Zidurile exterioare strălucesc în soarele după-amiezii de duminică. Sunt de-a dreptul entuziasmat că un astfel de edificiu a fost salvat de la decrepitudine și ruinare. Admir perechile de coloane în stil doric ale balconului, dar și profilul zvelt al fațadei. Îi dau târcoale, fac poze, îmi plimb privirea de la temelie până sub acoperiș. O mândrețe de casă, dar cine i-a fost stăpân odinioară? Cine i-a mirosit cândva prospețimea de var a pereților și s-a încălzit la focul din șemineu, când viscolul Bărăganului pătrundea pe străduțe și troienea cu zăpezi răscrucile Bucureștiului?
Urmașii unui negustor de mătăsuri
Pe harta cadastrală a Bucureștiului din 1911, figurează ca proprietar generalul Leon Mavrocordat. Strada avea în acele timpuri un nume poetic: Umbrei. Actuala intrare Sibioara se numea Fundătura Leului. Cine știe, își va fi datorat numele chiar prenumelui generalului. Abia câțiva istorici militari și pasionații de genealogii princiare știu de existența generalului cu nume și sânge de fanariot, umbrită de figurile, cu adevărat ilustre, ale familiei sale. Dacă am socotit eu bine, Leon ar face parte din cea de-a cincea generație de Mavrocordați trăitori la nord de Dunăre. Strămoșul lor se numea Nicolae Mavrocordatos, zis Pantziris, născut în insula Chios, în 1599. Din insulă, grecul s-a stabilit în Istanbul, unde a fost negustor de mătăsuri, și a murit în 1639. O viață destul de scurtă, dar cu siguranță plină de ambiții, împlinite, însă, de urmașul său, Alexandru Mavrocordatos Exaporitul, care a ajuns interpret și diplomat al Curții Otomane. Alexandru a dat și o lovitură matrimonială, căsătorindu-se cu o nepoată a domnitorului Moldovei, Alexandru Iliaș. Mai bine cu o prințesă moldavă, decât cu fiica vreunui negustor din Fanar, oricât de bogat ar fi fost acesta. A ales bine grecul. Nicolae, unul dintre fiii săi, a urcat pe tronul Moldovei în 1709, fiind primul domnitor fanariot din cele două principate românești. A adus numeroși prieteni și clienți din Fanar, urgisind boierimea autohtonă. Nicolae a urcat apoi pe tronul Țării Românești, și-a otrăvit fratele, pe Ioan, și a fost ucis de ciumă, în 1730. A fost ctitorul Mânăstirii Văcărești, strălucitoare în vremurile acelea, ajunsă cu timpul închisoare, care cu vremea s-a ruinat și a fost rasă de pe fața pământului de autoritățile comuniste. Tristă soartă a avut mânăstirea aceea, zidită de un domnitor fratricid.
Voluntar împotriva Semilunei
Doi dintre copiii lui, Constantin și Ion, au fost la rândul lor domnitori. În timpul lui Constantin, Oltenia a fost retrocedată de austrieci Țării Românești (1739). A fost un principe reformator, mai ales în domeniul administrației publice. Unul dintre fiii lui se numea Dumitru. Acesta a avut doi băieți, pe Alexandru și pe Constantin. Leon Mavrocordat, generalul care și-a construit casa din strada Umbrei, a fost fiul lui Constantin. S-a născut în 26 decembrie 1858, în Cristești (jud. Iași), moșie a părinților săi. Epoca fanariotă se stinsese de vreo patruzeci de ani. Urmașii familiilor princiare de sorginte greacă nu mai puteau spera să ajungă domnitori. Țările Române, unite în 1859, când Leon abia învăța să vorbească, se orientau decisiv spre Occident. Bonjuriștii impuneau cultura și civilizația Apusului. În 1866, pe tronul țării a urcat Carol I, prințul german, mai târziu rege român, sub al cărui sceptru a fost făurită România modernă. Leon, cel mai probabil, se juca în curtea conacului din Cristești și asculta ce vorbeau ai lui despre noul conducător al țării. Știrile circulau greu pe atunci, dar tot ajungeau până în saloanele unui conac boieresc, situat fie și în marginea unui județ moldav. Peste zece ani, îl regăsim pe Leon la Școala Militară de la Saint Cyr. În 1877, a luat o pauză de studii, ca să lupte ca voluntar în Războiul de Independență. Nici nu împlinise 20 de ani. A scos sabia împotriva unui imperiu căruia strămoșii lui îi datoraseră gloria și avuția. Acest lucru nu mai era relevant. Tânărul Mavrocordat avea idealuri moderne, voia să trăiască într-o țară eliberată de puterea sultanului, chiar dacă sultanii de odinioară îi scoseseră neamul din anonimat.
La căpătâiul regelui muribund
După război, Leon s-a întors la Paris. A absolvit Școala de la Saint Cyr, apoi Școala de Artilerie și Geniu de la Fontainbleu și Școala Superioară de Război din Paris. A urcat în ierarhia militară, până la gradul de general de divizie. În 1900, când avea gradul de colonel, a ajuns șef al Statului Major al Casei Regale a României. Urmașul câtorva domnitori fanarioți a intrat la București în slujba unui rege de sorginte germană. Modernitatea noastră e un aliaj complex. Cu siguranță, generalul a fost onorat să ajungă în slujba Casei Regale, dar și regele Carol I a fost încântat să aibă ca șef al statului său major un om de arme competent, cu studii definitivate la prestigioase școli militare din Apus. Cel mai probabil, în anii aceia de început de veac, generalul a construit casa din strada Umbrei. Se căsătorise în 1890 cu Maria Ghica, fiica lui Dumitru Ghica-Comănești, cu moșii în județul Bacău, și a Zoiei Lahovary. Palatul regal era aproape, îl zărea pe fereastră sau din balcon, printre acoperișurile caselor și arborii care erau mult mai numeroși în timpurile acelea. Vara îl urmau pe rege la Sinaia, sau mergeau la moșiile din Moldova. În aprilie 1914, Carol I a împlinit 75 de ani. Se ținea încă bine, dar era deprimat din cauza evoluțiilor geopolitice. Începuse Primul Război Mondial și ar fi vrut ca România să fie aliatul Germaniei, însă Consiliul de Coroană s-a opus. Opinia publică era, de asemenea, nefavorabilă alianței cu Germania. La senectute, regele și-a văzut toată politica externă prăbușindu-se. S-a stins în după-amiaza unei zile de septembrie, potrivit vechiului calendar. Trei bărbați l-au văzut dându-și ultima suflare: N. G. Verra, primarul comunei Sinaia, doctorul Mămulea și generalul Leon Mavrocordat. Ei au semnat actul de deces, contrasemnat de primul ministru Ionel Brătianu. După moartea lui Carol I, generalul a mai activat până în 1919, slujindu-l și pe regele Ferdinand, apoi și-a dat demisia din funcție și s-a retras din armată.
Genealogii studiate de procurori
Generalul Gheorghe Dabija îl descrie astfel pe Leon Mavrocordat: "...era un adevărat boier, cu toate atributele boierului născut, bun, măsurat, echilibrat în toate manisfestările sale". Probabil, datorită acestor calități, a fost solicitat în câteva rânduri să fie martorul unor dueluri. Avocatul și publicistul C.G.Costa-Foru îl amenințase în trei rânduri pe primul ministru Ionel Brătianu că îl va provoca la duel, după încheierea mandatului, din cauză că fusese atacat sistematic în oficiosul liberal, "Viitorul". După căderea guvernului, hop și Costa-Foru cu provocarea la duel. Generalul Mavrocordat, chemat să-l reprezinte, l-a convins însă pe avocatul năbădăios să renunțe. A mai dejucat un duel al unor cocoși precum Costa-Foru. Generalul era și președinte al "Federației Sălilor de Arme". Se vede treaba, voia ca armele să rămână în sală, nu să fie scoase pentru duel. A murit în 1939, la Tătăreni, jud. Vaslui, una dintre moșiile Mavrocordaților. Maria i-a supraviețuit până în 1950. Au avut doi copii: Zoe, născută în 1890 la Viena, decedată în 1973 la Madrid, și Alexis, născut în 1894, la Iași, ucis în 1917 de bolșevici. Numele lui Leon Mavrocordat va fi dezgropat după revoluție de procurorii anti-corupție, în dosarul retrocedării a peste 30.000 de hectare de pădure în județul Bacău. Pretinși moștenitori legali ai soției generalului, Maria Mavrocordat, născută Ghica, râvniseră la proprietățile familiei. Demersul a fost dejucat, iar pădurile au rămas în proprietatea statului român. Casa din str. Nicolae Crețulescu nr. 8 nu se regăsește în Lista imobilelor naționalizate în aprilie 1950, nici pe Lista monumentelor istorice actualizată în 2017. În prezent, clădirea aparține Muzeului Național al Literaturii Române. Directorul instituției mi-a spus că a preluat imobilul de la un grec.