Călătorie printre amintiri: ŞTEFAN CÂLŢIA - "Poate că nu-i ceva special cu Şona. Dar eu sunt al ei şi ea e a mea"

Totdeauna mi-a plăcut să-l ascult po­ves­tind pe pictorul Ştefan Câlţia. Are un fel tacticos şi bonom de a te aşeza "la aceeaşi masă" cu întâmplările trăite de el, mai ales în anii copilăriei, la Şona, satul său din Ardeal, de care pictorul s-a legat pe viaţă. O aşezare care îşi răspândeşte magia şi frumuseţea, şi în marea ex­poziţie aniversară a maestrului, deschisă la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti. În plină vară caniculară, l-am rugat pe Ştefan Câlţia, ma­rele pictor al României de azi, să ne deslu­şeas­că în­ceputul drumului său spre măiestria care l-a consacrat.

Casa de pe deal

- Satul Şona, în ca­re aţi copilărit, şi-a pus pecetea pe viaţa şi ope­ra dvs. De ce este obâr­şia aşa de importantă pentru un artist?

- Eu cred că spaţiul copilăriei este pentru fie­care dintre noi im­por­­tant. În copilăria mea, de pildă, până la cincisprezece ani, n-au existat griuri. Era alb şi negru. Ştiam clar ce e bine, ce e rău. Dar am avut şi nişte şanse spe­ciale. O familie extraor­dinară! În expoziţie sunt două fotografii puse una lângă alta. În una e tata, cu pălărie, mama, cu pălărioară şi cu pantofi înalţi, pe străzile Braşovului, în 1940, când tata era desenator tehnic la atelierele de proiectare de la fabrica de avioane I.A.R.. Atunci, România era a patra ţară din lume la avioane de vânătoare. Dar fabrica s-a închis şi părinţii mei au luat-o spre Fă­găraş, unde erau bunicii din partea mamei. Ne-am aşezat, însă, în sat la Şona, satul tatălui meu, deşi el nu moştenise acolo pământ. Renunţase la avere în favoarea învăţăturii. Era o cutumă foarte fru­moasă aceasta, în Transilvania, ca atunci când un copil de ţăran pleca să înveţe, ceilalţi fraţi să îl ţină la şcoală, până îşi termina toate studiile. În schimb, el renunţa la dreptul de moştenire. Moşteneau pă­mântul şi casa cei care rămâneau în agricultură, la munca pământului. După ce ne-am întors în sat, tata n-a vrut să stea la nici una dintre surorile lui. Şona era un sat în care nu erau diferenţe foarte mari între cel sărac şi cel bogat. Chiar şi fa­mi­lia cea mai săracă din sat avea o pereche de bivoli, două vaci, porci, 15-20 de oi, 30 de găini. Nu era sărăcie! Părinţii mei au închiriat o casă în sat şi au stat aşa o iarnă. Dar când s-a terminat iarna, surorile şi neamurile i-au zis tatei că e prima dată când cineva stă cu chirie în Şona. Ne facem de râs, au zis, şi au hotărât să ne dea o grădină. Până în toamnă, ai mei au ridicat pe deal, în grădină, o căsuţă cu două camere şi o tindă. În căsuţa asta sunt primele mele amintiri de la Şona. Era în 1944 şi eu aveam doi ani. Am locuit la Şona până în 1949.

Pe banca de la poartă

- Mai ţineţi minte spaţiul în care aţi copilărit?

- Spaţiul copilăriei mele în Şona era un cerc cu o rază de 11 ki­lometri. Pe ăsta îl bă­team, îl ştiam. Eu am făcut toate tre­burile pe care le făcea un copil de ţăran şi în felul ăsta, am des­coperit şi fru­mu­seţea locului şi a ce­lor prin­tre care tră­iam. Iar primii pe care îi des­coperi sunt cei de lângă tine. Pe bunica, de pildă, care era so­co­tită o femeie mai spe­cială în sat, sfătoasă. Rămăsese văduvă de tânără, îşi crescuse sin­gură copiii, şi era un om la care mulţi ve­neau să-şi verse oful, pe banca de la poartă. (Eu cred până azi că în clipa în care ai des­fiinţat banca de la poartă, atunci în­cepi să ai nevoie de psi­­holog.) Veneau do­uă femei, se aşezau una lângă alta şi-şi depănau necazurile, se sfătuia una pe cea­laltă. Şi tot acolo, pe ban­ca aia, bu­nica mi-a băgat în­tr-o zi mâna sub fund şi mi-a zis: "Dra­­gul mamii, când trece un bătrân şi zici Bună ziua, te scoli în picioare, nu stai jos". Bătrânii tre­buiau veneraţi. Am înţeles mai bine lucrul acesta, în urma unei întâmplări de care mă căiesc până azi. Într-o zi, împreună cu un pri­eten, am intrat la un vecin, un bătrân, să luăm struguri. Când l-am văzut că e în curte, am fugit ca iepurii. Seara, îl vedem pe bătrân pe bancă, la poarta noastră, cu un coşuleţ cu struguri în mâini. Şi se apropie de bu­nica: "Am adus nişte stru­guri copţi, că nişte proşti de copii au venit să mănânce nişte struguri la mine, şi i-am văzut că au mâncat numai d-ăia acri. Nu au avut răbdare, dar eu am găsit câţiva copţi şi le-am adus". Eu cu prietenul meu încre­meniserăm. Dar el o ţinea întruna, să ne dea stru­gurii. Noi atâta gân­deam: "Vrea să pună mâna pe noi, să ne pârască". Dar bătrânul a insistat şi a insistat, şi ne-a dat câte un ciorchinaş de strugure. N-a fost ruşine mai mare în viaţa mea, decât că bătrânul n-a zis o vorbă că l-am furat. Astea-s fru­museţile unei comunităţi adevărate, când un sat are o rânduială pe care şi cel mai rău om trebuie să o respecte. Nu se putea altfel. Ei în­tre ei se controlau şi se gestionau. Era, de pildă, un om din sat, care avea un fel de trapez făcut dintr-un beţişor, cu lu­mânări. Şi trapezul ăla, din când în când, îl punea la poarta casei tale, în şanţ. Dacă trapezul nu se lipea perfect de pereţii şan­ţului, bătea la poartă: "Gheorghe, dacă nu-ţi aliniezi şanţul, în două zile îţi dăm amendă". Astea erau rânduielile şi ele trebuiau respectate.

Vara în care toţi bărbaţii satului s-au îmbrăcat în femei

- Se poate spune că anii copilăriei au zidit per­sonalitatea dvs. de azi?

- Da, copilăria m-a format într-o mare măsură. M-a deschis spre lume într-un fel special. Vă vor­beam de părinţii mei. De câte ori mergeam pe deal să adunăm ierburi şi flori, nu plecam niciodată singuri. Familii întregi ne întâlneam pe deal sâm­băta sau duminica, când era vreme frumoasă. Aveam o vecină unguroaică, cu care mama se avea ca surorile. Mama striga peste gard: "Ica dragă, a înflorit teiul. Nu mergem duminică la tei?". Ne mai duceam şi când înfloreau brânduşele. Să vezi văi întregi violete, cu brânduşe! Şi aveau toţi pofta asta de a trăi în natură, de a povesti şi de a fi împreună. Ţin minte că odată, când am vrut să rup o floare de pe marginea drumului, mama a zis: "De ce o rupi pe asta, dragul mamii, când sunt atâtea flori în pa­jişte. Du-te şi ia de acolo. Poate trece şi alt­cineva pe aici şi se bucură". Aşa ceva te formează.

- Poveştile dvs. se petrec în anii instaurării comunismului în România, de care par să fi fost ferite miraculos.

- Îmi amintesc şi întâmplări dramatice. Satul a fost colectivizat prin 1950, în forţă. Şi, la un mo­ment dat, ca să nu mai fie puşi să semneze, bărbaţii nu mai stăteau acasă, erau toţi fugiţi prin pădure. Mai veneau noaptea, se strecurau, că securităţii îi era frică în primii ani să vină noaptea în sate. Veneau numai ziua şi se uitau cu binoclul, îi căutau să-i ducă să-i aresteze, să-i bată şi să-i bage în colectiv. Femeile se duceau şi prăşeau po­rumbul la câmp, apoi duceau mâncare oamenilor care erau ascunşi prin pădure. Dar când dădea câte o ploaie şi buruiana creştea în cucuruz, bietele femei nu mai biruiau cu săpatul. Unuia dintre să­teni i-a venit atunci o idee: "Nevastă, adă mâine o fustă şi o pălărie mare". Şi securiştii, peste câteva zile, cum se tot uitau cu binoclul, văd că toate dea­lurile erau pline de femei. Toţi bărbaţii luaseră fus­tele de acasă şi pălăriile nevestelor şi săpau îm­brăcaţi în femei. Îşi riscau viaţa ca să sape porum­bul! Păi, dacă venea colhozul, puţin îi mai păsa ţăranului de porumb. A fost o lume teribilă, în care am învăţat toate astea.

- Ce vă leagă astăzi de Şona, în mod special?

- Cu cât mă gândesc mai mult la Şona, satul ăsta al meu, încep să cred că eşti ci­neva pe lumea asta, atâta timp cât locul tău rămâne în per­ma­nenţă cu tine. Eu şi acum, când intru pe ma­lul Oltului, printre sălciile de acolo, simt că nu exis­tă luncă mai fru­moa­să decât a­ceea. Că nu poţi ve­dea mun­ţii Făgăraşului mai bine, decât de pe dea­lul un­de e căsuţa mea. Ai 14 kilometri de şes şi du­pă aceea munţii, care se rânduiesc în faţa ta. Şi mai eşti şi într-un loc în care treci o apă, şi se despart geo­grafiiile. Stăpâneai dintr-odată două spaţii dife­rite ce se îmbinau acolo. Poate că nu-i ceva special cu Şona. Dar ea e a mea. Şi eu sunt al ei. Sunt pentru ea.

Desenul, nostalgia libertăţii totale

- Cred că a venit momentul să vă întreb cum v-aţi descoperit ta­len­tul de artist...

- Eu am început să desenez cu adevărat de la vârsta de cinci­spre­zece ani. Dădusem examen la Se­minarul teologic de la Sibiu, dar n-am fost admis, pentru că era şi şcoală de cântăreţi şi, pro­babil, mu­zica a fost fatală pentru mine. Tre­buia, totuşi, să fac ceva. M-am în­scris la seral, măcar să nu pierd tim­pul, şi m-am angajat ca muncitor ne­calificat într-un trust de construcţii din Făgăraş, unde lucram la cărat cărămidă cu mâna şi la bătut laţi, pe acoperişul unor hale. Erau anii în care partidul a hotărât că toţi cei care au funcţii de con­ducere trebuie să aibă şi şcoală; aşa că eu, la vre­mea aceea, în clasă, eram singura per­soană tânără. Restul erau colonei, maiori, secretari de primărie, oameni cu funcţii mari în Făgăraş, dar care, de fapt, nu aveau şcoală. Rămă­se­seră fără liceu. În fiecare seară, unul din cursanţi invita pe toată lumea la restaurantul din oraş. Eu eram sin­gurul care nici nu invitam şi nici nu mă duceam, pentru că eram un copil. Mă duceam acasă. Dar se mai în­­tâm­pla ceva care mă umilea. Aveam 15 ani, lu­cram în mijlocul ora­şului, şi peste zi, treceau pe lângă mine elevii şi elevele de liceu. Căci pe acolo era pro­menada. Brusc, mi-am dat seama că în vreme ce eu căram că­ră­mizi în roabe, în şan­tierul închis cu sârmă ghimpată, tinerii de vârsta mea se plimbau, fără să mă bage în seamă. Atunci am înţeles că desenul poate fi pentru mine o eliberare. Nostalgia libertăţii totale. Momentul când începi să înţelegi că lumea e altfel aşe­zată decât o vedeai tu, copil. Seara ajungeam aca­să şi aveam sub un dulap puse nişte hârtii, o sticluţă cu tuş, o peniţă, şi de­se­nam. Dese­nam lu­crurile la care nu mai ajun­geam: pei­saje, un fel de fabulaţie despre locu­rile dragi, nostalgiile mele. Ăsta a fost în­cepu­tul meu de desen. După un an de zi­le, un văr de-al meu din Timişoara mi-a spus că e acolo o şcoa­lă la care aş putea să mă duc. Îi ară­ta­sem de­senele me­le, în­tâm­plă­tor. Şi mă duc, reu­şesc, şi acolo în­ce­pe o altă po­veste. Şcoala de la Timişoara a fost pen­tru mine un lucru extraordinar, da­torită pro­fe­so­rilor pe care i-am întâlnit acolo. Majoritatea erau şco­liţi înainte de război, cu mentalităţi serioase, de oameni dăruiţi.

- Şi aţi făcut liceul de artă acolo...

- Am făcut liceul de artă acolo, după care am venit în Bucureşti. În anul urmă­tor, am intrat şi la Facultatea de arte plastice. Iar echipa, co­le­gii mei de la clasa ma­es­trului Baba, au fost toţi dă­ruiţi de Dumnezeu: Sorin Du­mitrescu, Sorin Ilfo­veanu, Corneliu Antonescu. O com­petiţie frumoasă şi o clasă ex­cepţională.

"Aiurea", ce cuvânt superb!"

- D-le Câlţia, cu tot ata­şa­mentul dvs. faţă de rădăcinile ţă­răneşti, mare parte a operei dvs. este fantastică, asemă­nă­toa­re cu un vis. Care este iz­vo­rul aces­tei lumi fabuloase? Şi care este legătura ei cu spaţiul copi­lăriei?

- Eu zic că lumea mea nu este fabuloasă. Gân­diţi-vă doar cât de mult din timpul nostru ni-l pe­tre­cem visând! Încât eu mă îndoiesc că momentele când nu visezi şi ţi se pare că eşti într-o rea­litate totală, sunt mai reale de­cât lumea pe care o visezi. Această lume în care tu îm­ple­teşti realitatea cu gânduri, mai degrabă decât cu vi­suri... Eu mai mult de jumătate din zi sunt cu gân­dul aiurea. În "aiu­rea", acest su­perb cuvânt, ca­re cu­prinde şi mi­ro­­suri, şi culori, şi fapte, şi oa­meni, pe care tu îi re­aşezi şi îi recompui. Asta nu este o rea­litate? Fan­tas­mele sunt o rea­litate. Trăim cu ele, ne bucurăm de ele şi chiar ne construim o lume a lor. Important e că tu, în că­lă­toria ta prin fan­tas­me, păşeşti ca un produs al unei lumi abulice. În care nu mai ai sen­timentul că a­par­­ţii unei co­mu­­ni­tăţi şi unui neam. Călă­to­reşti de u­nul sin­gur, sau că­lă­­­to­reşti cu un Dum­nezeu care te ocroteşte. Că­lă­toreşti ocrotit.

- Aşa­dar, dru­­mul de la lu­mea satului până la fantas­mele dvs. nu-i chiar lung...

- Nu e nici un drum. Eşti a­colo. Toate sunt acolo. Cum oare poţi pleca din locul tău? Poţi să pleci în două feluri. O iei pe că­rare, şi după primul deal nu mai vezi nici satul, nici nea­murile, nici nimica, poţi să trăieşti în lume. Şi poţi chiar să te bucuri de lumea asta com­plet nouă. Dar altce­va este când tu te ridici deasupra satului, şi conul tău de cunoaştere se lărgeşte la infinit, deşi tot­deauna eşti legat de locul, de lumea ta. Fără să vrei te raportezi la ea, simţi că îi eşti dator, că trebuie să faci ceva pentru ea. Măcar să-i arunci un zâmbet, un gând frumos.

- Până la urmă, originile ar­de­leneşti v-au ajutat în viaţă? V-au dat ceva în plus?

- Eu, fiind transilvănean, îmi iubesc locurile mele cu istoria lor încărcată. Dar cred că acum, noi, românii, suntem cam la fel peste tot. Nu pentru că ne-am fi unifor­mizat. Nici înainte, românii nu erau chiar atât de deo­sebiţi. Erau deprinderi deo­sebite, mentalităţi, administraţii care au lăsat nişte urme. Dar au fost şi orgolii regio­nale care câteodată au exa­cerbat deosebirile mai mult decât tre­bu­ie. Aşa cum era odată acea "mân­­drie", sau "domnie" a ar­de­­lenilor. Dar să ne gândim la oamenii care cons­ti­tuiau modele în România, înainte de 1945. Erau oameni activi, inteligenţi, bine pregătiţi, din zona rurală. Şi erau răspândiţi peste tot: din Dobrogea şi Muntenia până în Oltenia şi Ardeal. Primii care au umplut puşcăriile au fost ei. Cei mai mulţi oameni din puşcăriile comuniste au fost ţăranii. Elita zonei rurale a fost călcată în picioare cu o ură nemăsurată.

- Cum vă raportaţi la lumea de azi, maestre Câlţia? Cum vă păstraţi direcţia şi clarul de minte, cu atâta mizerie împrejur?

- Ce ne lipseşte nouă e să mai dăm puţin cu flit, încât gândacii să se ducă în locurile unde stau gândacii, la gunoaiele societăţii, nu să-mi vină mie în mijlocul oraşului. Gândiţi-vă cât de greu le-a fost oamenilor, în 1920, să pornească la a se folosi de această şansă teribilă, România Mare. Şi cum au reuşit să o facă! Şi atunci erau la fel ca azi, oa­meni care furau, oameni nesimţiţi şi şmecheri. Deo­se­birea este că atunci au fost împinşi în faţă oamenii de caracter. I-au pus pe ei să facă lucrarea. Dacă vom reuşi şi noi lucrul ăsta, vom trăi momente ex­traordinare pentru România.