Când m-am hotărât să scriu această mărturisire târzie, știam că s-ar putea să n-o pot duce la capăt, pentru că eram bolnav. Știam că nu mai pot să mă bizui prea bine pe memoria mea, și de aceea m-am străduit să redau cu fidelitate amănuntele pe care le mai știam, și bine am făcut, pentru că a urmat în scurt timp un accident vascular, care m-a scos pe tușă o vreme. După ce mi-am revenit cât de cât, când am recitit ceea ce am notat, n-am mai recunoscut nici personajele, nici întâmplările descrise. Mi se părea că citesc o poveste străină, a unor oameni pe care nu-i cunoscusem nicicând. Băiatul cel mare însă nu m-a abandonat, așa cum au făcut și alți prieteni și chiar și soția mea. Au insistat să urmez programe de recuperare și, datorită lor, dar și celor care m-au tratat, am reușit să trec peste golul apărut în viața mea și să-l populez din nou cu oameni, prieteni și întâmplări. Mi-am revenit în mare măsură. Nu mai sunt dependent de ajutorul unui însoțitor și am reușit, chiar, să recompun cu tenacitate și perseverență miracolul vindecării mele, taina ieșirii din nebuloasa necunoscutului. O dimineață de vară de acum un an a contat mai mult decât toate leacurile și terapiile pe care le-am suportat. Trezirea, sau, mai bine zis, retrezirea la realitatea în care trăiam, întoarcerea la prezent, ieșirea din uitarea care m-a cuprins s-au petrecut brusc, în momentul în care, în curtea sanatoriului unde eram internat, m-am oprit în fața unui ghiveci cu zorele pitice.
Tinerețe solitară
M-am născut într-un orășel de munte, într-o familie modestă, cu șase copii. Ajunși la vârsta adolescenței, ne-am împrăștiat toți, care pe unde am găsit loc la vreo școală care asigura internat gratuit, ori ca ucenic pe lângă vreun meșter care avea de lucru mai mult decât putea duce singur. Eu am nimerit la o școală profesională cu profil minier, ceea ce i-a bucurat pe părinții care așteptau să mă întorc cu serviciul la mina din localitatea noastră. Până la urmă, bucuria le-a fost împlinită, căci am revenit acasă, dar nu imediat după ce am terminat școala, pentru că m-am înscris la Institutul de geologie și am mai stat trei ani departe de casă, printre străini. Eram mulțumit de ceea ce reușisem să realizez până la vârsta de douăzeci și cinci de ani, părinții erau fericiți că mă aveau acasă, ca ajutor la gospodărie. Mai rămânea să-mi găsesc o fată cu care să mă însor, ca să intru ca lumea în rândul oamenilor așezați. Numai că ceea ce părea floare la ureche s-a dovedit o piatră de încercare, greu de trecut. Uneltirile mamei, care-mi lăuda ba pe una, ba pe alta dintre fetele târgului nostru, glumele și apropourile tatălui meu, care veneau ori de câte ori lucram împreună prin gospodărie, șicanele verișoarelor, înțepăturile colegilor de clasă, însurați deja și cei mai mulți cu copii, toate acestea n-au reușit să mă aducă mai aproape de vreo fată și nici să-mi alunge stinghereala pe care o simțeam atunci când rămâneam singur în apropierea unei femei. Cu cât erau mai mari insistențele de pe margine, cu atât mă simțeam mai neajutorat, și cu cât trecea vremea, mă obișnuiam tot mai mult cu singurătatea. Să nu credeți acuma că am fost un pămpălău, cum se spune, și că n-am știut cum să mă port cu fetele. Nu. Dimpotrivă, chiar. Numai că una e să te distrezi, și alta să iubești o femeie, s-o faci nevasta ta și să-ți petreci, sau măcar să-ți imaginezi că vei petrece restul zilelor alături de ea. Nu știu cum se face, dar de sita pretențiilor mele nu trecea niciuna dintre pretendentele ocazionale. Nu aveam așteptări exagerate și de neîmplinit, numai că mi se părea normal să pornesc pe drumul căsătoriei doar dacă o iubeam pe femeia aleasă. Mi se părea imoral să-mi aleg nevasta după alte criterii, cum ar fi profesia, averea sau situația materială a viitorilor socri. Dar așa cum se întâmplă aproape întotdeauna, când nu mai așteptam nimic, când eram deja resemnat în singurătate, Dumnezeu mi-a scos în cale femeia care a fost marea mea dragoste, singura, de neuitat. Aceea care, veți vedea, m-a și salvat din întunericul bolii și al uitării.
Pietre pentru mai târziu
Era luna iulie, vara era în toi, fânul era deja strâns și câmpurile se coceau pleșuve sub soarele arzător. În anul acela, am lucrat mult la terminarea hărților geologice ale regiunii în care era așezat orașul nostru. Ca ajutoare, ne-au venit în practică două grupe de studenți de la Cluj. N-aveau ei chef de lucru, le stătea gândul numai la distracție, dar mai cu voie, mai fără voie, le-am făcut program și-i însoțeam pe teren, la luat de probe. De la început, de când au coborât pe peronul gării unde-i așteptam, am băgat de seamă că una dintre fete era oarecum mai deosebită. Nu era atât de zgomotoasă ca ceilalți, părea că a ajuns din întâmplare printre ei, dar cu tot aerul ei distant, era foarte activă și părea chiar mai pricepută decât ceilalți când era vorba de identificat pietre și roci. M-am simțit apropiat de ea, ca și cum aș fi cunoscut-o dintotdeauna. Probabil acesta este primul semn după care sufletele pereche se pot recunoaște. Nu exagerez cu nimic atunci când spun aceste lucruri. Simțeam că o știu și o înțeleg, în tot ceea ce făcea, și n-a durat mult până când mi-am dat seama că sunt tot mai prins de chipul ei, de făptura ei, de tot ceea ce făcea. Îndrăgosteala a fost rapidă și intensă și bucuria n-a mai avut margini, când ea mi-a răspuns cu aceleași gânduri și sentimente. Eram mereu în apropierea ei, devenisem de nedespărțit, și după ce se termina programul de practică, adică cele șase ore zilnice de teren, porneam amândoi în drumeții prin pădurile care înconjurau orășelul. Ea culegea pietre albe, mai ales, cu forme rotunjite și cu suprafața lucioasă, pe care avea de gând să le pună acasă, pe lângă florile din ghivece. "Pietre pentru mai târziu", zicea și-și umplea buzunarele și rucsacul la fiecare drum pe care-l făceam.
Raiul
Vara aceea a rămas înscrisă pe veci în mintea mea. Pot să spun că atunci am fost cel mai fericit om de pe pământ. Am iubit-o pe Mădălina cum n-am mai iubit nici o altă femeie. Poate doar splendoarea pădurii în care ne iubeam să mai fi egalat ceea ce trăiam. Nimic din ceea ce înseamnă dragoste omenească nu a rămas neîncercat, netrăit cu o bucurie fără seamăn. Adevărată repetiție pentru paradis erau clipele noastre trăite în frăție cu ciutele și cerbii, cu vulpile și veverițele ce ne spionau nedumerite. Între ferigi și flori de câmp, printre copaci bătrâni, în păduri tinere de mesteceni, dragostea noastră înflorea fără să se supună timpului imediat. Trăiam cu toate simțurile în alertă. Vedeam infinit mai bine și mai departe, auzeam foșnetul celei mai mici crengi mișcate de vânt, simțeam parfumul cimbrișorului, cu mult înainte ca trupurile noastre să se întâlnească printre florile lui gingașe, iar căldura și finețea pielii ei îmi amintea de pietrele albe, încălzite de soare, cu care nu înceta să-și umple buzunarele. "Pietre pentru mai târziu", așa au rămas ele în mintea mea, după ce Mădălina a plecat și nu am mai revăzut-o niciodată. Oricât am căutat-o, nu am mai dat de ea. Cred că s-a întâmplat ceva neprevăzut, altfel nu-mi pot explica dispariția ei. M-am resemnat și m-am însurat târziu, la câțiva ani după aceste întâmplări, cu o femeie pe care am respectat-o, dar pe care nu am iubit-o așa ca pe Mădălina. De altfel, revenirea mea la viață din letargia în care căzusem s-a produs într-o dimineață de vară, când în curtea spitalului unde eram internat am văzut niște pietre lucioase și albe aranjate în jurul unei tufe de zorele albastre. De undeva, din adânc, emoția care a urcat către mine m-a cutremurat și mi-a limpezit cugetul. "Mădălina". Lumina numelui ei m-a ajutat să lupt cu boala și să-mi amintesc. Pietrele albe din ghiveci au fost scânteile care au aprins dorul după iubirea tinereților mele și dorința de a trăi. Am speranța că trăiește și ea, undeva, în lumea asta mare, și-mi place să cred că ne va fi dat să ne mai întâlnim o dată. Nu se poate ca ceea ce am trăit să se piardă fără urme. Magia dragostei noastre a fost atât de intensă, încât mai supraviețuiește undeva, într-un luminiș de pădure. Aștept ca un vânticel rătăcit să o aducă la mine, pentru a fi, o clipă, un bărbat fericit. Marile iubiri nu se pierd niciodată. Și pentru asta nu e nevoie să lupți.
CONSTANTIN IFTEME - Baia Mare
Reproduceri după picturi de Ștefan Câlția