"Iubirea mea nu poate fi vindecată de doctori"

Cititor Formula AS
Scrisori în dezbaterea cititorilor

Trec printr-o situație disperată și m-am gândit că pot să vă cer ajutor. E vorba de un sprijin moral, nu de unul material, fiindcă sunt profesoară și mă descurc cât de cât. Am 24 de ani și doar du­pă șase luni de căsătorie, soțul meu a murit. Era mai ma­re ca mine cu un an, pe punctul de a termina fa­cul­tatea de arhitec­tură. Un om minunat! Cu un suflet la fel de frumos pe cât chipul. Moartea a venit ca un trăsnet. S-a dus pe munte cu niște colegi și-a sărit, încălzit, în apa foarte rece a unui lac. N-a mai ieșit de la fund. Fă­cuse stop cardiac. Acum, fotografia lui din care zâm­bește încrezător (n-am văzut niciodată pe nimeni zâm­bind ca el) se află pe o cruce din cimitir. Stau în fața ei, înlemnită, și nu-mi vine să cred că este adevărat. L-am iubit foarte mult. A fost o mare dragoste între noi, deși în calea fericirii au existat și opreliști, eu provenind din­tr-o familie cu mult mai săracă decât a lui. (El era bănățean, un loc unde averea e mai presus de orice.) Acum, părinții lui sunt distruși. Era singurul lor co­pil. În ce mă privește, după moartea lui am făcut o de­presie așa de puternică, încât a trebuit să mă internez în spital. Sunt mai degrabă o ființă închisă, ne­con­fe­sivă, și asta îngreunează și mai mult situația. Oamenii care pot să plângă și să vorbească despre durerile lor au șanse mai mari să lupte cu suferința. De altfel, n-am pe nimeni apropiat căruia să mă plâng. Mama, cu care aveam o relație apropiată, a murit, iar sora mea, deși mă iubește, e un om foarte rece, puțin dispus să asculte suferințele altcuiva. V-am ales pe dvs., în­tru­cât citesc revista de ani de zile și, deși nu v-am vă­zut niciodată, vă simt foarte apropiați. Pro­ble­ma gravă este că nu pot să ies din depresie. Poate fiindcă timpul pe­trecut împreună a fost așa de scurt, am doar amin­tiri fericite. Prea fericite. Practic, în cele șase luni de că­sătorie ne lăsam din brațe doar când trebuia să ple­căm de acasă, dar chiar și atunci, vorbeam în­tru­na la te­le­fon. Mi-e dor de mângâierile lui, de vorbele bune pe ca­re mi le șoptea, de micul dar pe care nu uita ni­cio­dată să îl aducă, chiar dacă era câte o floare, o frunză de toamnă sau o piatră frumoasă pe care o culegea pen­tru mine din drum. Era blond, avea ochii albaștri și îl chema Dan. Mă culc seara cu el în gând și, când mă trezesc dimineața și văd că locul de lângă mine e gol, pur și simplu mă rog să mor. Oare de ce mi l-a luat Dum­nezeu? De ce m-a pedepsit cu atâta cru­zi­me? Ce să fac să nu mă doară așa de tare absența lui? Cum să fac să revin la viață, să-mi reiau orele de la școa­lă, pe ca­re le-am întrerupt? Toată lumea mă sfă­tu­iește să-l uit. Cum să-l uit? Dimpotrivă, abia de acum înainte eu mă pregătesc să-l iubesc. Să împlinesc par­tea de iubire furată. Sunt sigură că se poate. Simt că și el așteaptă s-o fac. Îi sunt datoare cu o dragoste veș­ni­că. Vă mul­țu­mesc că m-ați ascultat. Nu mă trimiteți la psi­hiatru. Iubirea mea nu poate fi vin­decată de doctori. Aștept doar sfaturi din partea celor ce înțeleg prin ce trec. Vă mulțumesc.

ELIZA