Vara caselor pustii

Uliţa, gardul, o poartă pe care o des­chizi.

Grădina cu zarzavaturi, cu pă­sări, cu pomi înfloriţi. Bolta de viţă de vie. Câinele care te recunoaşte şi latră. Cocoşul care cântă. Prispa, geamlâcurile, lăsătoarea, şan­dra­­ma­ua, polata. Toate sunt la locurile lor. Ca întot­deauna. Te simt şi copiii, te întâmpină, îţi sar în braţe. Îi mângâi, scoţi apă din fântână, te speli cu ea pe faţă. Îţi tragi sufletul. Zâmbeşti. Rufele sunt întinse pe culme, soarele încă mai dogorăşte, dar nu-i mai simţi arsura. E linişte, e bine, pisica îţi toarce la pi­cioa­re, ai ajuns. Şi nicăieri nu poa­te fi mai bine de­cât aici. Aici e to­tul. Tot ceea ce ştii şi îţi e mai a­proape. Te des­calţi, intri înăun­tru. Pereţii se umplu de lumină, perdelele se um­flă de la vânt, po­delele trosnesc sub paşii tăi. Vei mâ­n­ca în cu­rând, vei povesti, va fi seara, te vei ru­ga, va fi noapte, vei adormi. Ai ajuns în cel mai sim­plu şi mai curat loc de pe pământ. Ai ajuns acasă.

Pădurile de miere

Am pornit iar prin Dobrogea, tele­leu, la vre­mea teilor care înfloresc. Mie­zul lumii este acum aici, o inimă care zvâc­neşte, verde, ne­sfârşită, cu un miros înnebunitor de floare şi zumzet de albine. Înfloresc pădurile de tei din Munţii Do­bro­gei. Pădurile as­tea şerpuitoare, care nu par să aibă sfârşit, care se tot întind, de la culmile mă­ci­nate de timp ale mun­ţilor, până la oglinda verzuie şi unduită a Dunării. E sărbătoare. Sărbătoarea ne­ştiută a pământului, de care se bucură acum albinele, din care va curge mai târziu mierea.
Am găsit Dobrogea aproape pustie. Liniştea as­ta stranie a turmelor de capre răsfirate pe dea­lurile golaşe, cu arbuşti ţâşnind ici şi colo, în mijlocul singurătăţii. Viaţa neştiută şi zum­zetul continuu a mii şi mii de in­secte. Lanurile vălurite, colorate în cele mai vindecătoare culori de verde, gal­ben, roşu şi mov. Şopârlele din tufe, ţes­toasele traversând încet şoselele pustii, berzele în cuiburi, ochiurile de apă, tot soarele ăsta ne­milos, adunat în­tr-un singur loc, aici, în Dobrogea, caii la umbra copacilor, caii ăştia, fără de care frumuseţea lumii în care trăim ar fi fost ştirbită. Apoi, ascunse printre şoselele astea nesfârşite, satele. Satele astea cu oa­meni, oamenii aceştia cu case. Case. Martorii smeriţi ai vieţilor noastre pe acest pământ. Adăpostul bucuriilor şi tristeţilor noastre, plămădite din mâi­nile noastre, care se umplu de via­ţa noastră şi devin, la rândul lor, fiinţe. Case pe care le ridicăm şi trăiesc tăcute prin noi. Doar că noi, oamenii, mai şi plecăm. Ne ducem altundeva, într-o lume mai mare, în locuri lumi­noase, în locuri cu verdeaţă, în locuri de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi sus­pinul. Ele, însă, casele, mai rămân. Unele devin acasă pentru alţi oameni, altele rămân pustii şi mai poartă o vreme ecoul unor vieţi care s-au dus. Apoi se duc şi ele. Ţara noastră se umple, încet, de astfel de case. Casele bătrânilor noştri, case care au însemnat acasă, case care se duc. În pe­reţii lor care se scorojesc şi se macină, poveştile aşteaptă tăcute. E o altă limbă acolo, limba ne­ştiută a zidurilor şi a ferestrelor. Dincolo de singurătate şi părăginire, locuinţele astea bă­trâ­ne încă mai poartă via­­ţa celor care au tră­it în ele. Pentru fiin­ţe­le astea cu oase din chir­pici sau din lemn, am bătut tot dru­mul ăsta lung prin inima pădurilor de tei. Oa­me­nii s-au dus, dar ca­sele mai trăiesc. Şi un­de este viaţă e şi po­veste. Putem înce­pe.

Între munte şi apă

În Jijila, în cen­tru. O comună mare, pe o şo­sea pustie, la ora amiezii, ora aceea când soa­rele topeşte lucru­rile şi ascunde oamenii în curţile şi casele lor. Oprim. Măcinul e aproape, Dunărea. Balta Jijilei e o deltă în miniatură, a fost secată cu timpul de măreţele realizări socialiste. Dar inimile oamenilor au rămas aceleaşi, oameni aflaţi între munte şi apă, ciobani şi pescari. Începuturile locuirii se pierd în lumina timpurilor. Doar la o aruncătură de băţ, pe acelaşi pământ, strălucea, acum mai bine de două mii de ani, o măreţie de cetate geto-dacică, pome­nită şi de Ptolemeu în scrierile sale: Dinogeţia. Aici, în locurile acestea moleşite de soare, au bântuit şi kutrigurii şi scandinavii şi vizigoţii. Aici a fost descoperit unul dintre cele mai ciudate cimi­tire de pe teritoriul patriei noastre: sute de vase, cu cranii de om în ele. Aici au venit apoi, cu veacuri în urmă, ciobanii brăneni în transhumanţa lor. Aici, la poalele Măcinului, păşunile erau mă­noa­se, iar drumul înapoi, spre casă, mult prea lung. Şi-au făcut o nouă casă şi au rămas. Au rămas şi pescarii lipoveni, doar balta Jijilei era pe atunci o minune, plină de stuf şi peşte. De unit, şi pe unii şi pe alţii, i-a unit biserica. În jurul ei s-a ridicat satul. Aşa era pe atunci, în vremurile vechi, mun­te şi apă, pescari şi ciobani, o singură biserică, un singur loc încărcat de istorie, în care am ajuns şi noi, acum. Căutăm urmele. Le găsim. Liliana Ale­cu era omul de care aveam nevoie. Ne des­chide o uşă în bi­blioteca pe care o are în grijă. Tot acolo se află şi istoria satului, o mică parte din ea, istoria oame­nilor de aici.La multe porţi a bătut şi în multe poduri cu păianjeni a urcat, ca să strângă mica ei comoară. Ne arată, obiect cu obiect, cum arăta viaţa oamenilor de aici: tocila, opincile, strungul de lemn, vâslele, icoanele, uneltele fierarilor, războaiele de ţesut, ştergarele - ţoalele, covoarele în patru, cinci iţe, cum era obiceiul, "în culori ochioase - roşu, roz, pentru soacre şi naşi, că asta era zestrea femeilor", foto­grafiile vechi, icoanele, păpuşile de lut împo­do­bite cu flori şi coji de ouă, care se lăsau pe apă ca să invoce ploaia - caloianul. Credinţele vechi şi noi, obiceiurile unor oameni care nu mai sunt, dar pe care îi vezi, vii, în fotografii. Casele lor. Unele mai există, altele nu, altele se pregătesc să nu mai fie. "O să vă duc la Mama Sica şi o să vedeţi ce­va de-adevă­ra­te­lea". De la Ma­ma Sica are Li­lia­na Alecu strun­gul de lemn. Era gata să-l arunce pe foc bătrâna, că moşul ei n-avea cum să mai lu­cre­ze la el, că abia ce se pră­pă­dise. "Nu, nu, nu, Mamă Sica, aide, dă-l în­coa­ce la muzeu, că-ţi aduc eu lemne câte vrei", a în­duplecat-o bi­blio­­tecara pe bătrână, şi a salvat de la foc bijuteria asta, pe care o vedem acum. "Câte comori or mai fi prin poduri, câte or fi deja cenuşă, nici nu vreau să mă gândesc!", oftează şi zâmbeşte în acelaşi timp doamna Alecu. Femeia asta ştie ce noi uităm. Că obiectele unei case au o viaţă a lor, că ele trebuie să trăiască mai departe, chiar dacă oamenii care s-au folosit de ele nu mai sunt. Şi ar trebui să se întâmple la fel şi cu cel mai tainic şi mai de preţ lucru pe care l-a putut avea un om într-o viaţă: casa lui. Spre casele astea din Jijila plecăm acum, călăuziţi de Liliana Alecu.

Mama Sica

Ne oprim la Mama Sica. "Chiru Sica, mamă, Chiru Sica". Are 82 de ani bătuţi pe muchie. De 10 ani, de când i s-a prăpădit bărbatul, trăieşte sin­gură. Copiii şi nepoţii i s-au răspândit prin lume, că doar Dobrogea e mare, iar casa pă­rin­tească prea mică. Ne latră un câine: "Mamă Si­caaaa, haida, ce-ai fi umblând?!", strigă Liliana. Umblă greu Mama Sica, nu-i uşor să vii din grădină sprijinită într-o sapă în mâna stângă şi o boată, în cea dreaptă. "Vin, vin", şi tot vine, greu, cu sapa şi boa­ta în mâini, cu puţinul ei de viaţă, prin soarele ăsta nemilos. "Se dărâmă, mamă, toate, când baba nu mai poate", ne zâmbeşte bă­trâ­na, iar Liliana Alecu ne şopteşte să n-o credem: toamna trecută, tocmai ce-şi pregătea un butoiaş mic de rachiu, ca să-şi îndulcească cu un păhăruţ serile de iarnă. "Lucru, mamă, ce să fac, lucru. Cum mai pot. Că e o ierbărie-n grădinăăă, hăăăi... Uite aşa, cu băţu-n mână ca să mă spri­jin, dau drumu' la sapa din ailantă mână, şi uite aşa, sap, ce să fac? Da,' uite, leminişoare a dat Domnul să-mi iau din timp şi acu aştept cloşca să scoată puişorii, că atâta bucurie mai am şi eu". Fierar i-a fost bărbatul, că aşa au făcut şi casa, musai cu atelier, să meşte­rească el acolo. "Că el făcea căruţile să sune clan­ga-clanga, nimeni nu mai făcea ca el. Ei, îşi mai făcea el treabă în atelier şi de altceva; aia după ce s-o dus, am aflat. I-am găsit sticlele de beutură lânga teica cu scule, acolo, lângă sticlele cu vaselină şi ulei.Da' să ştii că tot acasă se-ntorcea, chiar dacă o mai ocolea. Aia-i". Caută o cheie lungă după tocul uşii: "Să dea Dumnezeu să o discui, că s-o paradit şi uşile alea!". Mergem încet în urma ei: o boată, o sapă, două mâini, o bătrână. Cheia lungă intră în broască, uşa se deschide, intrăm în atelier: o viaţă de om. De obiectele astea nu mai are nevoie nimeni, dar toate spun o poveste de demult, povestea unui fierar din Jijila care făcea, ca nimeni altul, căruţele să sune clan­ga-clanga. E linişte, e viaţă, e totul. Unelte uitate. Bătrâna ni le arată pe fiecare în parte. "O să se ducă toate, când m-oi duce şi eu, cum o să se ducă şi casa asta". "Păi cum?", o întreb pe Mama Sica. Doar are copii, nepoţi... "Ăia or să-şi facă altele, ce nevoie au ei de bătrâna asta de casă a me?! Toate ajung acolo, unde ajung toate căşile. Acolo, pe Valea Largă. A mea şi a moşului, tot acolo s-o duce, când n-oi mai fi". Mama Sica ştie ceva ce noi nu ştiam. Că şi casele au un loc al lor în care se duc când mor. Cimitirul lor de case, locul lor tainic, cu umbră şi verdeaţă, odihna lor de veci, de martori tăcuţi, de duhuri tencuite. Acolo, în Valea Largă, lângă apă. Mama Sica tace, apoi zâmbeşte, apoi zice: "Aş vrea să plec şi eu după moşul meu, dar nu pot. Îi strig pe toţi: luaţi-mă şi luaţi-mă şi luaţi-mă, dar în­că nu m-aude nimeni. Nu e cum vreau eu, mamă". Mama Sica e singură. Copiii şi ne­po­ţii nu mai ţin de casa părintească. Dusă e casa cu muşcate şi pământ galben a Mamaiei Ve­li­ca, dusă e şi cea a lui moş Timofte. Doar vi­şi­nii, şopârlele şi păsările din streşini foşnesc în limba aceea tainică, a unui acasă care a fost. Mân­gâiem pereţii, dăm la o parte buruienile, îi mulţu­mim Lilianei Alecu, mergem mai departe, intrăm în inima pădurilor de tei.

"Acasă" al lui Hristache Tătulea

Hristache Tătulea s-a dus şi el la Domnul acum câţiva ani. Lu­mea îl numea primarul satu­lui ăsta din mijlocul pă­du­rilor de tei. Nu era primar, ci tâmplar. Pe vremea când era el în putere, 180 de oa­meni locuiau aici. Un loc bi­ne­cuvântat, ne spune cea care ne călăuzeşte de la o casă la alta, doamna Mi­ha­ela Tudor. "Păi, gândiţi-vă cum e în mai, aici, când în­verzeşte pă­du­rea. O minunăţie! Şi a­cum, cu teiul în floa­re, când tot locul ăs­ta e numai umbră şi floare şi parfum! Că nu e di­mi­neaţă să n-auzi căprioa­rele foşnind aproape. Iar­na doar ce e mai greu, când vine pustiul şi vântul ăsta aspru de Do­bro­gea, şi dacă nin­ge, că aţi vă­zut cum e drumul, e mai greu să ieşi de aici la şosea. Şi astea ca astea, da­că n-ar fi şacalii. Când se pun ei noap­tea să chiorlăie şi să ţipe, te ia mai aşa cu fiori. Şi ţipă toată iarna, credeţi-mă. Dar şi iarna trece, până la urmă, nu?!", ne zâmbeşte Mihaela Tudor şi ne arată drumul săl­bă­ticit spre casa lui Hristache Tătulea. Trebuie să dăm la o parte tulpini învălmăşite şi să urcăm o costişă mică, doar ca să răzbim. Şopârlele se ascund în desişuri, cârâie nişte coţofene. N-a mai fost nimeni de mult la acasă al lui Hristache Tătulea. Aproape singur a ri­dicat casa. Ajutat doar de câţiva oa­meni din sat. Om de ispravă, dintr-o bucată, Hristache, se vede după cum a şlefuit căpriorii, du­pă prispă şi geam­lâcuri, că a pus suflet în ce a făcut. Liniştea e mare, e ver­dea­­ţă şi umbră adâncă. Timpul s-a oprit în loc. Cănile şi ulcelele, o pe­riuţă de dinţi, o mătură, o spumieră, o cheie, au rămas neatinse de ani buni pe prispa casei. De parcă ar mai aş­tepta pe cineva să vină, să le scoată din adormirea lor. Dar nu va veni ni­meni, ne spune Mi­­haela Tudor. Aici, pe pris­pa casei ăs­te­ia, unde se odih­nesc acum o pe­ri­u­ţă de dinţi, o mă­­tu­ră, o spu­mie­ră, câ­teva căni şi o che­ie, poate chiar din că­nile acestea, Hris­­tache Tătulea a ciocnit nişte pa­ha­re de vin, în se­rile mai răcoroa­se, de vară. Hris­ta­che era un băr­bat care nu se fe­rea de nimeni şi de nimic, puter­nic, mândru de ca­sa pe care o cons­tru­ise cu mâi­nile lui. O vă­gă­ună, un hă­ţiş, o ca­să, o viaţă. Hris­tache Tătulea n-a mai ieşit din satul acesta în­conjurat de păduri, iar casa va pleca şi ea încet, în urma lui.

Casele de pe lumea cealaltă

"Se duce pământul, curge la vale, se duc şi ca­sele noastre cu el. Or să ajungă toate în Valea Lar­gă". Am trecut prin satul Căprioara, un pa­radis al cailor şi al dealurilor pustii, cu case de po­veste, care alunecă înspre uitare. Am găsit în satul Măgurele, din comuna Topolog, caiete de de­sen, fotografii ale unor oameni care nu mai sunt, cărţi poştale de la băi, roţi şi fuse de la răz­boaiele de ţesut, şi pe un om care să ne spună cum alunecă pământul. Am închis ochii şi am visat câmpuri de maci şi păduri de tei şi munţi stranii, i-am deschis şi am văzut că toate sunt aievea, aici, în Dobrogea, şi, fără să ştim, am ajuns în para­disul caselor părăsite. Oriunde ne-am fi întors şi am fi privit, nu am văzut nici ţipenie de om, doar case, case şi numai case pustii.
Şi a cântat un cocoş şi nu era om să-l audă. Şi a lătrat un câine şi a pustiu s-a auzit lătratul lui. Şi a nechezat un cal şi nimeni n-a fost să-l liniş­teas­că. Şi a trecut o pisică, şi pe acoperişul unei case s-a odihnit. Şi s-a aplecat un vişin, iar roa­dele lui au atins pământul.

Foto: Mircea Struţeanu