Muzeul Național Cotroceni
Anii 80 - Rodnica izolare
La Cotroceni, la Muzeul Național al Palatului, zilele acestea este deschisă o expoziție de anvergură. Pentru prima oară, strânși după mulți ani, cei mai inventivi și mai sensibili plasticieni români ai anilor 80 fac să strălucească și mai tare bolțile domnești. Unii dintre pictorii sau sculptorii români, atât de activi în acei ultimi ani negri ai comunismului sunt risipiți prin străinătățuri, cei mai mulți sunt în țară, iar unii au ajuns prea devreme în Cer, acolo unde nu mai pot atinge nici o culoare în afară de albastru. Dar ce m-a frapat de la început, de cum am intrat în marea expoziție de la Cotroceni, a fost chiar pofta de lucru și de invenție a artiștilor noștri din acei ani. O poftă care țâșnea, pur și simplu, din fiecare lucrare expusă pe sub vechile bolți de cărămidă ale Palatului. Și gândiți-vă că totul se întâmpla în anii cei mai apăsători ai comunismului! Tocmai atunci, într-o izolare suverană și rodnică, artiștii noștri ni se înfățișează dezlănțuiți. Închiși în atelierele lor, ca în niște insule de liniște dar și de suspin, plasticienii români comunicau între ei mai ales prin operele lor. Era o comunicare esențială, în care a fost prins și publicul românesc de atunci, sătul de foame și de înghețul din case. Rezultatul? Mai toate operele din anii 80 sunt de o diversitate cotropitoare și de o imaginație dezlănțuită. O imaginație pe a cărei aripă, plasticienii români au zburat până azi.
Călăuza mea prin această expoziție este Raluca Băloiu, curatoarea și sufletul acestei selecte adunări de opere de artă. "Este o primă încercare de recuperare cât mai amplă a artei anilor 80. În nici un caz expoziția nu și-a propus să cuprindă toți artiștii de atunci. Deși pe viitor ar fi de dorit, mai ales pentru efervescența puternică și arta vie care se făcea. Majoritatea erau tineri și credeau cu tărie, în răspărul vremurilor, în viitorul artei lor. (...) Eu am încercat în spațiul medieval de secol XVII al Muzeului, și anume în cuhnia, trapeza și cele trei chilii, să pun lucrările într-o anume scenografie. Să v-o arăt".
Pe lungul coridor de la intrare, te așteaptă artiștii poate cei mai neliniștiți ai acelor ani. Iată, de pildă, o fotografie cu primele experiențe grafice ale lui Dan Perjovschi, din 1988. Sunt desene voit naive, făcute pe pereții casei sale, cu o dedicație romantică pentru soția sa: "Casă albă și pură ca tine". De atunci și până azi, Dan Perjovschi și-a luat zborul, azi e artist internațional. Nu departe, este grupul Prolog. Nu fără emoție, văd acum pentru prima oară faimoasele "Flori de măr", din expoziția lor fondatoare, din 1985. La Cotroceni sunt două flori de măr: a lui Paul Gherasim și a lui Mihai Sârbulescu. Abia acum le înțeleg mai bine simplitatea extremă. Pentru acei ani, florile de măr ale Prologului au fost și ele o probă de curaj. Prin simplitatea și fragilitatea lor programatice.
Pe sub bolțile cantacuzine, strălucitoarea artă a anilor 80 este, mai departe, la ea acasă. Vis á vis de tablourile grupului Prolog, descopăr un tablou al matematicii pure: artă fractală. Este primul tablou fractal pe care îl văd făcut și calculat cu mâna, așa cum se făceau în acei ani de pionierat mondial, când computerele nu-și luaseră încă atâta avânt. Adina Caloenescu este autoarea lui. "Adina Caloenescu face parte din diaspora și a stat mult la Düsseldorf, unde a și predat", îmi explică Raluca Băloiu. "Poate fi considerată creatoare de școală". Iată, această expoziție este de impact și prin artiștii români din disapora pe care ni-i aduce iar în atenție. Artiști care nu s-au pierdut "dincolo", ci s-au afirmat cu tărie și în țară. Mai fac câțiva pași. Și tot în aceeași sală, alături de culorile dezlănțuite ale pictoriței timișorence Suzana Fântânariu, un alt pictor român mă prinde pe loc, prin nuanțe vii și forme avântate. Alexandru Trifu îl cheamă pe acest pictor hărăzit. "A plecat în anii '70 din România, s-a stabilit în Geneva unde trăiește și azi. Acum are 70 de ani. Este dintr-o familie de intelectuali. Tatăl lui a fost etnograf, a lucrat cu Horia Bernea, la Muzeul Țăranului Român", îmi spune Raluca Băloiu. După '90, Trifu a început să fie pasionat de Orient și credințele orientale, pe care le-a transpus în grafică și pictură. Apoi, în 2000, a început o colaborare absolut aparte, cu Horațiu Rădulescu, inventatorul muzicii spectrale, foarte apreciată de americani.
Călătoria printre minunile strălucind discret ale expoziției din Palatul Cotroceni - este mai instructivă decât credeam. Alți câțiva pași, și lângă culorile muzicale ale lui Trifu, o mogâldeață uriașă îmi iese în cale, ca o fantoșă premonitorie. "Dictatorul", o lucrare din 1986 a marelui sculptor Doru Covrig, stabilit și el la Paris, în aceiași ani 80. Dictatorul este rotund, inform și fără chip. Și e făcut din sute de cartoane suprapuse și lipite. Ar putea fi risipit ușor, doar cu o boare. Privesc o vreme această statuie insurgentă, apoi merg mai departe, tot mai vrăjit; caruselul artei mari nu se mai oprește. Sculptorii Aurel Vlad, Marian Zidaru, Mircea Roman sau Ion Iancuț, pictorul Marcel Bunea - sunt doar câteva nume din lunga listă a marilor artiști din anii 80. La capătul acestui drum, văd o pictură gigantică, de un dramatism zguduitor. Este "Laocoon"-ul pictorului clujean Titu Toncian, pictat în 1988. O piatră unghiulară a acelor ani. La sfârșit, am mai descoperit ceva, ca după o misterioasă paranteză. Căci mai trecusem o dată pe lângă lucrarea aceea fără să mă opresc. Se numea "Norul alb" și era a Victoriei Zidaru. Avea forma unui sfredel uriaș și alb, ce cobora din tavan, ca din cer, așa cum va fi coborât și norul care I-a înconjurat chipul lui Iisus, la Schimbarea la Față. Iar pe această spirală, sta cusută Rugăciunea Inimii. Cusută exact cum se rostește: literă după literă, cuvânt după cuvânt, fără oprire, fără sfârșire. Poate că între un "Laocoon" sfâșiat de monștri și un nor alb și pur au stat și acei ani 80, al căror întuneric a fost preschimbat de artiștii români, în lumină.
Foto: MEDIAFAX (1)