Zorelele albastre

Când domnii se îndrăgostesc...

Când m-am hotărât să scriu această mărtu­risire târzie, ştiam că s-ar putea să n-o pot duce la capăt, pentru că eram bolnav. Ştiam că nu mai pot să mă bizui prea bine pe memoria mea, şi de aceea m-am străduit să redau cu fidelitate amănuntele pe care le mai ştiam, şi bine am făcut, pentru că a urmat în scurt timp un acci­dent vascular, care m-a scos pe tuşă o vreme. După ce mi-am revenit cât de cât, când am recitit ceea ce am notat, n-am mai recunoscut nici personajele, nici întâmplările descrise. Mi se părea că citesc o po­ves­te străină, a unor oameni pe care nu-i cu­nos­cusem nicicând. Băiatul cel mare însă nu m-a aban­donat, aşa cum au făcut şi alţi prieteni şi chiar şi soţia mea. Au insistat să urmez pro­gra­me de recu­perare şi, datorită lor, dar şi celor care m-au tratat, am reuşit să trec peste golul apărut în viaţa mea şi să-l populez din nou cu oameni, prieteni şi întâm­plări. Mi-am revenit în mare măsură. Nu mai sunt dependent de ajutorul unui însoţitor şi am reuşit, chiar, să recompun cu tenacitate şi perse­verenţă mi­racolul vindecării mele, taina ieşirii din nebuloasa necunoscutului. O dimi­neaţă de vară de acum un an a contat mai mult decât toate leacurile şi terapiile pe care le-am suportat. Tre­zirea, sau, mai bine zis, re­trezirea la realitatea în care tră­iam, întoarcerea la pre­zent, ieşirea din uitarea ca­re m-a cuprins s-au pe­tre­cut brusc, în momentul în care, în curtea sana­to­riului unde eram internat, m-am oprit în faţa unui ghiveci cu zorele pitice.

Tinereţe solitară

M-am născut într-un oră­şel de munte, într-o fa­milie modestă, cu şase co­pii. Ajunşi la vârsta ado­lescenţei, ne-am împrăştiat toţi, care pe unde am găsit loc la vreo şcoală care asigura internat gratuit, ori ca ucenic pe lângă vreun meşter care avea de lucru mai mult decât putea duce singur. Eu am ni­merit la o şcoală profesională cu profil minier, ceea ce i-a bucurat pe părinţii care aş­teptau să mă întorc cu serviciul la mina din loca­litatea noastră. Până la urmă, bucuria le-a fost îm­plinită, căci am revenit acasă, dar nu imediat după ce am terminat şcoala, pentru că m-am înscris la Institutul de geo­lo­gie şi am mai stat trei ani departe de casă, printre străini. Eram mulţumit de ceea ce reuşisem să realizez până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, părinţii erau fericiţi că mă aveau acasă, ca ajutor la gospodărie. Mai rămânea să-mi găsesc o fată cu care să mă în­sor, ca să intru ca lumea în rândul oamenilor aşe­zaţi. Numai că ceea ce părea floare la ureche s-a do­vedit o piatră de încercare, greu de trecut. Uneltirile mamei, care-mi lăuda ba pe una, ba pe alta dintre fetele târgului nostru, glumele şi apropourile tatălui meu, care veneau ori de câte ori lucram împreună prin gospodărie, şicanele verişoa­relor, înţepăturile co­legilor de clasă, însuraţi deja şi cei mai mulţi cu copii, toate acestea n-au reuşit să mă aducă mai aproape de vreo fată şi nici să-mi alunge stinghereala pe care o sim­ţeam atunci când rămâneam singur în apropierea unei femei. Cu cât erau mai mari insistenţele de pe margine, cu atât mă simţeam mai neajutorat, şi cu cât trecea vremea, mă obişnuiam tot mai mult cu singurătatea. Să nu credeţi acuma că am fost un pămpălău, cum se spu­ne, şi că n-am ştiut cum să mă port cu fetele. Nu. Dimpotrivă, chiar. Numai că una e să te distrezi, şi alta să iu­beşti o femeie, s-o faci nevasta ta şi să-ţi pe­treci, sau măcar să-ţi imaginezi că vei petrece restul zilelor alături de ea. Nu ştiu cum se face, dar de sita pre­­tenţiilor mele nu trecea ni­ciu­na dintre pre­ten­dentele oca­zionale. Nu aveam aşteptări exagerate şi de neîmplinit, nu­mai că mi se părea normal să por­nesc pe drumul căsătoriei doar dacă o iubeam pe femeia alea­să. Mi se părea imoral să-mi aleg nevasta după alte criterii, cum ar fi pro­fesia, averea sau situaţia ma­terială a viitorilor socri. Dar aşa cum se în­tâmplă aproape întotdea­una, când nu mai aştep­tam nimic, când eram deja resem­nat în singurătate, Dumnezeu mi-a scos în ca­le fe­meia care a fost ma­rea mea dra­goste, sin­gu­ra, de ne­uitat. Aceea ca­re, veţi vedea, m-a şi salvat din întu­ne­ricul bolii şi al uitării.

Pietre pentru mai târziu

Era luna iulie, vara era în toi, fânul era deja strâns şi câmpurile se coceau pleşuve sub soarele arzător. În anul acela, am lucrat mult la terminarea hărţilor geologice ale regiunii în care era aşezat oraşul nos­tru. Ca ajutoare, ne-au venit în practică două grupe de studenţi de la Cluj. N-aveau ei chef de lucru, le stătea gândul numai la distracţie, dar mai cu voie, mai fără voie, le-am fă­cut program şi-i însoţeam pe teren, la luat de probe. De la început, de când au coborât pe peronul gării unde-i aşteptam, am băgat de seamă că una dintre fete era oarecum mai deo­se­bită. Nu era atât de zgo­motoasă ca ceilalţi, părea că a ajuns din întâmplare printre ei, dar cu tot aerul ei distant, era foarte activă şi părea chiar mai pri­cepută decât ceilalţi când era vorba de identificat pietre şi roci. M-am simţit apropiat de ea, ca şi cum aş fi cunoscut-o dintot­deauna. Probabil acesta este primul semn după care sufletele pereche se pot recunoaşte. Nu exagerez cu nimic atunci când spun aceste lucruri. Simţeam că o ştiu şi o înţeleg, în tot ceea ce făcea, şi n-a durat mult până când mi-am dat seama că sunt tot mai prins de chipul ei, de făptura ei, de tot ceea ce făcea. Îndrăgosteala a fost rapidă şi intensă şi bucuria n-a mai avut margini, când ea mi-a răspuns cu ace­leaşi gânduri şi senti­mente. Eram mereu în apro­pierea ei, devenisem de nedespărţit, şi du­pă ce se termina pro­gramul de prac­tică, adică cele şase ore zil­nice de teren, por­neam amân­doi în drumeţii prin pă­durile care în­con­jurau orăşe­lul. Ea culegea pietre albe, mai ales, cu for­me rotunjite şi cu su­pra­faţa lucioasă, pe care avea de gând să le pună acasă, pe lângă florile din ghi­ve­ce. "Pietre pentru mai târ­ziu", zicea şi-şi umplea bu­zunarele şi rucsacul la fie­care drum pe care-l fă­ceam.

Raiul

Vara aceea a rămas înscrisă pe veci în mintea mea. Pot să spun că atunci am fost cel mai fericit om de pe pământ. Am iubit-o pe Mădălina cum n-am mai iubit nici o altă femeie. Poate doar splen­doarea pădurii în care ne iubeam să mai fi egalat ceea ce trăiam. Nimic din ceea ce înseamnă dra­gos­te omenească nu a rămas neîncercat, netrăit cu o bucurie fără seamăn. Adevărată repetiţie pentru pa­radis erau clipele noastre trăite în frăţie cu ciutele şi cerbii, cu vulpile şi veveriţele ce ne spionau ne­du­merite. Între ferigi şi flori de câmp, printre copaci bătrâni, în păduri tinere de mesteceni, dragostea noastră înflorea fără să se supună timpului imediat. Trăiam cu toate simţurile în alertă. Vedeam infinit mai bine şi mai departe, auzeam foşnetul celei mai mici crengi mişcate de vânt, simţeam parfumul cimbrişorului, cu mult înainte ca trupurile noastre să se întâlnească printre florile lui gingaşe, iar căl­dura şi fineţea pielii ei îmi amintea de pietrele albe, încălzite de soare, cu care nu înceta să-şi umple buzunarele. "Pietre pentru mai târziu", aşa au rămas ele în mintea mea, după ce Mădălina a plecat şi nu am mai revăzut-o niciodată. Oricât am căutat-o, nu am mai dat de ea. Cred că s-a întâmplat ceva ne­pre­văzut, altfel nu-mi pot explica dispariţia ei. M-am resemnat şi m-am însurat târziu, la câţiva ani după aceste întâmplări, cu o femeie pe care am respec­tat-o, dar pe care nu am iubit-o aşa ca pe Mădălina. De altfel, revenirea mea la viaţă din letargia în care căzusem s-a produs într-o dimineaţă de vară, când în curtea spitalului unde eram internat am văzut nişte pietre lucioase şi albe aranjate în jurul unei tufe de zorele albastre. De undeva, din adânc, emo­ţia care a urcat către mine m-a cutremurat şi mi-a limpezit cugetul. "Mădălina". Lumina nume­lui ei m-a ajutat să lupt cu boala şi să-mi amintesc. Pie­tre­le albe din ghiveci au fost scânteile care au aprins dorul după iubirea tinereţilor mele şi dorinţa de a trăi. Am speranţa că trăieşte şi ea, undeva, în lumea asta mare, şi-mi place să cred că ne va fi dat să ne mai întâlnim o dată. Nu se poate ca ceea ce am trăit să se piardă fără urme. Magia dragostei noas­tre a fost atât de intensă, încât mai supra­vie­ţuieşte unde­va, într-un luminiş de pădure. Aştept ca un vânticel rătăcit să o aducă la mine, pentru a fi, o clipă, un bărbat fericit. Marile iubiri nu se pierd ni­ciodată. Şi pentru asta nu e nevoie să lupţi.

CONSTANTIN IFTEME - Baia Mare

Reproduceri după picturi de Ştefan Câlţia