Când trec să-i văd pe-ai mei, de două ori pe an, împing încetişor uşa, întotdeauna descuiată, ştiind dinainte că-n prag o să apară mama. Mă-ntâmpină mereu la fel: cu un zâmbet larg şi o îmbrăţişare. Cu aceeaşi seninătate pe care nimic nu pare s-o fi tulburat de când eram copil. Şi cu aceeaşi întrebare: "Ce vrei să mănânci?". Întrebarea asta m-a urmărit de-a lungul anilor, oriunde m-am dus. Poate pentru că sunt slăbuţă şi mereu pe drumuri, oamenii cred că mi-e foame. Sau poate pentru că le e mai uşor să-şi arate dragostea şi grija cu o farfurie plină şi aburindă pe care ţi-o pun în faţă. Tata, în schimb, nu e omul cu farfuria, e omul cu lista. De când îl ştiu, fiecare masă a noastră a început pe hârtiuţa lui, cu care pleca la cumpărături: "Să aibă copilaşii de toate!". O spune sarcastic, pentru că sarcasmul şi tonul zeflemitor sunt măştile sub care el a crezut toată viaţa că-şi ţine ascunsă iubirea pentru noi. Şi noi chiar i-am cântat în strună şi ne-am prefăcut că n-o vedem şi că îl credem tipul ăla dur care se străduieşte să pară. Acum, ce a mai rămas neschimbat din tata e eterna listă cu care iese de 60 de ani şi mai bine pe uşă, ca să se-ntoarcă apoi cu plasele pline de bunătăţi. Şi tonul zeflemitor. "Ce faci, fată? Mai lasă cafeaua aia şi treci la masă! Că de-aia te-ai sfrijit aşa!". Tata, sau Domn profesor, cum îi spun bălşenii, ori Nea Jan, cum îi spun prietenii, era, în tinereţe, un bărbat chipeş, înalt, cu ochii verzi şi părul negru. Fost sportiv şi antrenor, om ambiţios, pentru care performanţa şi depăşirea limitelor era un mod de viaţă, nu a avut linişte niciodată. Acţiunea a fost calea lui de a fi. Pleca dimineaţa şi venea seara. Pentru că singurul lui scop era să nu ne lipsească nimic. Şi pentru asta, respira şi muncea. Iar, în puţinele momente în care era acasă, parcă nu-şi găsea locul. Fiindcă el nu ştia să stea. Şi chiar şi acum, la 67 de ani, îi vine greu să nu facă nimic. "Tata-i acasă?" - o-ntreb pe mama, după ce trec de îmbrăţişarea din uşă. Răspunsul e acelaşi mereu: "E la sală". Adică sala de sport, unde-i învaţă handbal pe copii. Sau îl găsesc pe scăunelul lui din balcon. Cu cafeluţa şi ţigara şi integramele. Şi ochelarii pe nas. "Ce să fac? Uite, şi eu, pe-aci! Venii de la sală şi maică-ta se culcă o ţâră şi zisei să-mi fac şi eu de lucru cu astea. Deh, ca pensionarii!". Tata are astăzi părul complet alb, faţa trasă şi subţiată, prin care se văd oasele ce se încăpăţânează să deseneze, pe sub riduri, acelaşi chip de demult. Când se ridică, ajunge până la pragul de sus al uşii chiar şi aşa, plecat de spate cum e acum, şi merge şchiopătat, cu genunchii ce alunecă înăuntru şi un picior pe care-l târăşte puţin, cum a rămas după operaţia la coloană. Ia lista de pe masă şi iese, bucuros că are ceva de făcut. Uneori îl găsesc în cameră, cu teancuri de bani rânduite pe pat. Mi-i arată, mândru, şi-mi explică, de parcă ar vorbi despre nişte prieteni dragi sau despre nişte aliaţi: "Ăştia-s pentru fii-ta, ăştia-s pentru rata ta la bancă, ăştia, pentru întreţinere. Am ajuns Banca Angliei!". De când eram copil, tata era omul cu banii. N-a avut niciodată destui, ba chiar avea mereu prea puţini şi era nevoit să-i inventeze şi să-i drămuiască. Pentru casă, pentru mâncare, pentru vacanţe. Neapărat pentru vacanţe! "Să vadă copilaşii ţara!". Şi tata ne lua, pe mama, pe fratele meu şi pe mine, apoi şi pe fata mea, cu el peste tot. În cantonamente, când a fost antrenor. În tabere, când a fost profesor. În concedii, în puţinele lui zile libere pe an. Aşa am văzut munţii şi marea. Pe tata nu prea aveam timp să-l văd. Decât la masă. Sau când mă supăra cineva, şi-atunci "Îl spuneam lui tata!". În rest, eram ocupată să trăiesc. Iar el era ocupat să trăiască pentru toată lumea. Pentru că era omul care îi ajuta pe toţi. I se făcea milă imediat, dacă vedea pe cineva flămând sau nedreptăţit. Şi nu se lăsa până nu-i rezolva problema. Însă n-ar fi îngăduit să se vadă că-i pasă sub niciun chip! Bruştuluia şi se-ncrunta şi drăcuia. Dar băga mâna în buzunar şi scotea oricând o bancnotă, ca s-o dea unui părinte care nu avea ce pune pe masă la copii. Sau se zbătea să-i găsească de lucru. Şi, aşa, mare parte din timpul lui devenea al celor ce aveau nevoie de el. Însă ne lega, de la distanţă, pe căi neştiute, încrederea lui că îi semăn şi că pot realiza tot ce îmi propun. Că, exact ca el, nu renunţ niciodată, oricât ar fi de greu.
Pe tata nu-l văd prea des nici acum. De două ori pe an. De Paşte şi de Crăciun. Şi îl sun numai când am ceva concret să-i spun. Nu-l întreb niciodată ce mai face. Pentru că mereu am impresia că ştiu. Tata e tata. Asta face. Are grijă de noi. De când eram mici. Şi chiar şi acum.
Dacă mă gândesc mai bine, acasă totul s-a schimbat, în afară de tata. Casa e pustie şi tăcută, pentru că am plecat, rând pe rând, cu toţii din ea. Oamenii care-l căutau pe tata când aveau nevoie de el nu-i mai bat nici ei la uşă acum. Au mai rămas doar mama şi el. Mama, cu acelaşi optimism dintotdeauna: "Lasă, că ne descurcăm noi, orice-ar fi!". Tata, cu acelaşi tricou vechi, cu pantofii scâlciaţi, cu lista şi plasele mereu pline, adus de spate. Nu ştiu când şi-a cumpărat ultima dată ceva pentru el sau când a mers ultima dată la doctor. "Lasă, că mă descurc eu! Vezi-ţi tu de-ale tale şi lasă-mă pe mine!".
Pe tata, când plec, îl las mereu la fel: cu aceeaşi privire ghiduşă, dar zeflemitoare, în care el nu-şi dă seama că înoată, în lacrimi, toată dragostea lui. Acelaşi om pe care ştii că te poţi baza oricând. Care ne aşteaptă întotdeauna acasă. De fapt, cred că, pentru mine, Acasă e tata.
ALINA DINCĂ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
