Spectacolul de teatru seamănă cu pisica-Cheshire din "Alice în Ţara Minunilor" al cărei corp se volatilizează, lăsând să stăruie în aer doar zâmbetul (sau rânjetul) ei. Vera Molea e o arhivistă a memoriei teatrale româneşti şi pare să ştie cam totul despre domeniul ce o pasionează. Mai mult, a umplut ea însăşi lacune bibliografice, cu volume bine scrise şi ilustrate despre oamenii de teatru din România secolelor 19 şi 20. Între altele, a scormonit cu întrebări avizate memoria unor regizori importanţi ajunşi la senectute precum Marieta Sadova şi, acum, Lucian Giurchescu. Dialogul pe care vi-l recomand e cu deosebire pasionant pentru cei care i-au văzut pe viu pe actorii evocaţi şi ţin minte spectacolele-eveniment ale lui Lucian Giurchescu (eram elevă când am văzut Rinocerii de Eugen Ionescu, cu Radu Beligan, Ion Lucian şi Sanda Toma şi-mi sunt vii în minte şi azi, după 54 de ani, revelaţiile tulburătoare ale acelei interpretări). Confidenţele şi mărturiile marelui regizor provocate de Vera Molea vorbesc pe larg şi cu exemple concrete despre viaţa teatrală românească în timpul comunismului, despre "vizionările" cu politruci obtuzi şi spectacole interzise, despre oameni de decizie numiţi pe bază de "dosar" şi oportunisme, despre omniprezenţii securişti şi informatori jucându-şi rolul în cabalele din teatre, despre "şurubul" mânuit de conducerea partidului unic. Dar mai ales evocă destine de mari actori, regizori, scenografi, dramaturgi pe care i-a cunoscut îndeaproape şi care, pentru noile generaţii, sunt deja istorie, aparţin secolului trecut, ca şi cea mai mare parte a biografiei lui Lucian Giurchescu. Născut în 1930 la Petroşani, mezinul unei familii de intelectuali cu trei copii, a fost mânat de "capriciile destinului" spre Institutul de Teatru unde, între 1949 şi 1953, pe lângă (puţini) mentori veritabili, predau imperativele "realismului socialist" semidocţi stalinişti de tristă amintire (despre care foştii studenţi au consemnat anecdote groteşti). Încă din anul III, începe să lucreze ca asistent de regie la Teatrul muncitoresc din Giuleşti, unde trupa era formată mai ales din amatori şi conducerea - din elemente "sănătoase", precum directoarea Elena Deleanu, fostă croitoreasă devenită activistă de partid. Aflăm de altfel că şi dintre actorii proveniţi din amatori erau unii cu doar 4 clase primare, dar - ca Ştefan Mihăilescu-Brăila, Traian Dănceanu sau Vasilica Tastaman - cu un talent nativ şi o inteligenţă artistică excepţionale. (E şi cazul lui Geo Barton, despre care se spune că era chiar analfabet şi că îi citea soţia rolurile pe care le memora impecabil.) Sarea şi piperul amintirilor lui Lucian Giurchescu sunt mai ales portretele oamenilor cu care a lucrat (Ion Lucian, Sanda Toma, Silvia Popovici, Mircea Şeptilici, scenograful Dan Nemţeanu, între alţii) în spectacole ce au făcut epocă din dramaturgii lui veneraţi - Cehov, Brecht, Shakespeare, Caragiale, Eugen Ionescu (totuşi, nu atât de veneraţi încât să nu intervină în textele lor, conform propriei viziuni regizorale). Sunt revelatoare şi povestirile "din culise", oglindind vremurile în care i-a fost dat să trăiască, atât în România, cât şi în ţările nordice, unde se decide "să rămână" în 1979. Deşi, cum e normal, nonconformistul Lucian Giurchescu are subiectivităţi şi antipatii, dialogul lui cu Vera Molea e o lectură în care te simţi binevenit, străjuită de zâmbetul pisicii-Cheshire.
Selecţia "Formula AS"
* Vera Molea în dialog cu regizorul Lucian Giurchescu, "Capriciile destinului", Editura Eikon (tel. 021/348/14.74), 430 p.
Spectacolul de teatru seamănă cu pisica-Cheshire din "Alice în Ţara Minunilor" al cărei corp se volatilizează, lăsând să stăruie în aer doar zâmbetul (sau rânjetul) ei. Vera Molea e o arhivistă a memoriei teatrale româneşti şi pare să ştie cam totul despre domeniul ce o pasionează. Mai mult, a umplut ea însăşi lacune bibliografice, cu volume bine scrise şi ilustrate despre oamenii de teatru din România secolelor 19 şi 20. Între altele, a scormonit cu întrebări avizate memoria unor regizori importanţi ajunşi la senectute precum Marieta Sadova şi, acum, Lucian Giurchescu. Dialogul pe care vi-l recomand e cu deosebire pasionant pentru cei care i-au văzut pe viu pe actorii evocaţi şi ţin minte spectacolele-eveniment ale lui Lucian Giurchescu (eram elevă când am văzut Rinocerii de Eugen Ionescu, cu Radu Beligan, Ion Lucian şi Sanda Toma şi-mi sunt vii în minte şi azi, după 54 de ani, revelaţiile tulburătoare ale acelei interpretări). Confidenţele şi mărturiile marelui regizor provocate de Vera Molea vorbesc pe larg şi cu exemple concrete despre viaţa teatrală românească în timpul comunismului, despre "vizionările" cu politruci obtuzi şi spectacole interzise, despre oameni de decizie numiţi pe bază de "dosar" şi oportunisme, despre omniprezenţii securişti şi informatori jucându-şi rolul în cabalele din teatre, despre "şurubul" mânuit de conducerea partidului unic. Dar mai ales evocă destine de mari actori, regizori, scenografi, dramaturgi pe care i-a cunoscut îndeaproape şi care, pentru noile generaţii, sunt deja istorie, aparţin secolului trecut, ca şi cea mai mare parte a biografiei lui Lucian Giurchescu. Născut în 1930 la Petroşani, mezinul unei familii de intelectuali cu trei copii, a fost mânat de "capriciile destinului" spre Institutul de Teatru unde, între 1949 şi 1953, pe lângă (puţini) mentori veritabili, predau imperativele "realismului socialist" semidocţi stalinişti de tristă amintire (despre care foştii studenţi au consemnat anecdote groteşti). Încă din anul III, începe să lucreze ca asistent de regie la Teatrul muncitoresc din Giuleşti, unde trupa era formată mai ales din amatori şi conducerea - din elemente "sănătoase", precum directoarea Elena Deleanu, fostă croitoreasă devenită activistă de partid. Aflăm de altfel că şi dintre actorii proveniţi din amatori erau unii cu doar 4 clase primare, dar - ca Ştefan Mihăilescu-Brăila, Traian Dănceanu sau Vasilica Tastaman - cu un talent nativ şi o inteligenţă artistică excepţionale. (E şi cazul lui Geo Barton, despre care se spune că era chiar analfabet şi că îi citea soţia rolurile pe care le memora impecabil.) Sarea şi piperul amintirilor lui Lucian Giurchescu sunt mai ales portretele oamenilor cu care a lucrat (Ion Lucian, Sanda Toma, Silvia Popovici, Mircea Şeptilici, scenograful Dan Nemţeanu, între alţii) în spectacole ce au făcut epocă din dramaturgii lui veneraţi - Cehov, Brecht, Shakespeare, Caragiale, Eugen Ionescu (totuşi, nu atât de veneraţi încât să nu intervină în textele lor, conform propriei viziuni regizorale). Sunt revelatoare şi povestirile "din culise", oglindind vremurile în care i-a fost dat să trăiască, atât în România, cât şi în ţările nordice, unde se decide "să rămână" în 1979. Deşi, cum e normal, nonconformistul Lucian Giurchescu are subiectivităţi şi antipatii, dialogul lui cu Vera Molea e o lectură în care te simţi binevenit, străjuită de zâmbetul pisicii-Cheshire.
Spectacolul de teatru seamănă cu pisica-Cheshire din "Alice în Ţara Minunilor" al cărei corp se volatilizează, lăsând să stăruie în aer doar zâmbetul (sau rânjetul) ei. Vera Molea e o arhivistă a memoriei teatrale româneşti şi pare să ştie cam totul despre domeniul ce o pasionează. Mai mult, a umplut ea însăşi lacune bibliografice, cu volume bine scrise şi ilustrate despre oamenii de teatru din România secolelor 19 şi 20. Între altele, a scormonit cu întrebări avizate memoria unor regizori importanţi ajunşi la senectute precum Marieta Sadova şi, acum, Lucian Giurchescu. Dialogul pe care vi-l recomand e cu deosebire pasionant pentru cei care i-au văzut pe viu pe actorii evocaţi şi ţin minte spectacolele-eveniment ale lui Lucian Giurchescu (eram elevă când am văzut Rinocerii de Eugen Ionescu, cu Radu Beligan, Ion Lucian şi Sanda Toma şi-mi sunt vii în minte şi azi, după 54 de ani, revelaţiile tulburătoare ale acelei interpretări). Confidenţele şi mărturiile marelui regizor provocate de Vera Molea vorbesc pe larg şi cu exemple concrete despre viaţa teatrală românească în timpul comunismului, despre "vizionările" cu politruci obtuzi şi spectacole interzise, despre oameni de decizie numiţi pe bază de "dosar" şi oportunisme, despre omniprezenţii securişti şi informatori jucându-şi rolul în cabalele din teatre, despre "şurubul" mânuit de conducerea partidului unic. Dar mai ales evocă destine de mari actori, regizori, scenografi, dramaturgi pe care i-a cunoscut îndeaproape şi care, pentru noile generaţii, sunt deja istorie, aparţin secolului trecut, ca şi cea mai mare parte a biografiei lui Lucian Giurchescu. Născut în 1930 la Petroşani, mezinul unei familii de intelectuali cu trei copii, a fost mânat de "capriciile destinului" spre Institutul de Teatru unde, între 1949 şi 1953, pe lângă (puţini) mentori veritabili, predau imperativele "realismului socialist" semidocţi stalinişti de tristă amintire (despre care foştii studenţi au consemnat anecdote groteşti). Încă din anul III, începe să lucreze ca asistent de regie la Teatrul muncitoresc din Giuleşti, unde trupa era formată mai ales din amatori şi conducerea - din elemente "sănătoase", precum directoarea Elena Deleanu, fostă croitoreasă devenită activistă de partid. Aflăm de altfel că şi dintre actorii proveniţi din amatori erau unii cu doar 4 clase primare, dar - ca Ştefan Mihăilescu-Brăila, Traian Dănceanu sau Vasilica Tastaman - cu un talent nativ şi o inteligenţă artistică excepţionale. (E şi cazul lui Geo Barton, despre care se spune că era chiar analfabet şi că îi citea soţia rolurile pe care le memora impecabil.) Sarea şi piperul amintirilor lui Lucian Giurchescu sunt mai ales portretele oamenilor cu care a lucrat (Ion Lucian, Sanda Toma, Silvia Popovici, Mircea Şeptilici, scenograful Dan Nemţeanu, între alţii) în spectacole ce au făcut epocă din dramaturgii lui veneraţi - Cehov, Brecht, Shakespeare, Caragiale, Eugen Ionescu (totuşi, nu atât de veneraţi încât să nu intervină în textele lor, conform propriei viziuni regizorale). Sunt revelatoare şi povestirile "din culise", oglindind vremurile în care i-a fost dat să trăiască, atât în România, cât şi în ţările nordice, unde se decide "să rămână" în 1979. Deşi, cum e normal, nonconformistul Lucian Giurchescu are subiectivităţi şi antipatii, dialogul lui cu Vera Molea e o lectură în care te simţi binevenit, străjuită de zâmbetul pisicii-Cheshire.
Alte articole din acest numar
- Zodiacul personalităţilor: EMMANUEL MACRON - binecuvântare sau blestem?
- Răspuns pentru ANONIMĂ, F. AS nr. 1272 - "Fiica mea are sarcom cu celule gigant maligne"
- "Îi îndemn pe toţi bolnavii care au bacterii rezistente la antibiotice să apeleze la specialiştii de la ROMVAC"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
