Trec printr-o situație disperată și m-am gândit că pot să vă cer ajutor. E vorba de un sprijin moral, nu de unul material, fiindcă sunt profesoară și mă descurc cât de cât. Am 24 de ani și doar după șase luni de căsătorie, soțul meu a murit. Era mai mare ca mine cu un an, pe punctul de a termina facultatea de arhitectură. Un om minunat! Cu un suflet la fel de frumos pe cât chipul. Moartea a venit ca un trăsnet. S-a dus pe munte cu niște colegi și-a sărit, încălzit, în apa foarte rece a unui lac. N-a mai ieșit de la fund. Făcuse stop cardiac. Acum, fotografia lui din care zâmbește încrezător (n-am văzut niciodată pe nimeni zâmbind ca el) se află pe o cruce din cimitir. Stau în fața ei, înlemnită, și nu-mi vine să cred că este adevărat. L-am iubit foarte mult. A fost o mare dragoste între noi, deși în calea fericirii au existat și opreliști, eu provenind dintr-o familie cu mult mai săracă decât a lui. (El era bănățean, un loc unde averea e mai presus de orice.) Acum, părinții lui sunt distruși. Era singurul lor copil. În ce mă privește, după moartea lui am făcut o depresie așa de puternică, încât a trebuit să mă internez în spital. Sunt mai degrabă o ființă închisă, neconfesivă, și asta îngreunează și mai mult situația. Oamenii care pot să plângă și să vorbească despre durerile lor au șanse mai mari să lupte cu suferința. De altfel, n-am pe nimeni apropiat căruia să mă plâng. Mama, cu care aveam o relație apropiată, a murit, iar sora mea, deși mă iubește, e un om foarte rece, puțin dispus să asculte suferințele altcuiva. V-am ales pe dvs., întrucât citesc revista de ani de zile și, deși nu v-am văzut niciodată, vă simt foarte apropiați. Problema gravă este că nu pot să ies din depresie. Poate fiindcă timpul petrecut împreună a fost așa de scurt, am doar amintiri fericite. Prea fericite. Practic, în cele șase luni de căsătorie ne lăsam din brațe doar când trebuia să plecăm de acasă, dar chiar și atunci, vorbeam întruna la telefon. Mi-e dor de mângâierile lui, de vorbele bune pe care mi le șoptea, de micul dar pe care nu uita niciodată să îl aducă, chiar dacă era câte o floare, o frunză de toamnă sau o piatră frumoasă pe care o culegea pentru mine din drum. Era blond, avea ochii albaștri și îl chema Dan. Mă culc seara cu el în gând și, când mă trezesc dimineața și văd că locul de lângă mine e gol, pur și simplu mă rog să mor. Oare de ce mi l-a luat Dumnezeu? De ce m-a pedepsit cu atâta cruzime? Ce să fac să nu mă doară așa de tare absența lui? Cum să fac să revin la viață, să-mi reiau orele de la școală, pe care le-am întrerupt? Toată lumea mă sfătuiește să-l uit. Cum să-l uit? Dimpotrivă, abia de acum înainte eu mă pregătesc să-l iubesc. Să împlinesc partea de iubire furată. Sunt sigură că se poate. Simt că și el așteaptă s-o fac. Îi sunt datoare cu o dragoste veșnică. Vă mulțumesc că m-ați ascultat. Nu mă trimiteți la psihiatru. Iubirea mea nu poate fi vindecată de doctori. Aștept doar sfaturi din partea celor ce înțeleg prin ce trec. Vă mulțumesc.
ELIZA