Eliza, IUBIREA nu moare atunci când mor oamenii pe care i-am iubit. IUBIREA e singura care dăinuie, singurul "ceva" pe care-l vom lua cu noi, îl vom avea şi când vom trece dincolo... IUBIREA e cea care trăieşte veşnic, iar moartea, moartea de fapt, nici nu există. Toţi cei plecaţi sunt aici, cu noi, ne văd şi ne ajută, chiar şi când nu ne dăm seama de asta.
Am trecut, în urmă cu trei ani, prin ceea ce treci tu acum şi am scris, la vremea respectivă, povestea mea, tot în paginile revistei "Formula AS". Eu mi-am trăit IUBIREA într-o singură săptămână, dar a fost, cred, una mai intensă decât tot restul vieţii mele la un loc. Ne făcusem planuri, speranţe... Nimic n-am mai apucat să împlinim împreună, pentru că el a plecat subit, la început de an, în lumea-fără-dor. A plecat doar fizic însă, pentru că mi-a rămas alături în fiecare clipă, iar uneori, îmi trimite semne evidente, ca un fel de semnătură îngerească, aşternută pe viaţa mea. Am să-ţi povestesc doar despre câteva, ca să înţelegi mai bine. Şi sper să-ţi fie de ajutor. Pentru că eşti încă tânără. Noi trecusem deja, la vremea aceea, de 40 de ani.
Nunta trandafirilor roşii
Nu ştiu cum sau ce m-a făcut să gândesc astfel, dar după ce Eugen a murit, m-am simţit obligată să duc la bun sfârşit fiecare dintre planurile pe care ni le făcusem. Primul, cronologic vorbind: concertul de muzică fado al Marizei, de la Sala Palatului. Îmi anunţasem prietena din Bucureşti că am să vin, şi tare s-a mai bucurat, că nu ne mai văzusem de aproape 20 de ani. Doar că, nu ştiu de ce, nu mă grăbisem să-mi rezerv bilet. Apoi, cum trecea timpul, simţeam cumva că n-am să fiu în stare s-o fac. Cum aş fi putut merge fără el, s-o ascult cântând pe cea pe-al cărei cântec nepământean ne trăisem IUBIREA? Îmi sun prietena şi-i spun că renunţ. Înţelege. Ciudat, dar imediat ce am închis telefonul, mâna s-a dus singură pe mouse, căutând pe internet, să văd dacă mai sunt bilete disponibile. Mai erau. Ultimele. Am făcut rezervarea; site-ul a ales pentru mine loja 7, locul 11. Coincidenţă? Nu! 7 era ziua lui de naştere, iar 11 - unu şi unu! Nu 2, că nu mai eram doi, nici 1, că Unul nu apucaserăm să fim. Tot drumul spre Bucureşti a plouat cu găleata (ştia că-mi place ploaia şi acesta a fost semnul lui că e cu mine). A doua zi, concertul. Am plâns întruna, ţinându-i în mâini fotografia şi simţindu-l acolo. La ieşire, norii de ploaie s-au împrăştiat pentru câteva secunde, cât să văd luna plină. Şi să înţeleg.
Apoi, la început de iunie, ar fi trebuit să petrecem ziua lui de naştere la Sighişoara. Am fost singură şi acolo. Era o zi superbă de sâmbătă, cu soare mult. Înainte de a urca în cetate, am cumpărat doi trandafiri roşii, să-i trimit, pe apa Târnavei, până la el. În drum, am intrat în catedrală. Nu era nimeni. M-am aşezat într-un colţ şi-am început să plâng, rostind rugăciuni fără cuvinte. La doar câteva minute, au intrat doi miri. Urma să le fie oficiată cununia. Întâmplător? Nu! În cetate, am vizitat tot ce ştiam că i-ar fi plăcut şi lui Eugen, pentru că, spre deosebire de mine, el nu apucase să vadă niciodată Sighişoara. Turnul cu ceas, scara acoperită, bisericile evanghelice, străduţele acelea misterioase şi cuminţi... Şi, pentru că lui îi plăcea tare mult să facă fotografii, am făcut şi eu câteva. Scări, foarte multe scări mi-au ieşit în cale, ale căror imagini le-am şi adunat ulterior într-un album. Acum ştiu că tot semn erau şi ele, şi că veneau tot dinspre IUBIREA mea. Tot ceea ce avea să-mi urmeze în viaţă avea forma unor scări, a unor trepte, pe care continui să urc. În gară, aşteptând trenul, mi-am oprit privirea pe jocul unor păsări, pe firele de curent. Una s-a aşezat cuminte, cu faţa spre mine, spre clădirea gării. Au mai venit şi altele, gălăgioase, jucăuşe, tachinând-o din zbor pe cea singură. Oricât au necăjit-o, nu s-a dat dusă, decât atunci când trenul s-a pus în mişcare. Şi, exact în acel moment, din senin parcă, a început o ploaie straşnică. Ştiam, din nou, că n-am fost singură.
Într-o duminică, în biserică, mi s-a întâmplat ceva ciudat. Mă aşezasem în genunchi, să citesc dintr-o cărticică de rugăciuni, rupându-mă cu totul de ceea ce se întâmpla în jurul meu. La un moment dat, am simţit ca şi cum ceva mi se aşează pe umeri, adăugându-se făpturii mele. E greu să-ţi explic ce s-a întâmplat, de fapt. M-am ridicat, am scos din geantă notesul şi am început să notez iute, iute ceva ce simţeam că mi se dictează. Doamnele din jur mă priveau intrigate, convinse că notez predica pe care preotul tocmai o rostea şi întrebându-se, evident, de ce o fac. Când am pus punctul final, a fost ca şi când, deşi ceva plecase din mine, mă simţeam uşoară, ocrotită, fericită. Plângeam. Mai târziu, ajunsă acasă, mi-am dat seama că tot ceea ce am scris era un fel de testament pentru viaţa mea, ceva ce trebuia să împlinesc, nu pentru că aşa era bine, ci pentru că asta-mi spusese să fac îngerul meu păzitor, Eugen. Ştia el de ce. Am să pun, la finalul acestor rânduri, testamentul acesta ciudat, fără teama că aş putea comite o indiscreţie. Poate nu toţi îngerii păzitori se pricep la scris, dar, cu siguranţă, învăţăturile transmise nouă, celor vii încă, sunt, în mare măsură, aceleaşi.
Tot Eugen a fost cel datorită căruia am găsit, după ani de căutări, un duhovnic adevărat, pansament de pus pe toate rănile sufletului, la schitul de a cărui existenţă habar nu aveam, deşi se afla la doar câţiva kilometri distanţă de oraşul meu, şi unde tot împreună ar fi trebuit să ajungem, de ziua mea. L-am găsit cu greu, după ce epuizasem fără succes toate încercările de a afla informaţii de contact pe internet. Ca şi când nici măcar nu exista. De fapt, nu pentru oricine şi nu oricând. Dar asta aveam s-o aflu mai târziu.
Viaţă pentru doi
Eu am avut, să spunem, norocul să mă pot arunca în muncă şi, într-un fel, să-mi iau de-acolo puterea de a merge mai departe pentru pruncul meu. Nu te izola, Eliza! Cu siguranţă că, iubindu-te, Dan nu ar fi vrut ca şi viaţa ta să se sfârşească odată cu a lui. Trebuie să te întorci la şcoală, la activităţile tale obişnuite, la viaţa pe care trebuie s-o trăieşti pentru doi. Şi nu, nu-i asculta pe cei care-ţi spun să-l uiţi! Sunt oameni care-şi pierd un deget, o mână, un picior. Le uită oare? Atunci, cum ne-am putea uita sufletul, mai ales că asta e tot ceea ce ne rămâne? IUBIREA nu se uită! IUBIREA rămâne veşnic, iar braţele celor plecaţi sunt cele în care se va aşeza şi sufletul nostru, când va fi să fie.
Textul promis, dictat în biserică:
"Lasă întrebarea şi gândul. Lasă căutarea şi tristeţea. Lasă oamenii să treacă străini pe lângă tine, fără să te atingă. Lasă timpul să rânduiască timpurile. Înalţă-ţi aripile pentru zbor - eu voi ţine deschis pentru tine cerul, ca deschise să-ţi fie, pe pământ, toate drumurile ce-ţi sărută paşii. Lasă răul, şi urâtul, şi mizeria lumii să te ocolească, fără să te murdăreşti. Lasă răspunsurile acolo unde le e locul. Lasă moartea morţii şi umple viaţa cu Viaţă! Zâmbeşte. Fii liberă! Fii vie! Iartă. Mergi mai departe - tu, aşa cum eşti.
...Şi, dacă, uneori, îţi va mai fi a plânge, lasă lacrima să cadă. Nu o opri. Nu o închide în tine. Las-o să-ţi mângâie obrajii, şi palmele, şi trupul. Ştii? E îmbrăţişarea mea, peste târziuri. Să nu te doară... Sunt al tău, aşa cum ţi-ai dorit. Sunt în tine. Sunt TU! Pentru totdeauna. Până la DUMNEZEU, cel care ne ţine-ntr-Unul singur, pe amândoi. Ca două braţe ale aceleiaşi cruci - peste timp, peste viaţă, peste moarte. Peste!
Amin, a mai zis. Amin, am spus. Şi m-am ridicat din rugăciune, păşind, ca pentru prima oară, în Lumină. Lumina mea!..."
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
