Povești cu case - Str. Nicolae Crețulescu nr. 8

Dumitru Badita
În spatele Bisericii Albe, la intersecția străzii Nicolae Crețulescu cu intrarea Sibioara, se află o casă de epocă, recent renovată.

Zi­du­rile exterioare strălucesc în soarele după-amiezii de duminică. Sunt de-a dreptul entuziasmat că un astfel de edificiu a fost salvat de la decre­pitudine și ruinare. Admir perechile de coloane în stil doric ale balconului, dar și profilul zvelt al fațadei. Îi dau târcoale, fac poze, îmi plimb privirea de la temelie până sub acoperiș. O mândrețe de casă, dar cine i-a fost stăpân odinioară? Cine i-a mirosit cândva prospețimea de var a pereților și s-a încălzit la focul din șemineu, când viscolul Bărăganului pă­trun­dea pe străduțe și troienea cu zăpezi răscrucile Bucureștiului?

Urmașii unui negustor de mătăsuri

Pe harta cadastrală a Bucureștiului din 1911, fi­gurează ca proprietar generalul Leon Mavrocordat. Strada avea în acele timpuri un nume poetic: Umbrei. Actuala intrare Sibioara se numea Fundă­tura Leului. Cine știe, își va fi datorat numele chiar prenumelui generalului. Abia câțiva istorici militari și pasionații de genealogii princiare știu de existen­ța generalului cu nume și sânge de fanariot, umbri­tă de figurile, cu adevărat ilustre, ale familiei sale. Dacă am socotit eu bine, Leon ar face parte din cea de-a cincea generație de Mavrocordați trăitori la nord de Dunăre. Strămoșul lor se numea Nicolae Ma­vrocordatos, zis Pantziris, născut în insula Chios, în 1599. Din insulă, grecul s-a stabilit în Is­tan­bul, unde a fost negustor de mătăsuri, și a murit în 1639. O viață destul de scurtă, dar cu si­guranță plină de ambiții, împlinite, însă, de urmașul său, Alexandru Mavrocordatos Exaporitul, care a ajuns interpret și diplomat al Curții Otomane. Alexandru a dat și o lovitură matrimonială, căsăto­rindu-se cu o nepoată a domnitorului Moldovei, Alexandru Iliaș. Mai bine cu o prințesă moldavă, decât cu fiica vreunui negustor din Fanar, oricât de bogat ar fi fost acesta. A ales bine grecul. Nicolae, unul dintre fiii săi, a urcat pe tronul Moldovei în 1709, fiind primul domnitor fanariot din cele două principate românești. A adus numeroși prieteni și clienți din Fanar, urgisind boierimea autohtonă. Nicolae a urcat apoi pe tronul Țării Românești, și-a otrăvit fratele, pe Ioan, și a fost ucis de ciumă, în 1730. A fost ctitorul Mânăstirii Văcărești, strălucitoare în vremurile acelea, ajunsă cu timpul închisoare, care cu vremea s-a ruinat și a fost rasă de pe fața pă­mân­tului de autoritățile comuniste. Tristă soartă a avut mânăstirea aceea, zidită de un domnitor fratricid.

Voluntar împotriva Semilunei

Doi dintre copiii lui, Cons­tantin și Ion, au fost la rândul lor domnitori. În timpul lui Constantin, Oltenia a fost re­tro­cedată de austrieci Țării Ro­mânești (1739). A fost un principe reformator, mai ales în domeniul administrației publi­ce. Unul dintre fiii lui se numea Dumitru. Acesta a avut doi bă­ieți, pe Alexandru și pe Constantin. Leon Mavrocordat, gene­ralul care și-a cons­truit ca­sa din strada Umbrei, a fost fiul lui Constantin. S-a născut în 26 decem­brie 1858, în Cris­tești (jud. Iași), mo­șie a părinților săi. Epoca fanariotă se stinsese de vreo patruzeci de ani. Urmașii familiilor princiare de sorginte greacă nu mai puteau spera să ajungă domnitori. Țările Române, unite în 1859, când Leon abia învăța să vorbească, se orientau de­cisiv spre Occident. Bonjuriștii impu­neau cultura și civilizația Apusului. În 1866, pe tronul țării a urcat Carol I, prințul german, mai târziu rege român, sub al cărui sceptru a fost făurită România modernă. Leon, cel mai probabil, se juca în curtea conacului din Cristești și asculta ce vorbeau ai lui despre noul conducător al țării. Știrile circulau greu pe atunci, dar tot ajungeau până în saloanele unui conac boieresc, situat fie și în marginea unui județ moldav. Peste zece ani, îl regăsim pe Leon la Școala Militară de la Saint Cyr. În 1877, a luat o pauză de studii, ca să lupte ca voluntar în Războiul de Independență. Nici nu împlinise 20 de ani. A scos sabia împotriva unui imperiu căruia strămoșii lui îi datoraseră gloria și avuția. Acest lucru nu mai era relevant. Tânărul Ma­vrocordat avea i­dea­luri moderne, vo­ia să trăiască într-o țară eliberată de pu­terea sultanului, chiar dacă sul­tanii de odi­nioară îi sco­seseră neamul din ano­ni­mat.

La căpătâiul regelui muribund

După război, Le­on s-a întors la Paris. A absolvit Școala de la Saint Cyr, apoi Școala de Artilerie și Geniu de la Fontainbleu și Școala Superioară de Război din Paris. A urcat în ierarhia militară, până la gradul de general de divizie. În 1900, când avea gradul de co­­lonel, a ajuns șef al Statului Major al Casei Re­gale a României. Ur­mașul câtorva domnitori fana­rioți a intrat la București în sluj­ba unui rege de sor­ginte ger­mană. Modernitatea noastră e un aliaj com­plex. Cu siguranță, ge­ne­ralul a fost onorat să ajungă în slujba Casei Regale, dar și regele Carol I a fost încântat să aibă ca șef al statului său major un om de arme com­petent, cu studii definitivate la pres­tigioase școli militare din Apus. Cel mai probabil, în anii aceia de început de veac, generalul a construit casa din strada Umbrei. Se căsătorise în 1890 cu Maria Ghica, fiica lui Dumitru Ghica-Comă­nești, cu mo­șii în județul Ba­cău, și a Zoiei Lahovary. Pa­la­tul regal era aproape, îl ză­rea pe fereastră sau din balcon, prin­­tre aco­perișurile caselor și arborii care erau mult mai numeroși în tim­purile acelea. Vara îl urmau pe rege la Sinaia, sau mer­geau la moșiile din Mol­dova. În aprilie 1914, Carol I a îm­plinit 75 de ani. Se ți­nea încă bine, dar era depri­mat din ca­uza evoluțiilor geo­­politice. Înce­pu­se Primul Război Mondial și ar fi vrut ca România să fie aliatul Ger­maniei, însă Consiliul de Co­roană s-a opus. Opinia pu­­blică era, de ase­me­nea, ne­favorabilă alianței cu Ger­mania. La se­nectute, regele și-a văzut toată po­litica externă pră­bușindu-se. S-a stins în după-amiaza unei zile de sep­tembrie, potrivit ve­­chiului calendar. Trei băr­bați l-au văzut dân­du-și ultima su­fla­re: N. G. Verra, pri­ma­rul co­­munei Sinaia, doc­to­rul Mămulea și ge­ne­ralul Leon Ma­vro­cor­dat. Ei au sem­nat actul de de­ces, con­trasemnat de pri­­mul ministru Io­nel Bră­tianu. După moar­­tea lui Carol I, gene­ra­lul a mai activat până în 1919, slujindu-l și pe regele Ferdinand, apoi și-a dat demisia din funcție și s-a retras din armată.

Genealogii studiate de procurori

Generalul Gheor­ghe Dabija îl descrie astfel pe Leon Ma­vrocordat: "...era un adevărat boier, cu toate atributele bo­ierului născut, bun, măsurat, echilibrat în toate manisfestările sale". Pro­ba­bil, datorită acestor ca­lități, a fost solicitat în câ­teva rânduri să fie martorul unor dueluri. Avocatul și publicistul C.G.Costa-Foru îl amenințase în trei rân­duri pe primul ministru Ionel Brătianu că îl va pro­voca la duel, după înche­ierea mandatului, din cauză că fusese atacat sistematic în oficiosul liberal, "Viitorul". După căderea gu­vernului, hop și Costa-Foru cu provocarea la duel. Generalul Mavrocordat, chemat să-l reprezinte, l-a convins însă pe avocatul năbădăios să renunțe. A mai dejucat un duel al unor cocoși precum Costa-Foru. Generalul era și președinte al "Federației Sălilor de Arme". Se vede treaba, voia ca armele să rămână în sală, nu să fie scoase pentru duel. A murit în 1939, la Tătăreni, jud. Vaslui, una dintre moșiile Mavrocordaților. Maria i-a supraviețuit până în 1950. Au avut doi copii: Zoe, născută în 1890 la Viena, decedată în 1973 la Madrid, și Alexis, năs­cut în 1894, la Iași, ucis în 1917 de bol­șevici. Nu­mele lui Leon Mavrocordat va fi dez­gropat du­pă re­voluție de procurorii anti-corupție, în dosa­rul re­trocedării a peste 30.000 de hectare de pădure în ju­dețul Bacău. Pretinși moștenitori legali ai soției generalului, Maria Mavrocordat, născută Ghica, râvniseră la proprietățile familiei. Demersul a fost dejucat, iar pădurile au rămas în proprietatea sta­tul­ui român. Casa din str. Nicolae Crețulescu nr. 8 nu se regăsește în Lista imobilelor națio­nalizate în aprilie 1950, nici pe Lista monumentelor istorice ac­tualizată în 2017. În prezent, clădirea aparține Mu­­zeului Național al Literaturii Române. Direc­torul instituției mi-a spus că a preluat imobilul de la un grec.