ANCHETĂ - Amintiri dintr-o vară fierbinte

- Când loveşte, nu iartă pe nimeni, topeşte totul sub greutatea ei. Uneori, chiar şi întâmplările vieţii. Prinse în aerul dogoritor ca un clei, rămân în memorie pentru totdeauna, precum insectele în boaba aurie de chihlimbar. Vă mai amintiţi şi azi arşiţele de altădată? Aţi trăit vreo vară atât de dogoritoare, încât n-aţi mai putut-o uita? -

ANDREI CRĂCIUN
Nimeni între mine şi cer

Cel mai mult îmi plăcea să fug în pădure. La început, mergeam pe alee fără grabă, şi nici după ce treceam de calea ferată nu începeam să alerg. Alergam doar când eram în­credinţat că nu mă mai vede nimeni sau, cel puţin nimeni care să conteze. Şi aşa fugeam şi fugeam, până când ră­mâneam cu de­să­vârşire singur. Mă ur­cam pe o butu­rugă şi de acolo priveam către soare, într-un ritual al cărui rost nici eu nu-l în­ţelegeam. În apărarea adevărului, trebuie să men­ţionez că soarele era totuşi îmblânzit de cortul înăl­ţat de copaci. Şi atunci îmi imaginam că mă voi ri­dica de pe buturuga mea şi voi atinge degetul cu ce­rul, doar aşa, ca să văd cum se simte. Petreceam în acest fel, fără să fac nimic altceva, decât exerciţii de adunare a gândurilor, două sau poate că trei cea­suri, amiaza întreagă.
În ciuda pădurii, tot oraşul era sfâşiat de căldură, tocurile cucoanelor se pierdeau în asfaltul topit, dar eu eram mereu departe de acele urme ale trecerii lor pe pământul încins, mereu departe, în vara mea, pe buturugă, cu desăvârşire singur. Nu-mi plăcea să mai existe nimeni între mine şi cer, şi nici nu mai exista cineva.
Am crezut şi eu, o vreme, că fug în pădure pen­tru că nu aş putea să îndur vipia, dar, chiar şi când credeam aşa, ştiam că, în definitiv, mă mint. Nu de vară fugeam eu. Fugeam de oameni. Şi mi-am păstrat acest fel sălbatic de a trăi toată adolescenţa. Dar cu anii, îmi creştea în suflet, fiindcă exact aşa trebuia să fie, o tot mai mare vinovăţie. Şi într-o zi, n-am mai fugit.
Nu mergeam nici la munte, nici la mare. Pier­deam vremea pe strada principală şi începusem să văd altfel înaltele picioare ale fetelor de pe alee, dar aş minţi dacă v-aş spune că ele mă înnebuneau. Ele nu mă înnebuneau, transpirate cum erau în verile se­colului trecut, cu toate acele mici oceane de su­doare strălucind orbitor.
Apoi am părăsit micul oraş, pentru oraşe tot mai mari, traversând epoci şi călduri tot mai atroce, şi niciodată nu mi-a fost frică să privesc soarele în ochi. Şi nici soarele nu a avut puterea, sau poate că doar atât de puţin suflet, cât să mă despice şi să mă dizolve şi să mă ucidă.
Uneori mi se părea, totuşi, că soarele turba şi se lovea de ferestrele camerelor mele tot mai mici, ca şi cum ar fi uitat de înţelegerea dintre noi. Dar clipele acelea treceau repede, ca şi cum erau numai o greşeală.
Iar pe un alt continent, într-o altă va­ră, am intrat într-un bar pe care mi-l do­ream părăsit - căutam pe atunci un sfâr­şit de nuvelă. Şi chiar era o desă­vârşită linişte tropicală acolo, şi doar paletele unui ventilator enorm tul­bu­rau secun­dele în curgerea lor. M-a pre­luat o chelneriţă, o fată neagră, ulu­indu-se că îi trecusem pragul în timpul acelui deşert. Şi ochii ei verzi ardeau, nu, nu, nu ca un rug, ci altfel, cu totul altfel. Şi mi-a spus ceva. Iar cuvintele ei nu o să le uit - ele erau tandre, cu toate vocalele dansând în spaniola aceea atât de veche, întocmai ca a conchistadorilor.
Mai târziu, dar nu mult mai târziu, când deja ne îndrăgostisem şi eu eram un pic mai bărbat, şi-a desfăcut inima şi în inima ei am văzut tot soarele de pe cerul aleii.
Şi l-am privit o vreme mai degrabă îndelungată, până când şi vremea aceea a trecut.


ADINA ROSETTI
Arşiţa din inima inimii

Nu a existat niciodată o plictiseală mai fioroasă decât în bucata fierbinte de vară dinaintea unor se­siuni sau admiteri. O senzaţie mai acută că sunt prizonieră, condamnată pe veci la "toceală", în timp ce bro­boane de sudoare mi se prelingeau pe piele, iar ventilatorul continua să bâzâie lângă mine neputicios, în faţa vipiei nesfârşite din apartament. 
Am terminat ultima clasă de liceu şi mă aştepta o vară întreagă de me­ditaţii, de învăţat, de definiţii, de probleme şi formule matematice, de caiete, culegeri şi manuale, în care tre­buia să mă scufund, deşi totul în jurul meu se dezintegra în căldura prăfoasă a lunii lui cuptor în Bucureşti. Ah, şi mai aveam un iubit care-şi pe­tre­cea vara la mare, ieşit de mulţi ani din iu­reşul bacalaureatului şi al admiterii la facultate. Dar nu pu­team ajunge la el, părinţii-mi in­ter­ziseseră cu desăvârşire orice dis­tracţie şi orice plecare. În vara aceea, singurul meu ţel erau exa­me­nele la o facultate pe care nu mi-o do­ream, şi singurele drumuri oficiale erau cele către profesorii care mă me­di­tau la mate şi economie. Cele neo­fi­ciale se întâmplau doar seara, către chioş­cul cu ţigări din spatele blo­cului, când căldura se mai domolea, nu te lovea de sus, ci mai degrabă radia din jur, din asfalt, din blocuri, din maşinile parcate bram­bura, chiar din oamenii care treceau moleşiţi pe stradă. Zilele se prelingeau ca o miere fierbinte, aducând nopţi sufocante, în care mă perpeleam între cearşafuri, chinuită, nu doar de arşiţă, dar mai ales de dor. 
Dorul m-a făcut, în cele din urmă, să fug de acasă, profitând de câteva zile în care părinţii mei lipseau din oraş. Mi-am sunat profesorii şi, cu vocea prefăcut-bolnăvicioasă, i-am anunţat că nu mă simt bine, iar cu banii de meditaţii mi-am cumpărat bilet de tren până la Neptun, ţigări pentru drum şi o rochie vaporoasă de plajă. De cremă anti-radiaţii solare am uitat cu desăvârşire, pentru că aveam doar 18 ani, şi mi se parea că pielea mea va fi mereu tânără şi strălucitoare. Mi-am îndesat costumul de baie şi-o carte în rucsac şi-am pornit spre gară. Nu-mi mai păsa de arşiţă şi nici de examene, iar pe iubitul meu nici nu l-am anunţat că vin, pentru că voiam să-i fac o surpriză!
Drumul până la mare cu trenul e cel mai frumos drum din lume, l-am petrecut pe culoar, cu capul scos pe geam, anticipând bucuria regăsirii, trăgând în piept aerul sărat din apropierea mării, în ţăcănitul cadenţat al roţilor. Am zburat spre hotel, pe drum aerul era aşa de fierbinte, încât deforma contururile lucrurilor din jur, dar mie mi se părea că ăsta poate fi şi un efect secundar al iubirii, eram sigură că lu­crurile vor reveni la normal când ne vom îmbrăţişa în camera răcoroasă. Am intrat în holul hotelului cu inima pulsând nebuneşte, la fix ca să-l văd pe iubitul meu îmbrăţişând o roşcată înaltă. M-am uitat mai bine, dar roşcata aia nu eram eu. Contururile se pierdeau din nou, dar nu din cauza căldurii, ci pentru că aşa se deformează lumea atunci când ai 18 ani şi-ţi găseşti iubitul cu alta, lucrurile se prăbu­şeau în jurul meu, se înecau în lacrimi, în furie, mă loveau cu colţurile lor, în timp ce fugeam din hotel, cu glasul lui pe urmele mele "Stai, păpuşă, nu e ceea ce crezi". Alergam pe aleile dintre hoteluri, cât mai departe de ceea ce văzusem, mă rătă­ceam printre clădirile înalte cu nume de re­giuni ale patriei, Mol­dova, Muntenia, Ba­nat, Crişana, toate semănau între ele, ca într-un la­birint dintr-un vis urât, din care nu poţi găsi ieşirea, arşiţa năucitoare de la orele prânzului mă lovea drept în moa­lele ca­pului, aşa cum mai de­vreme, ceea ce văzusem mă lovise drept în inima inimii. În cele din urmă, la­birintul şi-a arătat ie­şi­rea, aleile cu maşini şi turişti s-au sfârşit şi-n faţă mi s-a deschis, ca un liman, plaja. Ştiam că marea îmi va spă­la totul de pe piele şi din suflet, că va fi de ajuns să mă scufund în apa ei răcoroasă, ca să şterg femeia roşcată, dragostea trădată, examenele care mă aşteptau, furia părinţilor când îmi vor descoperi fuga, dar deocamdată, amânam puţin momentul. Nu mai aveam bani pentru biletul de tren înapoi şi nici n-aveam habar ce voi face mai departe. Mi-am scos din rucsac rochia cea nouă de plajă şi-am întins-o ca pe un prosop, m-am aşezat şi am rămas aşa, în plin soare, până m-am topit cu totul şi m-am amestecat cu nisipul fierbinte. 


MATEI FLORIAN
Roşu

Toate s-au întâmplat într-o vară. Înserarea aceea din foişorul de deasupra pădurii. Mai întâi păsările: rândunelele, pitpalacii, un cuc de baltă, pri­vighe­torile. Toate împreună, cântând. Începutul verii, înserarea, dragostea. Mâna ei în mâna mea. Şşşt, i-am spus, să nu vorbim. Liniştea. Apoi soarele. Tru­­fia lui de zeu bătrân, care se îmblânzeşte, se furi­şează acolo, la marginea lumii, şi începe să ne dez­mierde cu cel mai tămăduitor cer. Cerul acela sângeriu, vălurit, pe care poţi pluti până departe. Vântul. Vân­tul abia şoptit, care te mângâie, îţi spu­ne să te duci cu el. Închizi ochii. Te duci. Ai vrea ca ea să fie cu tine, să plutiţi împreună, mână în mână, până acolo, la marginea lumii, şi să treceţi mai de­par­te, dincolo. Îi simţi mâna, simţi că dra­gos­tea e în stare de orice, deschizi ochii. "Ne mă­nâncă ţân­ţa­rii, coborâm?", te întreabă. Nu-i spui ni­mic, cobori.
Noaptea. Focul. Tot atunci, în aceeaşi vară, alt­cândva. Flăcările în care te uiţi până când începi să te uiţi. Un mal, o apă, amândoi. Trosnetul vreascu­rilor, plescăitul peştilor. Luna. Două luni. Cea de sus, dintr-un cer uriaş, strălucind de stele, şi cea din apă, o umbră neliniştitoare, rotundă, din care tot muşcă peştii, valurile. Broaştele. Uguitul lor până departe, în miezul întunecat al nopţii. Apoi lumina. Lumina zvâcnind dintr-odată, o bilă electrică, roşie, un animal de pradă ţâşnind din tufişuri. Încre­me­neşti. Vezi. Bila de lumină se ridică deasupra pă­mântului, pluteşte pe apă şi dispare. Pur şi simplu dis­pare. "Ai văzut?", o întrebi, "Ce să văd?", îţi răs­punde. "Chestia", îi spui. "Bila de lumină. Fantoma. Fulgerul globular, ce naiba o fi fost." "N-am văzut", îţi răspunde şi continuă să se uite la foc. Nu mai ai stare. Oare ce o fi fost asta, te întrebi. Broaştele s-au oprit din uguit, ea se tot uită la flăcări, lunile nu se mai văd, s-au acoperit, una de nori, cealaltă de apă.
Muntele. Arşiţa. Urcuşul. Nu ne vorbim. Ne e prea cald, prea greu. Cerul e pietros, năclăit de soa­re, ca muntele pe care urcăm. "Apă", îmi zice, "aş vrea nişte apă". Caut apa în rucsac, n-o găsesc, am uitat nenorocitele alea de sticle la izvor. "N-avem apă", zic, "am uitat s-o iau". Se uită la mine cum n-a făcut-o niciodată, nu-mi zice nimic, absolut nimic. Urcăm mai departe, pe nişte pietre care ard tăcute, ca noi. Tăcerea ţiuie, e singurul lu­cru care a mai rămas viu pe muntele ăsta albit de lumină. Suntem sfârşiţi, setea e un ucigaş tăcut. Ajungem sus, un abur pâclos de căldură acoperă valea, oraşul din care am pornit. Nici măcar nu-l privim. Intrăm în cabană, cerem apă, bem. "M-ai iertat?", o întreb, "nu", îmi răspunde. "Te iubesc", îi zic, "şi eu", îmi spune. Are 19 ani, am 19 ani, e pri­ma noastră vară împreună. Nu înţeleg prea bine ce se întâmplă. Îi e cald, probabil, prea cald, e obosită, bine că n-am făcut insolaţie. Dormim peste noapte la cabană, e o zăpuşeală tăcută înăuntru, nici măcar nu ne atin­gem. E dimineaţă, e sfârşitul verii. Avem apă, co­bo­râm tăcuţi.
Dragostea e în stare de orice, îmi spun, de orice. O tot sun, nu-mi răspunde. Mă gândesc la tot ce ne-a despărţit, nu înţeleg mare lucru. Am 19 ani şi nu ştiu ce mi se întâmplă. E o căldură stătută, o tă­cere care ţiuie. Se aud rândunele. Asta ştiu, îmi spun: când se aud rândunele, e vară. Mă spăl pe faţă. Ies în oraş, mă plimb până la marginea lui, aş­tept să se însereze. Se înserează. E iarăşi roşu. De sus până jos: roşu. Mi se face dor. Închid ochii. Nu ştiu de ce mi-e dor, dar mi-e foarte, insuportabil de dor. O să rămân aşa, îmi zic, până se întunecă, până o să treacă şi ce a mai rămas din vară. Se întunecă. Am 19 ani, n-am fost niciodată aşa de mare. N-o s-o mai sun, îmi spun, n-o s-o mai sun. O iau încet spre casă, mă tot uit la ultimele dâre de lumină, îmi vine să cânt. Cânt.


VERONICA D. NICULESCU
Vara în care am tras la ţintă

Ceasul de pe noptiera metalică, un Aradora roşu, ne trezea la patru şi un sfert dimineaţa. Ne scur­geam din pat, topite, pen­tru noua zi. Camera era încă încinsă. Ne du­ceam la duş pe rând, eu şi colega de cameră, An­da. Eram studente în anul întâi, în prima noas­tră convocare - cele trei săptămâni de armată, după încheierea anului şcolar. În tot campusul studenţesc din Tei mai eram noi, boboacele, şi fetele care terminau anul trei. La duş se dădea cu adevărat trezirea. Apa caldă era o raritate la etajul opt. Duş însemna să te lipeşti de perete şi să dai drumul la apă. Apoi să iei apa rece în căuşul palmei şi să te stropeşti pe colo, pe colo. Ne îmbrăcam. Totul era o jalnică re­lua­re. Pantalonii kaki încheiaţi cu nasturi pe şold, că­măşile kaki puse direct pe piele, centurile grele, cu cataramă de un kilogram, iar în cap bonetele prin­se cu agrafe de un păr chinuit. Şi, bomboana pe colivă, bocancii. Aceiaşi bocanci maro, indiferent că era vară sau iarnă, nişte ghete ma­sive, căptuşite cu carton care se fărâmiţa şi cu nişte şireturi care se ru­peau când ţi-era lumea mai dragă. De parcă totul, totul era putred.
Porneam din cameră la cinci fără un sfert. Tre­buia să ajungem la unitatea militară din Cernica la şase şi jumătate. Aveam de schimbat patru mijloa­ce de transport. Până ne suiam în primul, un tramvai care ne ducea din Tei la Armenească, eram deja fleaşcă. La Armenească, toată gaşca de soldăţoaice, nişte brăduţi cu sâni şi şolduri sub uniforme oribile, cobora şi pornea spre cantina Arhitecturii din Piaţa Rosetti. Nu te puteai sustrage. Popas obligatoriu. Tot obligatoriu era ceaiul fierbinte. Fuseserăm ins­truite să bem acest ceai aşa, fierbinte, căci el ne va feri de arşiţa de peste zi. Căpităneasa era deja acolo, stătea cu ochii pe noi. Înghiţeam cu noduri felia de pâine, bucata de brânză topită, apoi ceaiul amar, care ne ardea limba, gâtul, burta. Ieşeam din cantină cu spinările deja şiroind, cu frunţile şi tâmplele ude. De acolo luam un troleibuz, apoi un autobuz, apoi o rată. Poate că era trecut de cinci şi jumătate. Era aglomeraţie. De răcoare, nici urmă. În autobuz, invariabil mi se făcea rău. Trebuia să stau fie lângă un geam crăpat, să îmi întind obrazul spre firul de curent, fie să mă lipesc de o bară a autobuzului, printr-un miracol, o idee mai rece. Vară mai duş­mă­noasă ca asta nu-mi amintesc!
Anda ştia ce are de fă­cut: să nu vorbească cu mine. Nimic, niciun cu­vânt. Mă lipeam de bară cu palma, cu antebraţul, cu fruntea, respiram cu ochii închişi, mă rugam să ajungem. Cumva, a­jun­geam. Când coboram din rată, la Cernica, se simţea prima adiere mai rece. Scurtă ca un vis. In­tram în unitate. Ne flu­ie­rau soldaţii. Ne simţeam mi­nunat: transpirate, ciu­fulite, anihilate de uni­for­me, de caniculă, de nop­­ţile nedormite, de zi­lele petrecute în câmp, dar fluierate.
În fiecare zi, ore în şir doar în câmp. Exersam niş­te prostii care ştiam că n-aveau să ne folosească ni­ciodată. Poziţii. Aruncări. Minam tere­nuri. Tră­geam la ţintă. Eram la Geniu. În scurtele pa­u­ze, ne odihneam la umbra unui plop. Ne sco­team bocancii şi dacă ştiam că stăm doar cinci, zece minute. Era un chin să ţi-i pui la loc. Picioarele re­fuzau să mai in­tre. Şireturile se rupeau. Trebuiau în­nodate. Ră­mâneau prea scurte. Căpităneasa striga după noi. Nu ne suporta. Ne ura. Noi, descălţatele. Noi, trans­pi­ratele. Noi, nepriceputele. După încă o tură de ins­trucţie, urma masa. Acolo, în iarbă. Din genţi du­bioa­se apărea caşcavalul adus de la aceeaşi cantină din Rosetti. Un caşcaval sleit, fierbinte, oribil, chiar şi pentru acele timpuri - era vara lui 1987, în ma­gazine puteai să tragi cu tunul şi nu găseai caşcaval. Părea să se fi adunat tot aici, la masa studentelor kaki, gata să verse când îl vedeau zi de zi, împuţit. Mâncam. Într-un târziu, după-amiaza, porneam îna­poi. Era şi mai cald. Dar acum eram libere, pentru o seară şi-un început de noapte. Ne făceam mii de pla­nuri pe drum: să mergem la plajă, să mergem la discotecă, vara putea fi şi frumoasă. Însă acasă ne pră­buşeam, nişte soldăţoaice răpuse.

Reproduceri după picturi de AUGUSTIN COSTINESCU