Când trec să-i văd pe-ai mei, de două ori pe an, împing încetișor ușa, întotdeauna descuiată, știind dinainte că-n prag o să apară mama. Mă-ntâmpină mereu la fel: cu un zâmbet larg și o îmbrățișare. Cu aceeași seninătate pe care nimic nu pare s-o fi tulburat de când eram copil. Și cu aceeași întrebare: "Ce vrei să mănânci?". Întrebarea asta m-a urmărit de-a lungul anilor, oriunde m-am dus. Poate pentru că sunt slăbuță și mereu pe drumuri, oamenii cred că mi-e foame. Sau poate pentru că le e mai ușor să-și arate dragostea și grija cu o farfurie plină și aburindă pe care ți-o pun în față. Tata, în schimb, nu e omul cu farfuria, e omul cu lista. De când îl știu, fiecare masă a noastră a început pe hârtiuța lui, cu care pleca la cumpărături: "Să aibă copilașii de toate!". O spune sarcastic, pentru că sarcasmul și tonul zeflemitor sunt măștile sub care el a crezut toată viața că-și ține ascunsă iubirea pentru noi. Și noi chiar i-am cântat în strună și ne-am prefăcut că n-o vedem și că îl credem tipul ăla dur care se străduiește să pară. Acum, ce a mai rămas neschimbat din tata e eterna listă cu care iese de 60 de ani și mai bine pe ușă, ca să se-ntoarcă apoi cu plasele pline de bunătăți. Și tonul zeflemitor. "Ce faci, fată? Mai lasă cafeaua aia și treci la masă! Că de-aia te-ai sfrijit așa!". Tata, sau Domn profesor, cum îi spun bălșenii, ori Nea Jan, cum îi spun prietenii, era, în tinerețe, un bărbat chipeș, înalt, cu ochii verzi și părul negru. Fost sportiv și antrenor, om ambițios, pentru care performanța și depășirea limitelor era un mod de viață, nu a avut liniște niciodată. Acțiunea a fost calea lui de a fi. Pleca dimineața și venea seara. Pentru că singurul lui scop era să nu ne lipsească nimic. Și pentru asta, respira și muncea. Iar, în puținele momente în care era acasă, parcă nu-și găsea locul. Fiindcă el nu știa să stea. Și chiar și acum, la 67 de ani, îi vine greu să nu facă nimic. "Tata-i acasă?" - o-ntreb pe mama, după ce trec de îmbrățișarea din ușă. Răspunsul e același mereu: "E la sală". Adică sala de sport, unde-i învață handbal pe copii. Sau îl găsesc pe scăunelul lui din balcon. Cu cafeluța și țigara și integramele. Și ochelarii pe nas. "Ce să fac? Uite, și eu, pe-aci! Venii de la sală și maică-ta se culcă o țâră și zisei să-mi fac și eu de lucru cu astea. Deh, ca pensionarii!". Tata are astăzi părul complet alb, fața trasă și subțiată, prin care se văd oasele ce se încăpățânează să deseneze, pe sub riduri, același chip de demult. Când se ridică, ajunge până la pragul de sus al ușii chiar și așa, plecat de spate cum e acum, și merge șchiopătat, cu genunchii ce alunecă înăuntru și un picior pe care-l târăște puțin, cum a rămas după operația la coloană. Ia lista de pe masă și iese, bucuros că are ceva de făcut. Uneori îl găsesc în cameră, cu teancuri de bani rânduite pe pat. Mi-i arată, mândru, și-mi explică, de parcă ar vorbi despre niște prieteni dragi sau despre niște aliați: "Ăștia-s pentru fii-ta, ăștia-s pentru rata ta la bancă, ăștia, pentru întreținere. Am ajuns Banca Angliei!". De când eram copil, tata era omul cu banii. N-a avut niciodată destui, ba chiar avea mereu prea puțini și era nevoit să-i inventeze și să-i drămuiască. Pentru casă, pentru mâncare, pentru vacanțe. Neapărat pentru vacanțe! "Să vadă copilașii țara!". Și tata ne lua, pe mama, pe fratele meu și pe mine, apoi și pe fata mea, cu el peste tot. În cantonamente, când a fost antrenor. În tabere, când a fost profesor. În concedii, în puținele lui zile libere pe an. Așa am văzut munții și marea. Pe tata nu prea aveam timp să-l văd. Decât la masă. Sau când mă supăra cineva, și-atunci "Îl spuneam lui tata!". În rest, eram ocupată să trăiesc. Iar el era ocupat să trăiască pentru toată lumea. Pentru că era omul care îi ajuta pe toți. I se făcea milă imediat, dacă vedea pe cineva flămând sau nedreptățit. Și nu se lăsa până nu-i rezolva problema. Însă n-ar fi îngăduit să se vadă că-i pasă sub niciun chip! Bruștuluia și se-ncrunta și drăcuia. Dar băga mâna în buzunar și scotea oricând o bancnotă, ca s-o dea unui părinte care nu avea ce pune pe masă la copii. Sau se zbătea să-i găsească de lucru. Și, așa, mare parte din timpul lui devenea al celor ce aveau nevoie de el. Însă ne lega, de la distanță, pe căi neștiute, încrederea lui că îi semăn și că pot realiza tot ce îmi propun. Că, exact ca el, nu renunț niciodată, oricât ar fi de greu.
Pe tata nu-l văd prea des nici acum. De două ori pe an. De Paște și de Crăciun. Și îl sun numai când am ceva concret să-i spun. Nu-l întreb niciodată ce mai face. Pentru că mereu am impresia că știu. Tata e tata. Asta face. Are grijă de noi. De când eram mici. Și chiar și acum.
Dacă mă gândesc mai bine, acasă totul s-a schimbat, în afară de tata. Casa e pustie și tăcută, pentru că am plecat, rând pe rând, cu toții din ea. Oamenii care-l căutau pe tata când aveau nevoie de el nu-i mai bat nici ei la ușă acum. Au mai rămas doar mama și el. Mama, cu același optimism dintotdeauna: "Lasă, că ne descurcăm noi, orice-ar fi!". Tata, cu același tricou vechi, cu pantofii scâlciați, cu lista și plasele mereu pline, adus de spate. Nu știu când și-a cumpărat ultima dată ceva pentru el sau când a mers ultima dată la doctor. "Lasă, că mă descurc eu! Vezi-ți tu de-ale tale și lasă-mă pe mine!".
Pe tata, când plec, îl las mereu la fel: cu aceeași privire ghidușă, dar zeflemitoare, în care el nu-și dă seama că înoată, în lacrimi, toată dragostea lui. Același om pe care știi că te poți baza oricând. Care ne așteaptă întotdeauna acasă. De fapt, cred că, pentru mine, Acasă e tata.
ALINA DINCĂ