NICOLAE FERARU: "Sunt un ţigan din aceia care fac cinste ţării în lume"

Mari lăutari

Când a sunat telefonul, era în pivniţa casei. Meşterea la un ţambal, pentru că, pe lângă meseria de muzicant, mai este şi lutier. Făureşte instrumente. "Alo? Bună ziua" "Bună ziua". "Vă anunţăm că, în urma unei foarte riguroase se­lecţii, aţi fost nominalizat să pri­miţi «National Heritage Fel­lowship», pentru contribuţia adusă culturii americane". Ni­co­lae Fe­raru era obişnuit cu chestiunile oficiale de nivel înalt, doar le cântase lui Nicolae Ceauşescu, Bill Clinton, Barrack Obama. Trăia de 25 de ani în Statele Unite şi urcase pe scene importante. Dar a crezut că telefonul e o glumă ceva mai grosolană, aşa că şi-a văzut de-ale lui, nu i-a spus nici măcar soţiei despre el. "National Heritage Fellowship" înseamnă cea mai înal­tă distincţie guvernamentală ame­ricană acordată artelor tra­diţionale, şi nici un român nu o pri­mise până atunci. Asta era în iunie 2013. Peste o lună au sosit ziarişti de la Washington, au stat trei zile la el la Chicago, l-au înregistrat, au făcut interviuri şi l-au foto­gra­fiat, fotografii ce aveau să se transforme în afişe uriaşe, amplasate în staţiile de metrou. Atunci a ştiut ţambalistul din Rahova că-i treabă serioasă. În septembrie, a încărcat două ţambale într-o maşină şi a pornit, cu fiul său şi cu ginerele, acor­deonistul Sile Dorel, spre Washington, pentru a cânta la ceremonia de decernare a premiilor. Ce-a cântat acolo? Muzică tradiţională româneas­că, bineînţeles.

"Puneam un colţ de pâine pe ţambal şi studiam toată ziua"

Nici n-ar fi visat la o asemenea onoare! A ră­mas impresionat de medalie, de premiul substan­ţial, de scrisoarea de felicitare de la preşedintele Statelor Unite, de felul în care s-au purtat cu el, ca şi cu un mare star. Cu o singură amintire ne­plă­cută a rămas din toată această poveste: i-a dis­părut pe drum, nu ştie nimeni cum, ţambalul cel mic, urât şi ca vai de el, pe care americanii îl ru­gaseră să-l aducă la Washington. Fusese ţambalul bunicului, pe care acesta îl luase cu el pe front, în Primul Război Mondial. Cânta acolo, cu el atâr­nat de gât, în tranşee, să le mai treacă soldaţilor de urât.
Nicolae Feraru s-a născut în Rahova şi şi-a îm­părţit copilăria între cartierul bucureştean şi Bă­neasa, care era pe atunci o comună, unde lo­cuiau bunicii din partea mamei. Bunicul cântase cu clarinetul, cel din par­tea tatălui, cu cobza şi cu ţambalul. Avea, aşadar, pe cine să moştenească. Chiar şi tatăl lui avea un ţambal mic, pe care nu-l prea folosea, iar el, când era mic, trei, patru ani, lua ciocănelele şi bătea la ţambal, când era tata plecat. Mama îl scotea de pe unde-l ascunsese tatăl şi îi dădea ţam­balul, şi, când găsea corzi rupte, îi zicea că s-au rupt singure, de la căldură, de la frig. Ni­colae îşi tot lua câte-o scatoalcă de la tată-său, care-i spunea să lase ţambalul şi să se apuce de orice alt instrument. Până într-o zi, când bă­iatul crescuse, aşa că l-a luat şi i-a explicat cu frumosul de ce nu voia să-l facă ţambalist. "Eu îl vedeam cum vine de pe la nunţi, rupt de obo­seală, se aşeza cu noi la masă şi adormea să­ra­cu' pe scaun. Pe atunci, nunţile durau de vineri-sâmbătă, până luni seara. Sâmbăta cântai până pe la 1-2-3 noaptea, te trezeai la 6 dimineaţa duminică, îţi dădeai cu apă pe faţă de la fântână, îţi dădeau ceva să mănânci şi apoi porneai prin sat, din poartă-n poartă. Hai că ăla cu vioara o ţine uşor, ăla cu acordeonul are hamurile alea, da' să umbli cu ţam­balu atârnat de gît e te­roare. Aşa mi-a ex­plicat tata, dar când a văzut că-mi place, îmi place, îmi pla­ce, n-a avut în­cotro. Copilă­ria mea s-a rezumat în mare parte la instru­ment. Mai mergeam şi eu cu băieţii la ştrand, la furat flori de tei, dar mai toată ziua eram la instrument. Nu m-a împins nimeni de la spate, «ia şi stu­dia­ză». Mama gă­tea, mă du­ceam la ea, la bu­cătărie, luam o bucată de pâine, era pâinea aia mare, rotundă, o puneam pe ţambal şi continuam să studiez. Nu-mi trebuia nici mâncare, nici fete. Dacă nu ai iubire faţă de instrument, o chemare interioară, n-ai făcut nimic, rămâi un amator. Şi, la 6-7 ani, o luam pe sora mea, sau pe unul din copiii din cartier, şi fugeam la nunţi, să ascultăm muzica. Dacă m-aţi fi văzut, cu pantalonaşii ăia scurţi şi «blond» cum eram, că seara nu mă vedeai, eram doar o umbră, mergeam pe stradă şi nu ştia nimeni dacă-s eu sau nu-s eu. Păi, odată mi-a dat mama să mănânc pâine neagră şi mi-am muşcat mâna, nu se vedea diferenţa. În sfârşit, mai glumesc şi eu. Nunţile se ţineau la cort, în mijlocul străzii. Dacă ploua, mânca omu' şi-i mai curgea apă-n strachina cu sarmale. Aşa era pe timpuri, acum ne-am modernizat, suntem «fancy». Şi eu stăteam într-o parte şi ascultam atent, fugeam acasă şi puneam imediat mâna pe instrument. Pe la 14 ani, aveam să aflu pe pielea mea ce spunea tata despre nunţi. Mă luau băieţii din cartier să cânt cu ei la câte-o nuntă, te miri prin ce sat, pe lângă Bucureşti. Rupeam ecusonul de pe braţ şi mergeam în uniforma de la liceu. Nu mă duceam nea­părat pentru bani, chiar dacă n-am fost o familie de oameni bogaţi (când mergeam la o nuntă, purtam pantofii mamei, eu nu aveam). Poa­te ei luau câte 500 de lei şi mie-mi dădeau câte-o sută, dar mă duceam să capăt experienţă şi asta a contat foarte mult. Cântam eu ce cân­tam, până nu mai puteam să ţin ţambalu' de gât, şi atunci îl sprijineau doi ţărani, unu din stânga, unu din dreapta, se îmbătau ăia, se-nclina ţam­balu', eu continuam să cânt, cân­tam şi jucam, erau toţi beţi, nici dracu' nu mai ştia ce cântam eu acolo".

"Mi-a plăcut să port o conversaţie şi cu ministrul, şi cu omul de jos"

Când tatăl său a văzut cât de tare îndrăgeşte ţambalul, l-a dus la cel mai bun pro­fesor, la Mi­ti­că Ciuciu, cel de la care în­vă­ţase tainele ins­tru­­men­tului şi fai­­mosul Toni Ior­­da­che. A plătit lecţiile doar două luni, pentru că, după aceea, Ni­co­lae a de­ve­nit de-al casei. Tatăl meu nu era de nivelul lui Ciu­ciu, care cânta cu orchestra simfo­nică, îi cânta lui Gheorghiu Dej şi la toţi miniştrii. "În plus, n-o să înveţi niciodată 100% meseria doar de la tata, pentru că nu mai ai ruşinea aia faţă de profesor. Îmi pare rău că oameni ca Mitică Ciuciu şi alte mari personalităţi nu mai sunt cunoscuţi acum, mulţi dintre cei ce au învăţat meserie de la ei i-au uitat. El avea un bă­iat, cam de-o vârstă cu mine, pe care tot Nicolae îl chema. Şi când spu­nea «Nicolae, du-te şi ia o pâine», săream eu. Dor­meam cu el, mâncam cu el, plecam cu el, după două luni, zice maică-sa «De-acum, eşti ca bă­iatu' nostru». Venea mama pe acolo «Ce faci, maică, nu mai dai pe acasă?». Am stat la ei până m-am căsătorit, ba şi după aia, că mă suna Mitică Ciuciu la două noaptea, să mă duc să-i iau un medicament, avea o boală de piele, şi mă duceam. Am învăţat multe de la el, atât ca pro­fesor, cât şi ca om. M-a ajutat să-mi formez ca­racterul. Sunt mulţi lăutari buni, dar la capitolul caracter... Sau sunt limitaţi, nu prea au ce vorbi în afară de muzică. Mie mi-a plăcut să pot să port o discuţie, şi cu cel de jos, şi cu ministru'. De-aia, mi-a plăcut mereu să fiu în preajma celor mai mari ca mine, să am de la cine învăţa. De la unu de vârsta mea ce să învăţ? Pe atunci, trece­rea de la o generaţie la alta se făcea lin, învăţam şi transmiteam mai departe. Tristeţea de astăzi e că s-a căscat o prăpastie între gene­raţii. Când am ieşit prima oară din ţară, la 17 ani, în Bul­garia, am fost invitaţi la o masă mare, la munici­palitate. Ne-au pus ăia nişte furculiţe, cuţite întortocheate, nu ştiam ce-s alea. M-am făcut şi eu că mă duc la WC şi m-am ascuns să văd cum se mănâncă peştele, cu ce cuţit".
În Rahova funcţionau mai multe burse ale lăutarilor, unde aceştia erau angajaţi. La două, trei staţii de tramvai, era câte un restaurant, "La Ma­rinică", sau "Strugurelu'", şi acolo se strângeau lăutarii, în funcţie de nivel. Unii cântau doar la nunţile de la ţară, alţii aveau alte pretenţii. Nico­lae a fost de mic ambiţios, n-a vrut să rămână să-şi aştepte clienţii la restaurant, sau să se oprească la cântatul la colţ de stradă. Când au apărut în vitrine televizoare şi se strângea toată strada să vadă un film, "Sfântul", sau ce mai era pe atunci, el îi vedea pe cei mai buni muzicanţi ţigani cum cântă pe scaun, în orchestră. Îi vedea la restau­rantul Ciocârlia, din Piaţa Unirii, pe fraţii Calotă, cum cântă cu papioanele la gât. Cum îi aşteaptă soţiile lui Miti­că Ciuciu sau Toni Iorda­che să se întoarcă din turneele din străinătate, plini de cadouri. Şi aşa voia să ajungă şi el. Spune că dacă-ţi doreşti ceva foarte foarte mult, nu se poate să nu-ţi iasă. Dar îţi trebuie şi şansă. "Am avut şansa să cânt alături de mari muzicanţi, Ion Drăgoi, George Carabu­lea, Radu Simi­on, şi am avut multe de învăţat de la ei. Aveam 22 de ani şi a venit la Caru' cu Bere, unde cântam, maestru' Gică Pe­tres­cu, care eram mult mai mare ca mine. Zice, «Vreau să-l ascult pe bă­iatu' cu ţambalu'». După asta, vine şi mă întreabă: «Vrei să mergi cu mine-n turneu în Canada? Şase luni». Eu, când am auzit, tocmai mă însurasem, cum să-mi las soţia acasă, dacă o fură cineva? Da' m-am dus. Am făcut repetiţii la el acasă, a fost singurul om la care am văzut cartea de vizită a lui Cea­u­şescu. Pe măsuţă, sub cristal. Unii zic acum că Gică Petrescu a fost zgârcit, că aşa şi pe dincolo. Era un om extraordinar, şi vă dau un singur exemplu. Ştiţi cum se procedează acum într-o formaţie, nu? Solistul ia 50%, restul 50. E, am cântat şase luni într-un restaurant în Montreal şi, într-o seară, vine un multimilionar evreu, de 80 de ani. Mare bogătan, fusese şi el pianist, şi i-a plă­cut cum am cântat. Urcă un om de-al lui pe scenă, îi dă lui Gică Petrescu în mână un plic, şi mai pune un plic pe ţambal, pentru instru­men­tişti. La pauză, vă dau cuvântul meu de om, maestrul Gică Petrescu zice «Băieţi, ia veniţi încoace! Ia desfaceţi plicul vostru». Erau 1000 de dolari. Îl desface şi el pe-al lui. 1000 de dolari. Ştiţi ce-a făcut? I-a pus laolaltă şi i-a împărţit în mod egal! Cine mai face aşa ceva? De asta spun, am avut de la cine învăţa, să-mi formez caracterul. De la oameni ca Toni Iordache, care se purta frumos cu toată lumea, n-ar fi zis un cuvânt urât despre cineva. Şi mergeţi acum în Chicago şi întrebaţi de Nicolae Feraru, vedeţi ce spune lumea despre mine, ca om, nu neapărat ca meserie".

"N-ai să găseşti două naţii mai asemănătoare ca ţiganii şi negrii"

În Canada, i s-a oferit un contract de şapte ori mai avantajos, însă a refuzat. Trebuia să se întoarcă acasă, i se născuse primul copil. O fetiţă, pe care a văzut-o seara, când a sosit, şi a doua zi a plecat din nou în turneu. "De aia zic, mai în glumă, mai în serios. Sunt însurat de 47 de ani, dar soţia mea de fapt e ţambalul, pe el nu l-am părăsit niciodată. Soţia e şi ea din neam de lăutari, din familia Carabulea. Am cunos­cut-o la Urziceni, unde am avut concert pe stadion, avea 14 ani. Am continuat cu scrisori, apoi a venit ea în Bucureşti. Avem cinci copii, o familie fericită, şi pentru asta îi datorez multe soacrei mele. Soţie de lăutar, o tempera pe soţia mea când se mai enerva. Că pe unde am umblat, ce-am făcut. «Ce, nu ştii că-i muzicant, nu ştii pe cine ai luat?». Ea a fost singura persoană că­reia i-am spus că voi rămâne-n America. Nu i-am spus mamei, tatălui sau soţiei, ei i-am spus".
Nicolae Feraru spune că o ducea bine pe vre­mea lui Ceauşescu. Cânta la cele mai selecte res­taurante, înregistra, avea paşaportul plin de vize, Franţa, Belgia, Germania, Italia, Canada, Statele Unite...Atmosfera în România sfârşitului anilor '80 devenise însă apăsătoare şi, în plus, s-a su­părat, pentru că emisiunea pe care o înregistrase pentru televiziune nu s-a difuzat din cauză că avea pielea întunecată. A rămas în America în 1988, şi faptul că este ţigan l-a ajutat în obţinerea cetăţeniei. Nu i-a fost deloc uşor la început, de­par­te de familie, printre străini. A început să cânte în comunităţile româneşti, la biserică, apoi la nunţi, şi-a închiriat o casă. Apoi au început tele­foa­nele, invitaţiile, să cânte cu unguri, cu polonezi, cu mexicani, la festivaluri diferite. Pe lângă asta, a muncit 15 ani în fabrică, pentru a rămâne cu o pen­sie şi a le asigura tot ce le trebuie copiilor săi. Familia a venit în America în 1994. "Poţi să stu­diezi cât de mult poţi, dar trebuie să ai şi şansă. Şansa mea a fost să ajung aici, în Ame­rica. Dacă aş fi stat în România, aş fi ră­mas un ţigan oa­recare, ce cântă la ţam­bal, nimic mai mult. Eu m-am mândrit me­reu cu titlul acesta de ţi­gan, pentru mine este o onoare. Şi în Ame­rica a fost la mare preţ, o mân­drie şi un noroc. N-ai să găseşti două naţii mai apro­piate ca ţiganii şi negrii. Îi vezi pe stradă, cum dau cu mătura şi fre­do­nează un cân­tecel, au ureche muzicală per­fectă. Avem aceeaşi culoare, avem ace­eaşi istorie a suferinţei, ei au fost sclavi, noi robi. Mă mândresc că sunt ţigan, pen­tru că sunt un ţigan din aceia care fac cinste ţării, nu din ăia care fură găini de prin curţi. Mi-a spus-o odată un ambasa­dor «Ma­estre, nu eu sunt amba­sadorul Ro­mâ­ni­ei, dumnea­voas­tră sunteţi! Prin dum­nea­voas­tră se face cunos­cută România în lume»".

Înapoi acasă

De curând, a avut loc un concert la care au cântat trei generaţii de Feraru pe scenă: Nicolae, fiul său Laurenţiu, şi nepoţelul de doi ani şi jumătate. La 70 de ani, după aproa­pe 30 de ani de America, Nicolae Fe­raru şi-a lăsat acolo băiatul cel mare să cân­te în locul său, şi-a făcut bagajele, şi-a luat soţia şi s-a întors în această vară la Bucu­reşti. Spune că vrea să rămână defi­nitiv aici, chiar dacă are un uşor gust amar, legat de faptul cu statul român nu l-a băgat cu ni­mic în seamă. Chiar dacă e dezamăgit de ceea ce se-ntâmplă aici, de nivelul de jos în care a ajuns muzica, de felul în care nu sunt respectate valorile din cultură, chiar dacă spune că la Chicago se simte mai mult de­cât acasă. Chiar dacă ştie că aici sunt şanse mici să fie solicitat să cânte pe un­de­va, ceva îl trage acasă, în oraşul natal. Nu-i bă­trâ­­neţea. E un bărbat în putere, voios, pus pe trea­bă. "Ştiţi ce-mi place aici cel mai mult? Să ies di­mi­­neaţa devreme pe stradă, să aud oamenii vor­bind, să merg în piaţă, să intru-n vorbă cu lumea. Să miros o roşie românească, să cunosc oameni noi. Asta mă face să vreau să mă întorc acasă".