ANDREI CRĂCIUN
Nimeni între mine și cer
Cel mai mult îmi plăcea să fug în pădure. La început, mergeam pe alee fără grabă, și nici după ce treceam de calea ferată nu începeam să alerg. Alergam doar când eram încredințat că nu mă mai vede nimeni sau, cel puțin nimeni care să conteze. Și așa fugeam și fugeam, până când rămâneam cu desăvârșire singur. Mă urcam pe o buturugă și de acolo priveam către soare, într-un ritual al cărui rost nici eu nu-l înțelegeam. În apărarea adevărului, trebuie să menționez că soarele era totuși îmblânzit de cortul înălțat de copaci. Și atunci îmi imaginam că mă voi ridica de pe buturuga mea și voi atinge degetul cu cerul, doar așa, ca să văd cum se simte. Petreceam în acest fel, fără să fac nimic altceva, decât exerciții de adunare a gândurilor, două sau poate că trei ceasuri, amiaza întreagă.
În ciuda pădurii, tot orașul era sfâșiat de căldură, tocurile cucoanelor se pierdeau în asfaltul topit, dar eu eram mereu departe de acele urme ale trecerii lor pe pământul încins, mereu departe, în vara mea, pe buturugă, cu desăvârșire singur. Nu-mi plăcea să mai existe nimeni între mine și cer, și nici nu mai exista cineva.
Am crezut și eu, o vreme, că fug în pădure pentru că nu aș putea să îndur vipia, dar, chiar și când credeam așa, știam că, în definitiv, mă mint. Nu de vară fugeam eu. Fugeam de oameni. Și mi-am păstrat acest fel sălbatic de a trăi toată adolescența. Dar cu anii, îmi creștea în suflet, fiindcă exact așa trebuia să fie, o tot mai mare vinovăție. Și într-o zi, n-am mai fugit.
Nu mergeam nici la munte, nici la mare. Pierdeam vremea pe strada principală și începusem să văd altfel înaltele picioare ale fetelor de pe alee, dar aș minți dacă v-aș spune că ele mă înnebuneau. Ele nu mă înnebuneau, transpirate cum erau în verile secolului trecut, cu toate acele mici oceane de sudoare strălucind orbitor.
Apoi am părăsit micul oraș, pentru orașe tot mai mari, traversând epoci și călduri tot mai atroce, și niciodată nu mi-a fost frică să privesc soarele în ochi. Și nici soarele nu a avut puterea, sau poate că doar atât de puțin suflet, cât să mă despice și să mă dizolve și să mă ucidă.
Uneori mi se părea, totuși, că soarele turba și se lovea de ferestrele camerelor mele tot mai mici, ca și cum ar fi uitat de înțelegerea dintre noi. Dar clipele acelea treceau repede, ca și cum erau numai o greșeală.
Iar pe un alt continent, într-o altă vară, am intrat într-un bar pe care mi-l doream părăsit - căutam pe atunci un sfârșit de nuvelă. Și chiar era o desăvârșită liniște tropicală acolo, și doar paletele unui ventilator enorm tulburau secundele în curgerea lor. M-a preluat o chelneriță, o fată neagră, uluindu-se că îi trecusem pragul în timpul acelui deșert. Și ochii ei verzi ardeau, nu, nu, nu ca un rug, ci altfel, cu totul altfel. Și mi-a spus ceva. Iar cuvintele ei nu o să le uit - ele erau tandre, cu toate vocalele dansând în spaniola aceea atât de veche, întocmai ca a conchistadorilor.
Mai târziu, dar nu mult mai târziu, când deja ne îndrăgostisem și eu eram un pic mai bărbat, și-a desfăcut inima și în inima ei am văzut tot soarele de pe cerul aleii.
Și l-am privit o vreme mai degrabă îndelungată, până când și vremea aceea a trecut.
ADINA ROSETTI
Arșița din inima inimii
Nu a existat niciodată o plictiseală mai fioroasă decât în bucata fierbinte de vară dinaintea unor sesiuni sau admiteri. O senzație mai acută că sunt prizonieră, condamnată pe veci la "toceală", în timp ce broboane de sudoare mi se prelingeau pe piele, iar ventilatorul continua să bâzâie lângă mine neputicios, în fața vipiei nesfârșite din apartament.
Am terminat ultima clasă de liceu și mă aștepta o vară întreagă de meditații, de învățat, de definiții, de probleme și formule matematice, de caiete, culegeri și manuale, în care trebuia să mă scufund, deși totul în jurul meu se dezintegra în căldura prăfoasă a lunii lui cuptor în București. Ah, și mai aveam un iubit care-și petrecea vara la mare, ieșit de mulți ani din iureșul bacalaureatului și al admiterii la facultate. Dar nu puteam ajunge la el, părinții-mi interziseseră cu desăvârșire orice distracție și orice plecare. În vara aceea, singurul meu țel erau examenele la o facultate pe care nu mi-o doream, și singurele drumuri oficiale erau cele către profesorii care mă meditau la mate și economie. Cele neoficiale se întâmplau doar seara, către chioșcul cu țigări din spatele blocului, când căldura se mai domolea, nu te lovea de sus, ci mai degrabă radia din jur, din asfalt, din blocuri, din mașinile parcate brambura, chiar din oamenii care treceau moleșiți pe stradă. Zilele se prelingeau ca o miere fierbinte, aducând nopți sufocante, în care mă perpeleam între cearșafuri, chinuită, nu doar de arșiță, dar mai ales de dor.
Dorul m-a făcut, în cele din urmă, să fug de acasă, profitând de câteva zile în care părinții mei lipseau din oraș. Mi-am sunat profesorii și, cu vocea prefăcut-bolnăvicioasă, i-am anunțat că nu mă simt bine, iar cu banii de meditații mi-am cumpărat bilet de tren până la Neptun, țigări pentru drum și o rochie vaporoasă de plajă. De cremă anti-radiații solare am uitat cu desăvârșire, pentru că aveam doar 18 ani, și mi se parea că pielea mea va fi mereu tânără și strălucitoare. Mi-am îndesat costumul de baie și-o carte în rucsac și-am pornit spre gară. Nu-mi mai păsa de arșiță și nici de examene, iar pe iubitul meu nici nu l-am anunțat că vin, pentru că voiam să-i fac o surpriză!
Drumul până la mare cu trenul e cel mai frumos drum din lume, l-am petrecut pe culoar, cu capul scos pe geam, anticipând bucuria regăsirii, trăgând în piept aerul sărat din apropierea mării, în țăcănitul cadențat al roților. Am zburat spre hotel, pe drum aerul era așa de fierbinte, încât deforma contururile lucrurilor din jur, dar mie mi se părea că ăsta poate fi și un efect secundar al iubirii, eram sigură că lucrurile vor reveni la normal când ne vom îmbrățișa în camera răcoroasă. Am intrat în holul hotelului cu inima pulsând nebunește, la fix ca să-l văd pe iubitul meu îmbrățișând o roșcată înaltă. M-am uitat mai bine, dar roșcata aia nu eram eu. Contururile se pierdeau din nou, dar nu din cauza căldurii, ci pentru că așa se deformează lumea atunci când ai 18 ani și-ți găsești iubitul cu alta, lucrurile se prăbușeau în jurul meu, se înecau în lacrimi, în furie, mă loveau cu colțurile lor, în timp ce fugeam din hotel, cu glasul lui pe urmele mele "Stai, păpușă, nu e ceea ce crezi". Alergam pe aleile dintre hoteluri, cât mai departe de ceea ce văzusem, mă rătăceam printre clădirile înalte cu nume de regiuni ale patriei, Moldova, Muntenia, Banat, Crișana, toate semănau între ele, ca într-un labirint dintr-un vis urât, din care nu poți găsi ieșirea, arșița năucitoare de la orele prânzului mă lovea drept în moalele capului, așa cum mai devreme, ceea ce văzusem mă lovise drept în inima inimii. În cele din urmă, labirintul și-a arătat ieșirea, aleile cu mașini și turiști s-au sfârșit și-n față mi s-a deschis, ca un liman, plaja. Știam că marea îmi va spăla totul de pe piele și din suflet, că va fi de ajuns să mă scufund în apa ei răcoroasă, ca să șterg femeia roșcată, dragostea trădată, examenele care mă așteptau, furia părinților când îmi vor descoperi fuga, dar deocamdată, amânam puțin momentul. Nu mai aveam bani pentru biletul de tren înapoi și nici n-aveam habar ce voi face mai departe. Mi-am scos din rucsac rochia cea nouă de plajă și-am întins-o ca pe un prosop, m-am așezat și am rămas așa, în plin soare, până m-am topit cu totul și m-am amestecat cu nisipul fierbinte.
MATEI FLORIAN
Roșu
Toate s-au întâmplat într-o vară. Înserarea aceea din foișorul de deasupra pădurii. Mai întâi păsările: rândunelele, pitpalacii, un cuc de baltă, privighetorile. Toate împreună, cântând. Începutul verii, înserarea, dragostea. Mâna ei în mâna mea. Șșșt, i-am spus, să nu vorbim. Liniștea. Apoi soarele. Trufia lui de zeu bătrân, care se îmblânzește, se furișează acolo, la marginea lumii, și începe să ne dezmierde cu cel mai tămăduitor cer. Cerul acela sângeriu, vălurit, pe care poți pluti până departe. Vântul. Vântul abia șoptit, care te mângâie, îți spune să te duci cu el. Închizi ochii. Te duci. Ai vrea ca ea să fie cu tine, să plutiți împreună, mână în mână, până acolo, la marginea lumii, și să treceți mai departe, dincolo. Îi simți mâna, simți că dragostea e în stare de orice, deschizi ochii. "Ne mănâncă țânțarii, coborâm?", te întreabă. Nu-i spui nimic, cobori.
Noaptea. Focul. Tot atunci, în aceeași vară, altcândva. Flăcările în care te uiți până când începi să te uiți. Un mal, o apă, amândoi. Trosnetul vreascurilor, plescăitul peștilor. Luna. Două luni. Cea de sus, dintr-un cer uriaș, strălucind de stele, și cea din apă, o umbră neliniștitoare, rotundă, din care tot mușcă peștii, valurile. Broaștele. Uguitul lor până departe, în miezul întunecat al nopții. Apoi lumina. Lumina zvâcnind dintr-odată, o bilă electrică, roșie, un animal de pradă țâșnind din tufișuri. Încremenești. Vezi. Bila de lumină se ridică deasupra pământului, plutește pe apă și dispare. Pur și simplu dispare. "Ai văzut?", o întrebi, "Ce să văd?", îți răspunde. "Chestia", îi spui. "Bila de lumină. Fantoma. Fulgerul globular, ce naiba o fi fost." "N-am văzut", îți răspunde și continuă să se uite la foc. Nu mai ai stare. Oare ce o fi fost asta, te întrebi. Broaștele s-au oprit din uguit, ea se tot uită la flăcări, lunile nu se mai văd, s-au acoperit, una de nori, cealaltă de apă.
Muntele. Arșița. Urcușul. Nu ne vorbim. Ne e prea cald, prea greu. Cerul e pietros, năclăit de soare, ca muntele pe care urcăm. "Apă", îmi zice, "aș vrea niște apă". Caut apa în rucsac, n-o găsesc, am uitat nenorocitele alea de sticle la izvor. "N-avem apă", zic, "am uitat s-o iau". Se uită la mine cum n-a făcut-o niciodată, nu-mi zice nimic, absolut nimic. Urcăm mai departe, pe niște pietre care ard tăcute, ca noi. Tăcerea țiuie, e singurul lucru care a mai rămas viu pe muntele ăsta albit de lumină. Suntem sfârșiți, setea e un ucigaș tăcut. Ajungem sus, un abur pâclos de căldură acoperă valea, orașul din care am pornit. Nici măcar nu-l privim. Intrăm în cabană, cerem apă, bem. "M-ai iertat?", o întreb, "nu", îmi răspunde. "Te iubesc", îi zic, "și eu", îmi spune. Are 19 ani, am 19 ani, e prima noastră vară împreună. Nu înțeleg prea bine ce se întâmplă. Îi e cald, probabil, prea cald, e obosită, bine că n-am făcut insolație. Dormim peste noapte la cabană, e o zăpușeală tăcută înăuntru, nici măcar nu ne atingem. E dimineață, e sfârșitul verii. Avem apă, coborâm tăcuți.
Dragostea e în stare de orice, îmi spun, de orice. O tot sun, nu-mi răspunde. Mă gândesc la tot ce ne-a despărțit, nu înțeleg mare lucru. Am 19 ani și nu știu ce mi se întâmplă. E o căldură stătută, o tăcere care țiuie. Se aud rândunele. Asta știu, îmi spun: când se aud rândunele, e vară. Mă spăl pe față. Ies în oraș, mă plimb până la marginea lui, aștept să se însereze. Se înserează. E iarăși roșu. De sus până jos: roșu. Mi se face dor. Închid ochii. Nu știu de ce mi-e dor, dar mi-e foarte, insuportabil de dor. O să rămân așa, îmi zic, până se întunecă, până o să treacă și ce a mai rămas din vară. Se întunecă. Am 19 ani, n-am fost niciodată așa de mare. N-o s-o mai sun, îmi spun, n-o s-o mai sun. O iau încet spre casă, mă tot uit la ultimele dâre de lumină, îmi vine să cânt. Cânt.
VERONICA D. NICULESCU
Vara în care am tras la țintă
Ceasul de pe noptiera metalică, un Aradora roșu, ne trezea la patru și un sfert dimineața. Ne scurgeam din pat, topite, pentru noua zi. Camera era încă încinsă. Ne duceam la duș pe rând, eu și colega de cameră, Anda. Eram studente în anul întâi, în prima noastră convocare - cele trei săptămâni de armată, după încheierea anului școlar. În tot campusul studențesc din Tei mai eram noi, boboacele, și fetele care terminau anul trei. La duș se dădea cu adevărat trezirea. Apa caldă era o raritate la etajul opt. Duș însemna să te lipești de perete și să dai drumul la apă. Apoi să iei apa rece în căușul palmei și să te stropești pe colo, pe colo. Ne îmbrăcam. Totul era o jalnică reluare. Pantalonii kaki încheiați cu nasturi pe șold, cămășile kaki puse direct pe piele, centurile grele, cu cataramă de un kilogram, iar în cap bonetele prinse cu agrafe de un păr chinuit. Și, bomboana pe colivă, bocancii. Aceiași bocanci maro, indiferent că era vară sau iarnă, niște ghete masive, căptușite cu carton care se fărâmița și cu niște șireturi care se rupeau când ți-era lumea mai dragă. De parcă totul, totul era putred.
Porneam din cameră la cinci fără un sfert. Trebuia să ajungem la unitatea militară din Cernica la șase și jumătate. Aveam de schimbat patru mijloace de transport. Până ne suiam în primul, un tramvai care ne ducea din Tei la Armenească, eram deja fleașcă. La Armenească, toată gașca de soldățoaice, niște brăduți cu sâni și șolduri sub uniforme oribile, cobora și pornea spre cantina Arhitecturii din Piața Rosetti. Nu te puteai sustrage. Popas obligatoriu. Tot obligatoriu era ceaiul fierbinte. Fuseserăm instruite să bem acest ceai așa, fierbinte, căci el ne va feri de arșița de peste zi. Căpităneasa era deja acolo, stătea cu ochii pe noi. Înghițeam cu noduri felia de pâine, bucata de brânză topită, apoi ceaiul amar, care ne ardea limba, gâtul, burta. Ieșeam din cantină cu spinările deja șiroind, cu frunțile și tâmplele ude. De acolo luam un troleibuz, apoi un autobuz, apoi o rată. Poate că era trecut de cinci și jumătate. Era aglomerație. De răcoare, nici urmă. În autobuz, invariabil mi se făcea rău. Trebuia să stau fie lângă un geam crăpat, să îmi întind obrazul spre firul de curent, fie să mă lipesc de o bară a autobuzului, printr-un miracol, o idee mai rece. Vară mai dușmănoasă ca asta nu-mi amintesc!
Anda știa ce are de făcut: să nu vorbească cu mine. Nimic, niciun cuvânt. Mă lipeam de bară cu palma, cu antebrațul, cu fruntea, respiram cu ochii închiși, mă rugam să ajungem. Cumva, ajungeam. Când coboram din rată, la Cernica, se simțea prima adiere mai rece. Scurtă ca un vis. Intram în unitate. Ne fluierau soldații. Ne simțeam minunat: transpirate, ciufulite, anihilate de uniforme, de caniculă, de nopțile nedormite, de zilele petrecute în câmp, dar fluierate.
În fiecare zi, ore în șir doar în câmp. Exersam niște prostii care știam că n-aveau să ne folosească niciodată. Poziții. Aruncări. Minam terenuri. Trăgeam la țintă. Eram la Geniu. În scurtele pauze, ne odihneam la umbra unui plop. Ne scoteam bocancii și dacă știam că stăm doar cinci, zece minute. Era un chin să ți-i pui la loc. Picioarele refuzau să mai intre. Șireturile se rupeau. Trebuiau înnodate. Rămâneau prea scurte. Căpităneasa striga după noi. Nu ne suporta. Ne ura. Noi, descălțatele. Noi, transpiratele. Noi, nepriceputele. După încă o tură de instrucție, urma masa. Acolo, în iarbă. Din genți dubioase apărea cașcavalul adus de la aceeași cantină din Rosetti. Un cașcaval sleit, fierbinte, oribil, chiar și pentru acele timpuri - era vara lui 1987, în magazine puteai să tragi cu tunul și nu găseai cașcaval. Părea să se fi adunat tot aici, la masa studentelor kaki, gata să verse când îl vedeau zi de zi, împuțit. Mâncam. Într-un târziu, după-amiaza, porneam înapoi. Era și mai cald. Dar acum eram libere, pentru o seară și-un început de noapte. Ne făceam mii de planuri pe drum: să mergem la plajă, să mergem la discotecă, vara putea fi și frumoasă. Însă acasă ne prăbușeam, niște soldățoaice răpuse.
Reproduceri după picturi de AUGUSTIN COSTINESCU