi pură ca tine". De atunci şi pâ­nă azi, Dan Perjovschi şi-a lu­at zborul, azi e ar­tist internaţional. Nu departe, este gru­pul Prolog. Nu fără emo­ţie, văd acum pentru prima oară fai­moa­sele "Flori de măr", din expoziţia lor fon­da­toare, din 1985. La Cotroceni sunt două flori de măr: a lui Paul Gherasim şi a lui Mihai Sâr­bu­lescu. Abia acum le înţeleg mai bine simplitatea extremă. Pen­tru acei ani, florile de măr ale Prolo­gului au fost şi ele o probă de curaj. Prin sim­pli­tatea şi fra­gili­tatea lor programatice.
Pe sub bol­ţile canta­cuzine, strălucitoarea artă a anilor 80 este, mai de­parte, la ea acasă. Vis á vis de tablourile gru­pu­lui Pro­log, descopăr un tablou al matematicii pu­re: artă fractală. Este primul tablou fractal pe care îl văd făcut şi calculat cu mâna, aşa cum se făceau în acei ani de pionierat mondial, când computerele nu-şi luaseră încă atâta avânt. Adi­na Caloenescu este autoarea lui. "Adina Ca­loe­nescu face parte din diaspora şi a stat mult la Düsseldorf, unde a şi pre­dat", îmi explică Raluca Băloiu. "Poa­te fi con­si­derată creatoare de şcoa­lă". Iată, această ex­poziţie este de impact şi prin artiştii români din disapora pe care ni-i aduce iar în atenţie. Artişti care nu s-au pierdut "dincolo", ci s-au afirmat cu tărie şi în ţară. Mai fac câţiva paşi. Şi tot în aceeaşi sală, alături de cu­lorile dezlănţuite ale pictoriţei ti­mişorence Su­zana Fântânariu, un alt pictor român mă prinde pe loc, prin nuanţe vii şi forme avântate. Alexandru Trifu îl cheamă pe acest pictor hărăzit. "A plecat în anii '70 din Ro­mâ­nia, s-a stabilit în Ge­neva un­de tră­ieşte şi azi. Acum are 70 de ani. Este dintr-o fa­milie de in­te­lectuali. Tatăl lui a fost etno­graf, a lu­crat cu Horia Bernea, la Muzeul Ţă­ra­nului Ro­mân", îmi spune Raluca Băloiu. După '90, Trifu a în­ceput să fie pa­sio­nat de Ori­ent şi cre­din­ţele orien­ta­le, pe care le-a transpus în grafică şi pictură. Apoi, în 2000, a în­ceput o colaborare ab­solut apar­­­te, cu Horaţiu Ră­dulescu, in­ventatorul muzicii spectrale, foarte apreciată de americani.
Călătoria printre minunile strălucind discret ale expoziţiei din Palatul Cotroceni - este mai ins­tructivă decât cre­deam. Alţi câţiva paşi, şi lângă culorile muzicale ale lui Trifu, o mogâldeaţă uria­şă îmi iese în cale, ca o fantoşă premonitorie. "Dic­tatorul", o lu­crare din 1986 a ma­re­lui sculptor Doru Co­vrig, stabilit şi el la Pa­ris, în aceiaşi ani 80. Dictatorul este rotund, inform şi fără chip. Şi e făcut din sute de car­toa­ne suprapuse şi lipite. Ar pu­tea fi risipit uşor, doar cu o boare. Privesc o vre­me această statuie insurgentă, apoi merg mai de­parte, tot mai vrăjit; caruselul artei mari nu se mai opreşte. Sculptorii Aurel Vlad, Ma­rian Zidaru, Mir­cea Roman sau Ion Iancuţ, pic­torul Marcel Bu­nea - sunt doar câteva nume din lun­ga listă a ma­rilor artişti din anii 80. La capătul acestui drum, văd o pictură gi­gantică, de un dramatism zguduitor. Este "Laocoon"-ul pictorului clujean Titu Toncian, pic­tat în 1988. O piatră unghiulară a acelor ani. La sfâr­şit, am mai descoperit ceva, ca după o mis­te­rioa­să paranteză. Căci mai trecusem o dată pe lân­gă lucrarea aceea fără să mă opresc. Se numea "Norul alb" şi era a Victoriei Zidaru. Avea forma unui sfredel uriaş şi alb, ce cobora din tavan, ca din cer, aşa cum va fi coborât şi norul care I-a încon­ju­rat chipul lui Iisus, la Schimbarea la Faţă. Iar pe aceas­tă spirală, sta cusută Rugăciunea Inimii. Cu­su­tă exact cum se rosteşte: literă după literă, cu­vânt după cuvânt, fără oprire, fără sfârşire. Poate că între un "Laocoon" sfâşiat de monştri şi un nor alb şi pur au stat şi acei ani 80, al căror întuneric a fost pre­schim­bat de artiştii români, în lu­mină.

Foto: MEDIAFAX (1)