Poveşti cu case - Str. Nicolae Creţulescu nr. 8

În spatele Bisericii Albe, la intersecţia străzii Nicolae Creţulescu cu intrarea Sibioara, se află o casă de epocă, recent renovată.

Zi­du­rile exterioare strălucesc în soarele după-amiezii de duminică. Sunt de-a dreptul entuziasmat că un astfel de edificiu a fost salvat de la decre­pitudine şi ruinare. Admir perechile de coloane în stil doric ale balconului, dar şi profilul zvelt al faţadei. Îi dau târcoale, fac poze, îmi plimb privirea de la temelie până sub acoperiş. O mândreţe de casă, dar cine i-a fost stăpân odinioară? Cine i-a mirosit cândva prospeţimea de var a pereţilor şi s-a încălzit la focul din şemineu, când viscolul Bărăganului pă­trun­dea pe străduţe şi troienea cu zăpezi răscrucile Bucureştiului?

Urmaşii unui negustor de mătăsuri

Pe harta cadastrală a Bucureştiului din 1911, fi­gurează ca proprietar generalul Leon Mavrocordat. Strada avea în acele timpuri un nume poetic: Umbrei. Actuala intrare Sibioara se numea Fundă­tura Leului. Cine ştie, îşi va fi datorat numele chiar prenumelui generalului. Abia câţiva istorici militari şi pasionaţii de genealogii princiare ştiu de existen­ţa generalului cu nume şi sânge de fanariot, umbri­tă de figurile, cu adevărat ilustre, ale familiei sale. Dacă am socotit eu bine, Leon ar face parte din cea de-a cincea generaţie de Mavrocordaţi trăitori la nord de Dunăre. Strămoşul lor se numea Nicolae Ma­vrocordatos, zis Pantziris, născut în insula Chios, în 1599. Din insulă, grecul s-a stabilit în Is­tan­bul, unde a fost negustor de mătăsuri, şi a murit în 1639. O viaţă destul de scurtă, dar cu si­guranţă plină de ambiţii, împlinite, însă, de urmaşul său, Alexandru Mavrocordatos Exaporitul, care a ajuns interpret şi diplomat al Curţii Otomane. Alexandru a dat şi o lovitură matrimonială, căsăto­rindu-se cu o nepoată a domnitorului Moldovei, Alexandru Iliaş. Mai bine cu o prinţesă moldavă, decât cu fiica vreunui negustor din Fanar, oricât de bogat ar fi fost acesta. A ales bine grecul. Nicolae, unul dintre fiii săi, a urcat pe tronul Moldovei în 1709, fiind primul domnitor fanariot din cele două principate româneşti. A adus numeroşi prieteni şi clienţi din Fanar, urgisind boierimea autohtonă. Nicolae a urcat apoi pe tronul Ţării Româneşti, şi-a otrăvit fratele, pe Ioan, şi a fost ucis de ciumă, în 1730. A fost ctitorul Mânăstirii Văcăreşti, strălucitoare în vremurile acelea, ajunsă cu timpul închisoare, care cu vremea s-a ruinat şi a fost rasă de pe faţa pă­mân­tului de autorităţile comuniste. Tristă soartă a avut mânăstirea aceea, zidită de un domnitor fratricid.

Voluntar împotriva Semilunei

Doi dintre copiii lui, Cons­tantin şi Ion, au fost la rândul lor domnitori. În timpul lui Constantin, Oltenia a fost re­tro­cedată de austrieci Ţării Ro­mâneşti (1739). A fost un principe reformator, mai ales în domeniul administraţiei publi­ce. Unul dintre fiii lui se numea Dumitru. Acesta a avut doi bă­ieţi, pe Alexandru şi pe Constantin. Leon Mavrocordat, gene­ralul care şi-a cons­truit ca­sa din strada Umbrei, a fost fiul lui Constantin. S-a născut în 26 decem­brie 1858, în Cris­teşti (jud. Iaşi), mo­şie a părinţilor săi. Epoca fanariotă se stinsese de vreo patruzeci de ani. Urmaşii familiilor princiare de sorginte greacă nu mai puteau spera să ajungă domnitori. Ţările Române, unite în 1859, când Leon abia învăţa să vorbească, se orientau de­cisiv spre Occident. Bonjuriştii impu­neau cultura şi civilizaţia Apusului. În 1866, pe tronul ţării a urcat Carol I, prinţul german, mai târziu rege român, sub al cărui sceptru a fost făurită România modernă. Leon, cel mai probabil, se juca în curtea conacului din Cristeşti şi asculta ce vorbeau ai lui despre noul conducător al ţării. Ştirile circulau greu pe atunci, dar tot ajungeau până în saloanele unui conac boieresc, situat fie şi în marginea unui judeţ moldav. Peste zece ani, îl regăsim pe Leon la Şcoala Militară de la Saint Cyr. În 1877, a luat o pauză de studii, ca să lupte ca voluntar în Războiul de Independenţă. Nici nu împlinise 20 de ani. A scos sabia împotriva unui imperiu căruia strămoşii lui îi datoraseră gloria şi avuţia. Acest lucru nu mai era relevant. Tânărul Ma­vrocordat avea i­dea­luri moderne, vo­ia să trăiască într-o ţară eliberată de pu­terea sultanului, chiar dacă sul­tanii de odi­nioară îi sco­seseră neamul din ano­ni­mat.

La căpătâiul regelui muribund

După război, Le­on s-a întors la Paris. A absolvit Şcoala de la Saint Cyr, apoi Şcoala de Artilerie şi Geniu de la Fontainbleu şi Şcoala Superioară de Război din Paris. A urcat în ierarhia militară, până la gradul de general de divizie. În 1900, când avea gradul de co­­lonel, a ajuns şef al Statului Major al Casei Re­gale a României. Ur­maşul câtorva domnitori fana­rioţi a intrat la Bucureşti în sluj­ba unui rege de sor­ginte ger­mană. Modernitatea noastră e un aliaj com­plex. Cu siguranţă, ge­ne­ralul a fost onorat să ajungă în slujba Casei Regale, dar şi regele Carol I a fost încântat să aibă ca şef al statului său major un om de arme com­petent, cu studii definitivate la pres­tigioase şcoli militare din Apus. Cel mai probabil, în anii aceia de început de veac, generalul a construit casa din strada Umbrei. Se căsătorise în 1890 cu Maria Ghica, fiica lui Dumitru Ghica-Comă­neşti, cu mo­şii în judeţul Ba­cău, şi a Zoiei Lahovary. Pa­la­tul regal era aproape, îl ză­rea pe fereastră sau din balcon, prin­­tre aco­perişurile caselor şi arborii care erau mult mai numeroşi în tim­purile acelea. Vara îl urmau pe rege la Sinaia, sau mer­geau la moşiile din Mol­dova. În aprilie 1914, Carol I a îm­plinit 75 de ani. Se ţi­nea încă bine, dar era depri­mat din ca­uza evoluţiilor geo­­politice. Înce­pu­se Primul Război Mondial şi ar fi vrut ca România să fie aliatul Ger­maniei, însă Consiliul de Co­roană s-a opus. Opinia pu­­blică era, de ase­me­nea, ne­favorabilă alianţei cu Ger­mania. La se­nectute, regele şi-a văzut toată po­litica externă pră­buşindu-se. S-a stins în după-amiaza unei zile de sep­tembrie, potrivit ve­­chiului calendar. Trei băr­baţi l-au văzut dân­du-şi ultima su­fla­re: N. G. Verra, pri­ma­rul co­­munei Sinaia, doc­to­rul Mămulea şi ge­ne­ralul Leon Ma­vro­cor­dat. Ei au sem­nat actul de de­ces, con­trasemnat de pri­­mul ministru Io­nel Bră­tianu. După moar­­tea lui Carol I, gene­ra­lul a mai activat până în 1919, slujindu-l şi pe regele Ferdinand, apoi şi-a dat demisia din funcţie şi s-a retras din armată.

Genealogii studiate de procurori

Generalul Gheor­ghe Dabija îl descrie astfel pe Leon Ma­vrocordat: "...era un adevărat boier, cu toate atributele bo­ierului născut, bun, măsurat, echilibrat în toate manisfestările sale". Pro­ba­bil, datorită acestor ca­lităţi, a fost solicitat în câ­teva rânduri să fie martorul unor dueluri. Avocatul şi publicistul C.G.Costa-Foru îl ameninţase în trei rân­duri pe primul ministru Ionel Brătianu că îl va pro­voca la duel, după înche­ierea mandatului, din cauză că fusese atacat sistematic în oficiosul liberal, "Viitorul". După căderea gu­vernului, hop şi Costa-Foru cu provocarea la duel. Generalul Mavrocordat, chemat să-l reprezinte, l-a convins însă pe avocatul năbădăios să renunţe. A mai dejucat un duel al unor cocoşi precum Costa-Foru. Generalul era şi preşedinte al "Federaţiei Sălilor de Arme". Se vede treaba, voia ca armele să rămână în sală, nu să fie scoase pentru duel. A murit în 1939, la Tătăreni, jud. Vaslui, una dintre moşiile Mavrocordaţilor. Maria i-a supravieţuit până în 1950. Au avut doi copii: Zoe, născută în 1890 la Viena, decedată în 1973 la Madrid, şi Alexis, năs­cut în 1894, la Iaşi, ucis în 1917 de bol­şevici. Nu­mele lui Leon Mavrocordat va fi dez­gropat du­pă re­voluţie de procurorii anti-corupţie, în dosa­rul re­trocedării a peste 30.000 de hectare de pădure în ju­deţul Bacău. Pretinşi moştenitori legali ai soţiei generalului, Maria Mavrocordat, născută Ghica, râvniseră la proprietăţile familiei. Demersul a fost dejucat, iar pădurile au rămas în proprietatea sta­tul­ui român. Casa din str. Nicolae Creţulescu nr. 8 nu se regăseşte în Lista imobilelor naţio­nalizate în aprilie 1950, nici pe Lista monumentelor istorice ac­tualizată în 2017. În prezent, clădirea aparţine Mu­­zeului Naţional al Literaturii Române. Direc­torul instituţiei mi-a spus că a preluat imobilul de la un grec.