- Sanda, nu pot începe altfel decât felicitându-vă pe tine şi pe soţul tău, Liviu Iolu, pentru minunea apărută în viaţa voastră: Agnes. Un copil e o minune oricum, dar pentru cineva care îşi doreşte enorm să fie mamă şi care a învins o boală incurabilă, este un adevărat miracol...
- Mulţumim mult pentru urări şi gânduri bune! Este, într-adevăr, un miracol pentru noi. Agnes a venit când îmi pierdusem speranţa că voi da vreodată viaţă unui copil. Au fost mulţi ani de încercări zadarnice, multe momente în care mi-am pierdut cumpătul, dar nu mai are niciun rost să le evoc astăzi, pentru că n-am nicio îndoială că viaţa noastră este exact aşa cum trebuie să fie, chiar dacă bucuria asta fără de margini s-a lăsat mult aşteptată. Vestea că sunt însărcinată m-a surprins foarte mult şi săptămâni bune am fost de-a dreptul crispată. Mă îndreptam spre treizeci şi nouă de ani, iar istoricul meu medical îi făcea pe doctori să ridice câte o sprânceană, alimentându-mi şi mai mult spaima că aş putea pierde sarcina. Însă Agnes a venit hotărâtă să supravieţuiască şi am reuşit împreună să transformăm visul în realitate.
- Agnes, un nume mai puţin folosit la noi. Care e povestea lui?
- În Ardeal, de unde sunt eu, numele e ceva mai des întâlnit decât în restul ţării, e drept că preponderent în familii catolice, de etnici maghiari. Însă Agnes vine de la grecescul Agni şi are diferite versiuni. Italienii spun Agnese, polonezii Agnieszka, englezii, francezii şi ungurii scriu Agnes, dar pun accentul diferit, în spaniolă e Ines. Sfânta Agnes a fost o tânără creştină martirizată la Roma în anul 304, aşadar, cu mult înainte de Marea Schismă care a împărţit creştinismul în două mari ramuri, catolici şi ortodocşi. Cultul pentru ea a fost iniţiat de fiicele împăratului Constantin, iar Sfânta Agnes e celebrată în toate bisericile creştine, pe 21 ianuarie. În calendarul creştin ortodox român o găsim trecută Agni, ca la greci, sau Agnia. Noi am ales să o botezăm Agnes, varianta cu rezonanţă universală. Ne-am dorit să fie un nume scurt, mai puţin comun, să aibă consoane tari, contrapondere la numele de familie Iolu, care conţine multe vocale, iar când mi-am dat seama că se va naşte într-un an în care toţi creştinii sărbătoream Paştele la aceeaşi dată, am spus că neapărat trebuie să fie un nume de sfântă dinainte de Schismă. Aşa s-a alcătuit, aproape de la sine, numele Agnes Iolu.
- Ai, dragă mamă, un chip de aur, liniştit, luminos, nu pari marcată deloc de nopţi nedormite. Este acesta efectul fericirii sau chiar e fetiţa ta atât de cuminte?
- O să fac o paranteză... Acum câţiva ani, după ce mă lăsasem de fumat şi m-am îngrăşat rapid câteva kilograme, mă plângeam cuiva foarte drag mie că sunt din ce în ce mai urâtă. Mi-a răspuns să nu-mi fac atâtea griji şi să mă bucur mai mult, pentru că de kilogramele în plus nu poţi să scapi de azi pe mâine, însă bucuria poate să înfrumuseţeze omul pe loc. Am zis atunci că e doar un text de consolare, însă acum constat că se verifică. Pentru că, dragă Bogdana, dorm fragmentat, ca orice mamă de nou născut, am cearcăne cum nu am avut vreodată şi cântăresc cu vreo zece kilograme mai mult decât înainte de sarcină. Însă toate astea n-au cum să-mi dilueze bucuria pe care o trăiesc din dimineaţa zilei de 23 februarie încoace, atunci când Agnes şi-a marcat intrarea în această lume printr-un strănut. Da, fetiţa noastră a strănutat mai întâi, abia peste câteva momente a plâns.
Epidemia de rujeolă, mult mai importantă ca Brexitul
- Mă uit mai puţin la televizor. Acum prefer radioul, dar urmăresc cu atenţie subiectele mari. Evident, nu mai stau cu valiza pregătită la uşă, gata să fug la vreo relatare în direct, şi nu-mi îngădui să mă inflamez când aflu că s-au luat decizii aberante, dar nici nu pot spune că, gata, acum trăiesc pe o altă planetă şi m-am decuplat de la realitate. Nici n-aş avea cum, că de când am născut, deciziile administraţiei publice mă afectează "pe viu". Până acum, aveam un contract cu o companie privată şi mă bazam pe un salariu fix, care venea întotdeauna la timp. Acum aştept ca statul român să-mi plătească indemnizaţia de creştere a copilului, cine ştie când şi cine ştie cât, pentru că se tot discută despre reintroducerea unui plafon. Aştept periodic veşti de la medicul de familie, să ştiu dacă vom beneficia de vaccin gratuit, sau trebuie să găsim soluţii în străinătate şi să scoatem bani din buzunar. Altfel spus, abia acum am început, cu adevărat, viaţa de adulţi familişti, cu toate provocările care derivă din acest statut, la care am râvnit mult timp. Până să o avem pe Agnes, îmi permiteam luxul să mă preocupe mai mult subiectele externe, decât cele interne. Era o pasiune, dar şi dorinţa de-a păstra o minimă igienă a minţii, evitând să am prea multă tangenţă cu mediul politic de la noi. Acum, nu-mi mai permit astfel de "răsfăţuri". Categoric, o epidemie de rujeolă în România devine mult mai importantă decât Brexitul, când reporterul este român şi are un copil mic în braţe.
- Crezi că vei "rezista" mult departe de lumea dezlănţuită?
Nana Irina
- Nimic din ce am trăit până acum nu se compară cu bucuria şi imensa responsabilitate de a fi mama lui Agnes. Şi mă rog în fiecare zi să am înţelepciunea necesară să pot să iau cele mai bune decizii în ceea ce-o priveşte şi să-i fiu de ajutor, atunci când va avea nevoie de mine, ca să-şi împlinească menirea ei în lumea asta.
- Tot un fel de reportaj a fost şi creştinarea fetiţei tale, naşă fiind nimeni alta decât Irina Păcurariu, un alt nume greu al reportajului de televiziune... Contează mult persoanele pe care le îngăduim în jurul copiilor noştri, nu-i aşa?
- Cred că da. Chiar dinainte de a se naşte un copil, părinţii încep să ţeasă acea plasă de siguranţă alcătuită din oamenii pe care micuţul se va putea bizui. Rude, prieteni, medic de familie, pediatru, toţi cei la care se poate apela la orice oră din zi sau din noapte. Dacă neamurile nu ni le alegem (ele vin la pachet cu ADN-ul) ceilalţi intră în viaţa celui mic selectaţi de părinţi. Întotdeauna am considerat că alegerea naşilor spune foarte multe despre valorile pe care le preţuiesc părinţii şi despre ce-şi doresc ei pentru copil. Suntem foarte bucuroşi că Irina a acceptat să fie "nana" lui Agnes, pentru că ne-am dorit să-i propunem fiicei noastre un model, acest model al femeii de succes. Ce-i transmitem, de fapt, prin această alegere? Că poate străluci fără să se lase orbită de lumina reflectoarelor în care stă, că poate fi şi sensibilă, şi autoritară în egală măsură, că frumuseţea fără rafinament nu are prea mare valoare, iar rafinamentul se găseşte doar în trusa de farduri a femeilor inteligente, cultivate, şi care păşesc pe drum cu încredere în forţele proprii. Aşa ca nana Irina.
Să nu răspundem cu rău la rău
- Cred că e inutil să mă gândesc cum ar trebui să fie lumea în care va trăi, oricum nu putem controla mare lucru în exteriorul nostru. Mai indicat mi se pare să o încurajez să fie ea însăşi în toate circumstanţele, să fie curajoasă, onestă şi deschisă la nou. Vremurile astea nu pot fi stăpânite de cei rezistenţi la schimbare, e nevoie de un grad foarte mare de flexibilitate, ca să supravieţuim întregi la cap, într-o societate din ce în ce mai agresivă, mai falsă şi mai lipsită de etică. Mi-aş dori să aibă suficientă încredere în ea, încât să nu fie dependentă de părerile altora, să fie corectă şi principială în raport cu ceilalţi, dar nu cumva să se prăbuşească atunci când i se va răspunde fix pe dos. Şi orice ar fi, să nu răspundă la rău cu rău. Puternic nu e cel care loveşte mai tare, ci acela care îşi poate stăvili dorinţa de a lovi.
- Dar azi, ce-i şopteşti la ureche, ce-i cânţi, ce-i povesteşti despre lumea din jurul ei?
- Cel mai adesea îi fredonez melodii. Încă din timpul sarcinii, am ascultat foarte multă muzică împreună şi visez să devină un obicei al nostru când va fi mai mare, să ascultăm muzică ore în şir şi să vorbim despre câte-n lună şi în stele. Îi mai povestesc despre toate locurile în care abia aştept să călătorim împreună.
Un tată în acţiune
- Impresionant. Este foarte implicat în tot ce înseamnă îngrijirea copilului nostru şi a fost foarte atent şi la stările prin care am trecut eu. Eu am crescut fără tată, nu aveam niciun reper în privinţa asta, practic, acum văd pentru prima oară de aproape un tată "în acţiune". Şi e fascinant să văd că, deşi mama e prezenţa obligatorie, pentru ca Agnes să se liniştească atunci când plânge, să mănânce bine, să adoarmă când e obosită şi agitată, totuşi, bucuria că s-a întors tata de la muncă şi vine să o pupe e imposibil de egalat. Îl întâmpină cu un zâmbet larg, iar privirea ei, plină de satisfacţie, pare să ne spună: "Aşa da! Acum suntem toţi împreună. E cum trebuie!". Cumva, prin tandreţea pe care ne-o oferă amândurora, am sentimentul că recuperez şi eu o bucată de copilărie, pe care nu am trăit-o.
- Sanda, are cercul vieţii tale forma completă acum?
- Habar n-am. Ce ştiu sigur e că sunt mai fericită decât oricând şi foarte recunoscătoare acestui copil, pentru tot ce trăim împreună. Însă atunci când mă întreb ce pot să-i ofer ca să-i fac viaţa mai uşoară, îmi dau seama că darul cel mai potrivit ar fi un frate sau o soră, un "complice" pe viaţă la tot ce va veni, şi bun, şi mai puţin bun. Dar pentru asta va trebui să am eu foarte, foarte mult curaj. Mai vedem, vă ţin la curent.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
