Încă de la apariţia sa pe Pământ, ziua de mâine i s-a părut omului o enigmă. Va reuşi să-şi facă rost de mâncare, să supravieţuiască intemperiilor, să se apere de ameninţările naturii dezlănţuite şi ale semenilor săi agresivi? Plin de mistere, de ameninţări şi de promisiuni, viitorul trebuia dezlegat înainte de a se împlini. Aşa au apărut oracolele şi vrăjitorii, marii preoţi din templele egiptene şi şamanii extremului nord: cititorii destinului. Rudimentară la originea ei, ghicirea viitorului devenise o artă, în Antichitate fiind considerată o ajungere la însăşi esenţa lucrurilor divine. Zeii erau contactaţi prin intermediul unor preotese iniţiate, care ocupau un loc primordial în cetate, atât pe plan religios, cât şi politic, strâns legate între ele la vremea aceea. În Egipt, oracolul din Heliopolis s-a bucurat de un renume extraordinar, la fel şi oracolul lui Amon-Ra aflat în Oaza din Siuah, celebru în tot Orientul cu 15 secole î.Hr.
În Grecia, profeţia, pe care Platon o numea "cea mai nobilă dintre toate artele", se exprima prin glasul Pitiei. Chiar şi Cicero, în ciuda scepticismului său, declara că oracolul din Delphi nu ar fi fost ţinta unor asemenea mulţimi omeneşti şi reputaţia sa n-ar fi fost niciodată atât de mare, dacă justeţea predicţiilor sale nu s-ar fi confirmat în timp. Cât despre Plutarh, el afirma că Pitia din Delphi beneficia de sfaturi deosebit de importante, care o făceau infailibilă. Însuşi Nero era invidios pe succesul ei şi dorea să-i distrugă sanctuarul.
Multe texte antice descriu profeţia drept o manifestare a nebuniei. Dar Eschil admira această dezordine psihică: "A părea nebun este secretul înţelepţilor", spunea el. Şi Socrate considera nebunia un har: starea "esenţei divine". Anticii contau pe subconştientul "eliberat" al acestor "nebuni" pentru a percepe secretele destinului. În ziua de azi, nebunii sunt închişi în aziluri, dar oare ştim cu adevărat dacă nu cumva boala le permite unora dintre ei să acceadă la planuri diferite ale conştiinţei, acolo unde oamenii "sănătoşi" nu vor ajunge nicicând?
Le estruci, poziţia publică a augurilor era considerabilă. Erau consultaţi înaintea fiecărei decizii sau circumstanţe importante ale existenţei. La Roma, clasa conducătoare consulta cărţile sibiline, dar creştinii au reuşit să oprească aceste practici, refuzând să admită fatalismul pe care îl implicau. Popoarele semite aveau şi ele profeţii şi vizionarii lor.
Preoţii incaşi foloseau frunzele de coca uscate pentru a intra într-o stare de transă, care le permitea să călătorească în viitor. Druizii erau la fel de buni magicieni, cât şi profeţi. "Vatiştii", profeţii lor profesionişti, şi-au perpetuat arta până în Evul Mediu. Vikingii utilizau runele, un alfabet sacru, în scopuri divinatorii, această practică fiind răspândită deopotrivă printre vechile triburi germanice şi la cele din nordul Italiei.
În ciuda numeroaselor tentative de discreditare întreprinse de-a lungul timpului, fie de către "spirite lucide şi raţionale", fie de către autorităţile religioase, prezicerea a continuat să existe, atât la popoarele primitive, cât şi în civilizaţiile cele mai moderne. Omul a dorit întotdeauna să se pună în raport cu ceea ce C.G. Jung numea "ştiinţa absolută a subconştientului", iar această ştiinţă "bizară" se accentuează atunci când vremurile sunt tulburi şi spaimele faţă de ziua de mâine cresc.
Autorii greci şi latini relatează din abundenţă cazuri de divinaţie, dar este greu să le reţinem şi să le cităm drept "probe", pentru că acele epoci sunt prea îndepărtate pentru a permite o cercetare rezonabilă. Dar, pe măsură ce ne apropiem de timpurile de azi, mărturiile sunt tot mai precise şi mai puternice.
Iată o poveste care ar putea să-i surprindă pe raţionaliştii care se doresc "cartezieni".
"Era în 1649, la Dijon (Franţa). Un student aflat în faţa unui examen era dezolat că nu putea descifra sensul unui pasaj din cartea unui autor grec. Adormind cu preocuparea aceasta în minte, el s-a văzut în vis în Biblioteca regală din Stockholm, unde a găsit un dicţionar care conţinea explicaţia mult dorită, în total zece rânduri, pe care a reuşit să le memoreze în somn şi să le transcrie a doua zi. Cu perseverenţa unui adevărat cercetător, el i-a adresat o scrisoare ambasadorului Franţei la Stockholm, rugându-l să controleze exactitatea visului său. Interesat de întâmplare, diplomatul s-a dus la Biblioteca regală, unde a găsit dicţionarul cu pricina, aflat exact la locul descris de student, iar la pagina respectivă din carte se aflau cele zece rânduri pe care studentul le învăţase în vis". Această întâmplare a fost publicată în revista "Light" din 30 iulie 1929 şi reprodusă în revista "Psychica", pe 15 septembrie, în acelaşi an.
Viziunile unui fizician
Emmanuel Swedenborg, născut la Stockholm în 1688, şi-a obţinut doctoratul la Universitatea din Uppsala pe când avea doar 21 de ani. A întreprins numeroase călătorii, apoi a lucrat în Anglia, alături de Newton. În 1734, a publicat rezultatele cercetărilor sale ştiinţifice şi a încercat să formuleze o cosmogonie filosofică. În 1744, şi-a abandonat funcţiile oficiale şi s-a consacrat ocultismului, dovedindu-se un extraordinar vizionar. El povesteşte că prima sa divinaţie a fost o adevărată explozie de lumină. Începând din clipa aceea, viziunile sale s-au succedat neîncetat.
Una dintre cele mai faimoase clarviziuni ale lui Swedenborg a fost studiată de către filosoful german Immanuel Kant, autorul celebrei "Critica raţiunii pure". Ea a fost mai târziu reluată de către alţi cercetători, seduşi de faptul că s-a produs în prezenţa a numeroşi martori. Această viziune a avut loc pe 17 iulie 1759 la Göteborg, la ora patru după-amiaza. Swedenborg se întorcea dintr-o călătorie în Anglia, unde fusese găzduit de nişte amici. Simţindu-se dintr-o dată nervos, a ieşit să facă o plimbare. Când s-a întors, le-a împărtăşit gazdelor o viziune pe care tocmai o avusese, legată de un incendiu teribil care făcea ravagii în oraşul unde îşi avea domiciliul, la o distanţă de 300 km. Neliniştit şi agitat până seara, spre orele 20.00 s-a liniştit, informându-şi convivii că focul a fost stăpânit. Toată lumea a comentat această viziune şi, pus la curent, ambasadorul suedez din Marea Britanie l-a rugat pe Swedenborg să-i descrie catastrofa. Acesta i-a făcut o poveste detaliată. Săptămâna următoare, un curier venit din Suedia a confirmat că tot ce relatase Swedenborg despre incendiu fusese adevărat.
Regina Cristina a Suediei l-a rugat într-o zi pe contele Hopken să i-l ducă la curte pe Swedenborg, despre care auzise vorbindu-se foarte elogios. Dorinţa ei era să-i regăsească o scrisoare pierdută. Fizicianul i-a cerut o noapte de reflecţie. A doua zi s-a prezentat la palat, spunându-i reginei că scrisoarea fusese arsă din greşeală de un valet, dar reproducându-i exact conţinutul. Stupefiată, regina i-a mulţumit şi drept preţuire l-a înnobilat. Întâmplarea a făcut mare vâlvă la Stockholm, fiind comentată mult timp.
În 1769, Biserica din Suedia, a cărei decadenţă o anunţase, l-a declarat eretic. Cu toate acestea, el a fost consultat în continuare de cei care erau confruntaţi cu probleme dificile şi care îşi păstraseră încrederea în el. Swedenborg a murit la Londra, pe 20 martie 1772, la vârsta de 84 de ani, după cum prezisese cu mult timp înainte.
Balzac îl numea "Buddha din nord" şi a fost unul dintre cei mai fideli admiratori şi adepţi ai săi. "Swedenborgismul", scria marele prozator în 1837, "nu este decât o repetiţie în sens creştin a marilor idei din Antichitate. El este religia mea". Doctrina lui Swedenborg a născut numeroase şcoli, care i-au urmat dogma cuvânt cu cuvânt.
Tânăra doamnă şi ţiganii nomazi
Printre popoarele care au o predispoziţie naturală pentru ghicitul viitorului, la loc de frunte de află ţiganii nomazi. Pe când era o copilă, Isabel Arundel era fascinată de rulotele ţiganilor care îşi stabileau tabăra în apropiere de Furze Hall, proprietatea părinţilor săi din comitatul englez Essex. Deseori, în timpul jocurilor sale prin parc, ea se aventura până la tabăra lor şi petrecea multă vreme cu ei. Se împrietenise cu una dintre femeile din şatră, pe nume Hagar. Fără să ştie părinţii săi, Isabel îi aducea mici cadouri. Hagar o iubea foarte mult. Ea îi făcuse şi horoscopul, pe care îl scrisese mai întâi în limba romani, traducându-l apoi în engleză. Pentru a fi sigură că nu uită nimic din el, Isabel l-a copiat cuvânt cu cuvânt în jurnalul său, ştiind pe dinafară fiecare detaliu: "Vei traversa marea şi vei sta fără să ştii în acelaşi oraş cu omul pe care ţi-l rezervă destinul. Multe obstacole se vor ridica între voi, cerând curaj, energie şi inteligenţă pentru a le depăşi. Viaţa ta va semăna cu un ocean plin de valuri, dar Dumnezeu îţi va fi mereu alături şi vei învinge. Vei fi condusă de steaua ta, fără să priveşti într-o parte sau alta. Vei purta numele tribului nostru ţigănesc, fiind mândră de acest fapt. Vei fi, la fel ca şi mine, nomadă, ba chiar vei călători şi mai mult. Viaţa ta nu va fi decât schimbare şi aventură. Soţul tău şi cu tine veţi fi un singur suflet în două corpuri diferite. În viaţă, ca şi în moarte, nu veţi fi niciodată despărţiţi prea mult timp. Arată-i ce am scris celui cu care te vei mărita".
Ulterior, Hagar a mai făcut nişte adăugiri la acel horoscop: "Vei avea o alegere de făcut şi vei aştepta ani întregi, dar îi eşti destinată pentru eternitate. Numele şatrei mele îţi va cauza neplăceri şi momente de umilinţă, dar vei triumfa prin tenacitatea ta".
La vârsta de 19 ani, Isabel a traversat Canalul Mânecii pentru a se stabili cu părinţii ei la Boulogne. Acolo l-a întâlnit pe bărbatul vieţii ei: înalt de 1,80 m, bine făcut, cu frunte înaltă şi tenul smead. Era un perfect gentleman, călătorise în lumea întreagă şi trăise intens. L-a recunoscut imediat ce l-a zărit. Dar a avut un şoc când i-a auzit numele: îl chema Richard Burton, Burton - la fel ca numele tribului ţigănesc al lui Hagar.
Numeroase obstacole s-au opus multă vreme casătoriei celor doi îndrăgostiţi, dar până la urmă au trecut peste ele. După nuntă, viaţa lor a devenit mai aventuroasă decât a ţiganilor boemi, pentru că au călătorit prin toată lumea, fără să se stabilească în vreun loc. Richard Burton a fost un explorator faimos, etnolog, diplomat şi scriitor. Lui i se datorează descoperirea lacului Tanganika. Soţia sa l-a urmat în aproape toate călătoriile sale, dormind adesea în cort, ca nomazii. Viaţa aventuroasă a Isabelei, prezisă în detaliu de ţiganca Hagar, era departe de cea pe care ar fi trebuit să o aibă o domnişoară din protipendada engleză.
Un "Premiu Nobel" povesteşte
Selma Lagerlof s-a născut pe 20 noiembrie 1858, într-o mică fermă din Marbacka, în provincia Värmland din Suedia. În seara venirii sale pe lume, la ora 21.00, nevasta preotului care locuia la ferma vecină, mătuşa Veunervik, a venit să afle ştiri despre naştere. A fost poftită în camera unde bătrâna d-nă Lagerlof îşi petrecea toată ziua. Aşezată pe o canapea, tricota ciorapi pentru nepoţei. Fiul ei, locotenentul Lagerlof, tocmai intrase în odaie, anunţând-o că soţia lui îi născuse o fiică: Selma. În pofida orei târzii, cele două femei s-au aşezat la o prăjitură şi o cafea, tăifăsuind despre mica făptură care tocmai venise pe lume. Mătuşa Veunervik şi luase cărţile de joc cu ea. Avea reputaţia că ghicea fără greş, deşi nu recunoştea cu plăcere acest fapt. S-a lăsat deci un pic rugată înainte de a întinde cărţile. Şi-a plimbat degetele peste ele şi, cu faţa încreţită de încordare, a murmurat cuvinte de neînţeles. "Ce vezi?", a întrebat-o nerăbdătoare bătrâna Lagerlof. "O boală", i-a răspuns Veunervik. "Din păcate, o va avea toată viaţa. Dar mai văd şi nişte călătorii foarte lungi şi dese schimbări de casă". "Dacă va fi bolnavă şi incapabilă să muncească, se va plimba de la o rudă la alta", a spus necăjită bunica. "Va munci toată viaţa şi va avea mare succes, nu te îngrijora", i-a răspuns vecina. "Poate slujind la străini", a suspinat din nou bunica. "Nu va munci niciodată la vreun străin, se va ocupa cu cărţi şi hârtii", i-a mai spus Veunervik. Surprinsă de această precizare, bătrâna Lagerlof s-a uitat şi ea de aproape la cărţi, încercând să desluşească ceva. "Spui că se va ocupa de cărţi şi hârtii? Înseamnă că se va mărita cu vreun vicar sărac, cu care va merge din parohie în parohie... Să dea Dumnezeu să fie măcar un om bun". Veunervik a întrerupt-o din nou: "Vrei să ştii adevărul? Nu se va mărita niciodată".
Într-adevăr, marea scriitoare suedeză Selma Legerlof s-a îmbolnăvit grav în copilărie, având toată viaţa o sănătate fragilă. Nu era decât o învăţătoare obscură, când şi-a publicat primul roman, "Legenda lui Gösta Berling", care a cunoscut un succes extraordinar, propulsând-o de la o zi la alta pe culmile celebrităţii. A ieşit din învăţământ şi a călătorit în Italia, apoi în diverse ţări unde a descoperit subiecte pentru romanele ei, care au fost traduse în toate limbile. Cariera sa a fost încoronată de un Premiu Nobel pentru literatură, primit în 1909. Cu acea ocazie, Selma Lagerlof a vorbit despre predicţia mătuşii Veunervik, ghicitoarea în cărţi, pe care bunica ei i-o povestise mai târziu, în detaliu. Textul a fost publicat în 1909 în revista franceză "Le Matin". Scepticii pot pretinde că bătrâna inventase acea poveste de dragul nepoatei ei. Dar oamenii serioşi ştiu că Selma Lagerlof, laureată cu Premiul Nobel, nu avea nevoie de o astfel de publicitate.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
