Trec printr-o situaţie disperată şi m-am gândit că pot să vă cer ajutor. E vorba de un sprijin moral, nu de unul material, fiindcă sunt profesoară şi mă descurc cât de cât. Am 24 de ani şi doar după şase luni de căsătorie, soţul meu a murit. Era mai mare ca mine cu un an, pe punctul de a termina facultatea de arhitectură. Un om minunat! Cu un suflet la fel de frumos pe cât chipul. Moartea a venit ca un trăsnet. S-a dus pe munte cu nişte colegi şi-a sărit, încălzit, în apa foarte rece a unui lac. N-a mai ieşit de la fund. Făcuse stop cardiac. Acum, fotografia lui din care zâmbeşte încrezător (n-am văzut niciodată pe nimeni zâmbind ca el) se află pe o cruce din cimitir. Stau în faţa ei, înlemnită, şi nu-mi vine să cred că este adevărat. L-am iubit foarte mult. A fost o mare dragoste între noi, deşi în calea fericirii au existat şi oprelişti, eu provenind dintr-o familie cu mult mai săracă decât a lui. (El era bănăţean, un loc unde averea e mai presus de orice.) Acum, părinţii lui sunt distruşi. Era singurul lor copil. În ce mă priveşte, după moartea lui am făcut o depresie aşa de puternică, încât a trebuit să mă internez în spital. Sunt mai degrabă o fiinţă închisă, neconfesivă, şi asta îngreunează şi mai mult situaţia. Oamenii care pot să plângă şi să vorbească despre durerile lor au şanse mai mari să lupte cu suferinţa. De altfel, n-am pe nimeni apropiat căruia să mă plâng. Mama, cu care aveam o relaţie apropiată, a murit, iar sora mea, deşi mă iubeşte, e un om foarte rece, puţin dispus să asculte suferinţele altcuiva. V-am ales pe dvs., întrucât citesc revista de ani de zile şi, deşi nu v-am văzut niciodată, vă simt foarte apropiaţi. Problema gravă este că nu pot să ies din depresie. Poate fiindcă timpul petrecut împreună a fost aşa de scurt, am doar amintiri fericite. Prea fericite. Practic, în cele şase luni de căsătorie ne lăsam din braţe doar când trebuia să plecăm de acasă, dar chiar şi atunci, vorbeam întruna la telefon. Mi-e dor de mângâierile lui, de vorbele bune pe care mi le şoptea, de micul dar pe care nu uita niciodată să îl aducă, chiar dacă era câte o floare, o frunză de toamnă sau o piatră frumoasă pe care o culegea pentru mine din drum. Era blond, avea ochii albaştri şi îl chema Dan. Mă culc seara cu el în gând şi, când mă trezesc dimineaţa şi văd că locul de lângă mine e gol, pur şi simplu mă rog să mor. Oare de ce mi l-a luat Dumnezeu? De ce m-a pedepsit cu atâta cruzime? Ce să fac să nu mă doară aşa de tare absenţa lui? Cum să fac să revin la viaţă, să-mi reiau orele de la şcoală, pe care le-am întrerupt? Toată lumea mă sfătuieşte să-l uit. Cum să-l uit? Dimpotrivă, abia de acum înainte eu mă pregătesc să-l iubesc. Să împlinesc partea de iubire furată. Sunt sigură că se poate. Simt că şi el aşteaptă s-o fac. Îi sunt datoare cu o dragoste veşnică. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat. Nu mă trimiteţi la psihiatru. Iubirea mea nu poate fi vindecată de doctori. Aştept doar sfaturi din partea celor ce înţeleg prin ce trec. Vă mulţumesc.
ELIZA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
