Mai întâi ne-am urcat pe acoperişul giganticei Universităţi ieşene, într-o noapte limpede de vară. Ziceam noi aşa, mai mult în glumă, că "vrem să ne cocoţăm cât mai aproape de stele". Ea a fost prima care a găsit scara. Mi-a şoptit asta într-o dimineaţă, venind la mine acasă, emoţionată ca un copil, de parcă ar fi vrut să-mi comunice un mare secret. Da, găsise scara! Era undeva în spatele uriaşei clădiri, o scară simplă, de fier, înfiptă-n zid, urcând spre văzduh, printre ferestrele enorme ale amfiteatrelor studenţeşti. Apoi s-a făcut noapte. Noi doi eram sus, îmbrăţişaţi, pe muchia celui mai înalt dintre acoperişuri, uitându-ne la cerul înstelat. Sub tălpile noastre, peste tot în jur, nu vedeam decât coroanele bogate ale copacilor, un ocean foşnitor de frunze, înfiorat de vântul căldicel al verii. Frunzişul acoperea totul. Întregul bulevard al Copoului, trotuarele largi, casele, puţinii trecători la ora aceea târzie... Iar eu eram împreună cu ea, deasupra acestei mari lumi adormite, mereu îmbrăţişaţi, povestind întâmplări din vieţile noastre de dinainte de a ne fi întâlnit.
Am colindat amândoi pe acoperişuri luminate de lună. Păşind precaut pe cornişele strâmte, cu braţele desfăcute, ca nişte dansatori pe sârmă, ţinându-ne de mână în timp ce urcam pante ameţitoare, râzând speriaţi că la fiece pas greşit am putea cădea şi muri. La un moment dat, într-un capăt al zării, cerul a pornit să se coloreze încet în fâşii violete şi păsările au început să cânte prin pomi şi atunci ne-am amintit că ar trebui să coborâm. Ne-am uitat în jur - scara nu mai era. Ne rătăcisem în cer, printre colinele de tablă de pe clădirea cea mare. Abia foarte târziu am găsit o altă scară, tot din aceea de pompieri, care cobora într-o curte interioară închisă, înconjurată de ziduri. De acolo am reuşit să intrăm în Universitatea pustie, unde am fost prinşi de un paznic cu palme aspre şi trup de uriaş, care ne-a sechestrat într-o sală şi-a vrut să ne predea poliţiei. "Pe unde mama dracu' aţi intrat?". Zicea că de zeci de ani, de când lucra ca portar acolo, niciodată nu i se mai întâmplase aşa ceva. Era un lucru grav, puteau să ne exmatriculeze, să ne aresteze chiar. Ea însă râdea din toată inima, nepăsătoare. "Cum adică pe unde am intrat? Am coborât de pe acoperişul acela. Tocmai zburam prin partea locului, ne-am rătăcit şi am nimerit aici..." Nervos tare, omul s-a pornit să dea telefon la poliţie, dar fata a alergat după el. "N-o să daţi nici un telefon!", i-a zis, autoritar. "Vă zic eu că n-o să daţi nici un telefon, domnule portar!" Asta era prea de tot. "Cum adică, mă ameninţi?! Vrei să zici că ai pile? Nu-mi pasă mie de pilele voastre!..." Ea l-a prins însă blând de palma lui groasă, bătătorită. "Nu-i vorba de asta, domnule portar. Dar nu vedeţi? Chiar nu vă uitaţi puţin la noi?..." Paznicul s-a oprit pentru câteva clipe, cercetându-ne din cap şi până-n tălpi. Nu vedea nimic special. Atunci ea şi-a ridicat capul cu bretonul negru ce-i acoperea ochii verzi, apropiindu-se la câţiva centimetri de faţa bărbatului: "Cum, chiar nu vedeţi cât de mult ne iubim?...". Omul s-a mai uitat o dată, nedumerit, apoi s-a încruntat şi a zâmbit. A deschis anevoios uşile înalte de peste trei metri ale Universităţii, făcându-ne semn să plecăm cât mai repede. Iar noi am ieşit îmbrăţişaţi, în soarele orbitor al dimineţii de 25 iunie, acoperindu-ne ochii cu mâna.
***
***
Într-o dimineaţă, însă, n-am mai găsit-o. Marea era aproape pustie, fata mea, nicăieri. Mi-am încordat privirea, survolând atent întreaga întindere a apelor. Pur şi simplu nu era. M-am speriat tare, am strigat la oameni, am alergat după salvamari. Ne adunaserăm cu toţii pe ţărm, neştiind ce să facem. Şi abia într-un târziu, când mi-am ridicat ochii din căuşul palmelor, abia atunci am zărit-o. Era într-o barcă, foarte departe de mal. Stătea în picioare, fluturând din mâini. Apoi a dispărut iarăşi înăuntrul bărcii. Nu îi vedeam decât capul, foarte apropiat de un altul, cu siguranţă al unui bărbat. Au stat aşa minute întregi, dar mie mi s-a părut o veşnicie. Acum nu mă mai simţeam speriat, ci gelos. Jenat faţă de oamenii care se strânseseră în jurul meu şi care acum se risipeau tăcuţi, bătându-mă îngăduitor pe umeri. "Mai bine păzeşte-ţi femeia, omule", ţin mine c-a glumit cineva, în treacăt, mergând spre cearceaf. După un timp, cele două capete din larg dispăruseră. Stăteam pe mal, încremenit, şi mă uitam la barca aceea goală din mijlocul mării. Mă gândeam să mă dezbrac, să încerc să înot până acolo. Nu reuşeam să mă hotărăsc. Minute întregi m-am tot întrebat dacă-i bine ce fac. Apoi, deodată, am simţit în spate paşi grăbiţi pe nisip, o răsuflare agitată şi două braţe ude, albe, reci, cum mă cuprind încet, lipindu-se de mine...
În seara aceea, pe când ne plimbam pe faleza plină de restaurante luminate, ne-am auzit strigaţi de-un bărbat. Un tânăr bronzat, puternic, cu şort şi maieu alb. Ea s-a întors şi l-a salutat bucuroasă. Ne-a făcut cunoştinţă: era omul din barcă. Am vorbit puţin, iar apoi, la despărţire, el m-a tras deoparte şi mi-a zis şoptit nişte cuvinte pe care le ţin minte şi azi cu exactitate: "Am vrut neapărat să te cunosc. Fata asta a urcat la mine în barcă special ca să îmi povestească despre tine. Zău, îţi spun, de-aia a şi înotat până la barca mea, fiindcă simţea nevoia să povestească cuiva cât de mult te iubeşte. Să-şi împărtăşească bucuria cu cineva. Eşti un mare norocos, domnule".
IACOB B. - Iaşi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
