- Sanda, nu pot începe altfel decât felicitându-vă pe tine și pe soțul tău, Liviu Iolu, pentru minunea apărută în viața voastră: Agnes. Un copil e o minune oricum, dar pentru cineva care își dorește enorm să fie mamă și care a învins o boală incurabilă, este un adevărat miracol...
- Mulțumim mult pentru urări și gânduri bune! Este, într-adevăr, un miracol pentru noi. Agnes a venit când îmi pierdusem speranța că voi da vreodată viață unui copil. Au fost mulți ani de încercări zadarnice, multe momente în care mi-am pierdut cumpătul, dar nu mai are niciun rost să le evoc astăzi, pentru că n-am nicio îndoială că viața noastră este exact așa cum trebuie să fie, chiar dacă bucuria asta fără de margini s-a lăsat mult așteptată. Vestea că sunt însărcinată m-a surprins foarte mult și săptămâni bune am fost de-a dreptul crispată. Mă îndreptam spre treizeci și nouă de ani, iar istoricul meu medical îi făcea pe doctori să ridice câte o sprânceană, alimentându-mi și mai mult spaima că aș putea pierde sarcina. Însă Agnes a venit hotărâtă să supraviețuiască și am reușit împreună să transformăm visul în realitate.
- Agnes, un nume mai puțin folosit la noi. Care e povestea lui?
- În Ardeal, de unde sunt eu, numele e ceva mai des întâlnit decât în restul țării, e drept că preponderent în familii catolice, de etnici maghiari. Însă Agnes vine de la grecescul Agni și are diferite versiuni. Italienii spun Agnese, polonezii Agnieszka, englezii, francezii și ungurii scriu Agnes, dar pun accentul diferit, în spaniolă e Ines. Sfânta Agnes a fost o tânără creștină martirizată la Roma în anul 304, așadar, cu mult înainte de Marea Schismă care a împărțit creștinismul în două mari ramuri, catolici și ortodocși. Cultul pentru ea a fost inițiat de fiicele împăratului Constantin, iar Sfânta Agnes e celebrată în toate bisericile creștine, pe 21 ianuarie. În calendarul creștin ortodox român o găsim trecută Agni, ca la greci, sau Agnia. Noi am ales să o botezăm Agnes, varianta cu rezonanță universală. Ne-am dorit să fie un nume scurt, mai puțin comun, să aibă consoane tari, contrapondere la numele de familie Iolu, care conține multe vocale, iar când mi-am dat seama că se va naște într-un an în care toți creștinii sărbătoream Paștele la aceeași dată, am spus că neapărat trebuie să fie un nume de sfântă dinainte de Schismă. Așa s-a alcătuit, aproape de la sine, numele Agnes Iolu.
- Ai, dragă mamă, un chip de aur, liniștit, luminos, nu pari marcată deloc de nopți nedormite. Este acesta efectul fericirii sau chiar e fetița ta atât de cuminte?
- O să fac o paranteză... Acum câțiva ani, după ce mă lăsasem de fumat și m-am îngrășat rapid câteva kilograme, mă plângeam cuiva foarte drag mie că sunt din ce în ce mai urâtă. Mi-a răspuns să nu-mi fac atâtea griji și să mă bucur mai mult, pentru că de kilogramele în plus nu poți să scapi de azi pe mâine, însă bucuria poate să înfrumusețeze omul pe loc. Am zis atunci că e doar un text de consolare, însă acum constat că se verifică. Pentru că, dragă Bogdana, dorm fragmentat, ca orice mamă de nou născut, am cearcăne cum nu am avut vreodată și cântăresc cu vreo zece kilograme mai mult decât înainte de sarcină. Însă toate astea n-au cum să-mi dilueze bucuria pe care o trăiesc din dimineața zilei de 23 februarie încoace, atunci când Agnes și-a marcat intrarea în această lume printr-un strănut. Da, fetița noastră a strănutat mai întâi, abia peste câteva momente a plâns.
Epidemia de rujeolă, mult mai importantă ca Brexitul
- Sanda, pe lângă mama fericită care ai devenit, "la bază", tu ești un reporter de linia întâi, activ, pasionat, implicat. Exact în urmă cu un an, făceai pentru "Formula AS" o analiză perfectă a Brexitului, un eveniment pe care l-ai realizat foarte bine și pentru Digi24. Cum privești de acasă, cu Agnes în brațe, evenimentele politice și sociale pe care până acum le editai și prezentai în direct?
- Mă uit mai puțin la televizor. Acum prefer radioul, dar urmăresc cu atenție subiectele mari. Evident, nu mai stau cu valiza pregătită la ușă, gata să fug la vreo relatare în direct, și nu-mi îngădui să mă inflamez când aflu că s-au luat decizii aberante, dar nici nu pot spune că, gata, acum trăiesc pe o altă planetă și m-am decuplat de la realitate. Nici n-aș avea cum, că de când am născut, deciziile administrației publice mă afectează "pe viu". Până acum, aveam un contract cu o companie privată și mă bazam pe un salariu fix, care venea întotdeauna la timp. Acum aștept ca statul român să-mi plătească indemnizația de creștere a copilului, cine știe când și cine știe cât, pentru că se tot discută despre reintroducerea unui plafon. Aștept periodic vești de la medicul de familie, să știu dacă vom beneficia de vaccin gratuit, sau trebuie să găsim soluții în străinătate și să scoatem bani din buzunar. Altfel spus, abia acum am început, cu adevărat, viața de adulți familiști, cu toate provocările care derivă din acest statut, la care am râvnit mult timp. Până să o avem pe Agnes, îmi permiteam luxul să mă preocupe mai mult subiectele externe, decât cele interne. Era o pasiune, dar și dorința de-a păstra o minimă igienă a minții, evitând să am prea multă tangență cu mediul politic de la noi. Acum, nu-mi mai permit astfel de "răsfățuri". Categoric, o epidemie de rujeolă în România devine mult mai importantă decât Brexitul, când reporterul este român și are un copil mic în brațe.
- Crezi că vei "rezista" mult departe de lumea dezlănțuită?
- Culmea, cred că voi rezista. Așa gândesc acum, la numai patru luni de când am născut. Nu aș schimba absolut nimic deocamdată. Probabil că orice mamă își dorește să stea cât mai mult alături de copilul mic, dar depinde de mulți factori, în primul rând de cât timp își permite fiecare să iasă de pe piața muncii. Legislația joacă aici rolul principal. E important să știi că locul de muncă e securizat și te vei întoarce pe aceeași poziție. Contează enorm ca valoarea indemnizației de creștere a copilului să nu fie mult sub nivelul salariului pe care l-ai câștigat, ca să nu scadă dramatic nivelul de trai al familiei, tocmai în această etapă delicată. Dacă legislația ar rămâne așa cum e de un an încoace, pun pariu că majoritatea mamelor ar sta bucuroase acasă, timp de doi ani, inclusiv eu, iar asta ar fi minunat pentru dezvoltarea copiilor. Spun "dacă", pentru că actualul ministru al Muncii se gândește la reintroducerea unui plafon al indemnizației de creștere a copilului, iar unul dintre argumente a fost că sunt state mai avansate și mai prospere decât România care nu încurajează mama să stea prea mult acasă, după naștere. Când aud argumentul acesta, îmi vine să urlu și să întreb: "Bine, bine, dar un lucru bun n-am putea importa și noi din aceste state avansate și prospere?". Am reținut o idee prețioasă dintr-un film documentar care explorează impactul mediului social din primii ani de viață, asupra dezvoltării neuronale și emoționale a individului: omenirea a ajuns să investească resurse colosale în spațiul cosmic, pentru descoperirea altor planete, dar nu mai alocă resurse suficiente pentru dezvoltarea propriei umanități. Cerem mamelor să revină cât mai curând în producție, pentru ca statul să facă economie, dar nu ne gândim cât ar câștiga societatea pe termen lung, dacă fiecare copil ar deveni un adult echilibrat emoțional, cu un psihic solid, care să-și atingă adevăratul potențial. "The Beginning of Life" se numește filmul și îl recomand călduros și mamelor de nou născuți, și celor care fac politici publice destinate lor.
Nana Irina
- Ca om de presă, simți oare că tocmai trăiești în direct cel mai important "reportaj" al vieții tale?
- Nimic din ce am trăit până acum nu se compară cu bucuria și imensa responsabilitate de a fi mama lui Agnes. Și mă rog în fiecare zi să am înțelepciunea necesară să pot să iau cele mai bune decizii în ceea ce-o privește și să-i fiu de ajutor, atunci când va avea nevoie de mine, ca să-și împlinească menirea ei în lumea asta.
- Tot un fel de reportaj a fost și creștinarea fetiței tale, nașă fiind nimeni alta decât Irina Păcurariu, un alt nume greu al reportajului de televiziune... Contează mult persoanele pe care le îngăduim în jurul copiilor noștri, nu-i așa?
- Cred că da. Chiar dinainte de a se naște un copil, părinții încep să țeasă acea plasă de siguranță alcătuită din oamenii pe care micuțul se va putea bizui. Rude, prieteni, medic de familie, pediatru, toți cei la care se poate apela la orice oră din zi sau din noapte. Dacă neamurile nu ni le alegem (ele vin la pachet cu ADN-ul) ceilalți intră în viața celui mic selectați de părinți. Întotdeauna am considerat că alegerea nașilor spune foarte multe despre valorile pe care le prețuiesc părinții și despre ce-și doresc ei pentru copil. Suntem foarte bucuroși că Irina a acceptat să fie "nana" lui Agnes, pentru că ne-am dorit să-i propunem fiicei noastre un model, acest model al femeii de succes. Ce-i transmitem, de fapt, prin această alegere? Că poate străluci fără să se lase orbită de lumina reflectoarelor în care stă, că poate fi și sensibilă, și autoritară în egală măsură, că frumusețea fără rafinament nu are prea mare valoare, iar rafinamentul se găsește doar în trusa de farduri a femeilor inteligente, cultivate, și care pășesc pe drum cu încredere în forțele proprii. Așa ca nana Irina.
Să nu răspundem cu rău la rău
- Cum crezi că va arăta lumea pe care o va cunoaște copila ta, când va fi capabilă să o înțeleagă?
- Cred că e inutil să mă gândesc cum ar trebui să fie lumea în care va trăi, oricum nu putem controla mare lucru în exteriorul nostru. Mai indicat mi se pare să o încurajez să fie ea însăși în toate circumstanțele, să fie curajoasă, onestă și deschisă la nou. Vremurile astea nu pot fi stăpânite de cei rezistenți la schimbare, e nevoie de un grad foarte mare de flexibilitate, ca să supraviețuim întregi la cap, într-o societate din ce în ce mai agresivă, mai falsă și mai lipsită de etică. Mi-aș dori să aibă suficientă încredere în ea, încât să nu fie dependentă de părerile altora, să fie corectă și principială în raport cu ceilalți, dar nu cumva să se prăbușească atunci când i se va răspunde fix pe dos. Și orice ar fi, să nu răspundă la rău cu rău. Puternic nu e cel care lovește mai tare, ci acela care își poate stăvili dorința de a lovi.
- Dar azi, ce-i șoptești la ureche, ce-i cânți, ce-i povestești despre lumea din jurul ei?
- Cel mai adesea îi fredonez melodii. Încă din timpul sarcinii, am ascultat foarte multă muzică împreună și visez să devină un obicei al nostru când va fi mai mare, să ascultăm muzică ore în șir și să vorbim despre câte-n lună și în stele. Îi mai povestesc despre toate locurile în care abia aștept să călătorim împreună.
Un tată în acțiune
- Cum se descurcă tata-Liviu?
- Impresionant. Este foarte implicat în tot ce înseamnă îngrijirea copilului nostru și a fost foarte atent și la stările prin care am trecut eu. Eu am crescut fără tată, nu aveam niciun reper în privința asta, practic, acum văd pentru prima oară de aproape un tată "în acțiune". Și e fascinant să văd că, deși mama e prezența obligatorie, pentru ca Agnes să se liniștească atunci când plânge, să mănânce bine, să adoarmă când e obosită și agitată, totuși, bucuria că s-a întors tata de la muncă și vine să o pupe e imposibil de egalat. Îl întâmpină cu un zâmbet larg, iar privirea ei, plină de satisfacție, pare să ne spună: "Așa da! Acum suntem toți împreună. E cum trebuie!". Cumva, prin tandrețea pe care ne-o oferă amândurora, am sentimentul că recuperez și eu o bucată de copilărie, pe care nu am trăit-o.
- Sanda, are cercul vieții tale forma completă acum?
- Habar n-am. Ce știu sigur e că sunt mai fericită decât oricând și foarte recunoscătoare acestui copil, pentru tot ce trăim împreună. Însă atunci când mă întreb ce pot să-i ofer ca să-i fac viața mai ușoară, îmi dau seama că darul cel mai potrivit ar fi un frate sau o soră, un "complice" pe viață la tot ce va veni, și bun, și mai puțin bun. Dar pentru asta va trebui să am eu foarte, foarte mult curaj. Mai vedem, vă țin la curent.