IULIANA TUDOR - "Nu mi-am pierdut nebunia aceea frumoasă, care-mi dă energie şi entuziasm"

"Să fim fericiţi că la noi folclorul încă există"

- Prima întrebare vizează audienţa emi­siu­ni­lor tale, aflate la cote maxime. Cum îţi explici suc­cesul continuu al muzicii româneşti popu­lare?

- Deşi "Odată-n viaţă" s-a încheiat, judecând după audienţele în­re­gistrate, foarte mulţi oameni îşi doresc în con­ti­nuare să vadă şi să asculte folclor românesc. Nu ştiu care este misterul. Poate nevoia de identitate na­ţională, într-o lume extrem de amestecată. Sau cred că răspunsul co­­rect este fru­museţea "ru­pă­toare de suflet" a muzicii noastre popu­lare autentice.

- Vara a venit şi va trece, dar pe tine te-am găsit tot la "post". Ce pre­gă­teşti pentru toam­nă?

- Sunt multe pro­iecte-eveni­ment de care se ocupă echipa noas­tră. Căutăm ace­le manifestări cu con­­ţinut valoros, po­tri­vite cu postul pu­blic. Practic, e vor­ba de festivaluri in­ter­naţionale, orga­ni­zate în România, la care participă tru­pe im­portante de dansuri şi artişti de top în materie de cultură tradiţio­nală din toată lu­mea. Pe de altă par­te, echipa noas­tră realizează şi edi­ţii speciale ale emi­siu­nii "O da­tă-n viaţă". Cum a fost aceea inclusă în programul "TVR-Porţi deschise", în care am deschis, li­te­ralmente, porţile studioului. I-am primit în "casa" noastră pe tele­spec­tatori, în general, şi pe copii, în special, şi le-am oferit aceeaşi posibilitate pe care o au şi vedetele care vin la noi: de a cânta şi de a dansa, o da­tă-n viaţă, folclor românesc. Într-un in­terval de trei ore, ne-au trecut pragul câte­va sute de copii! A fost o experienţă cople­şitoare, din punctul de vedere al emoţiilor, şi extrem de energizantă, pentru mine. În pa­ralel, tot în vara asta, am început pre­gătirile pentru o emisiune nouă, de fol­clor, pe care am vrea s-o inaugurăm în toam­nă. Acum avem întâlniri cu parteneri, cu oameni din ţară, ca să analizăm feza­bilitatea proiectului la nivel de logistică sau chiar la nivel financiar. Suntem, aşadar, în faza de pregătiri.

- Care ar fi miza noii emisiuni?

Noi credem foarte tare că acesta este momentul potrivit pentru a ne ocupa şi de ideea de con­ti­nuitate a folclorului. Ne gândim la generaţiile viitoare, la copiii prezentului care nici în viaţa de familie şi nici la şcoală nu se mai întâlnesc cu valorile mu­zicii tradiţionale, deşi ele sunt esenţiale. Ne gân­dim, de asemenea, la ceea ce depozităm în arhiva de folclor a televiziunii publice. Trebuie să avem ce depozita în continuare: înregistrări pre­ţioa­se, reprezentând folclorul pur românesc. Şi, nu în ultimul rând, căci toate elementele astea se lea­gă, ne gândim că tre­bu­ie să creştem ge­ne­raţii noi de artişti, tre­buie să-i promovăm pe ti­nerii din acest do­meniu. Folclorul ţine de iden­titatea acestei ţări, deci nu e ceva care trebuie tratat cu lejeritate.

- Implicarea di­ver­­tismentului în e­mi­siu­nea "O dată-n viaţă" îi conferă, to­tuşi, câteodată, un aer de spectacol de es­tradă, nu tocmai potrivit cu tra­diţia.

- Dacă noi îmbră­căm folclorul în haina divertismentului - res­pec­tându-i însă auten­ticitatea - e pentru că, în felul acesta, putem să ajungem mai uşor la oamenii acestui timp, la oameni din toate ca­te­goriile so­cia­le sau de vârstă: de la puşti, la ma­turi şi până la se­niori, mai ales din zo­nele urbane, ca­re altfel nu au acces la această valoare culturală esen­ţială. Cred că, de-asta, "O dată-n viaţă" a prins atât de bine la publicul telespectator. De exemplu, vă­­zându-l pe Smiley îmbrăcat în costum tra­di­ţional, toţi fanii lui au spus "Ce cool! Îmi iau şi eu o cămaşă tradiţională! Şi ce bine a cântat melo­diile lui Liviu Vasilică! Da', de fapt, cine o fi Liviu Vasilică?". Au intrat pe Internet, l-au căutat pe Liviu Vasilică, i-au ascultat melodiile şi mulţi au început chiar să pună unele dintre acele melodii şi la petrecerile lor. Genul acesta de reacţie e ceea ce ne dorim. E important ca tinerii să-şi cunoască rădăcinile, să ştie că folclorul este muzică ro­mânească, identitară, muzica în care ne-am format ca popor. Trebuie să fim fericiţi că la noi folclorul încă există şi e manifest. E nevoie doar să fie ocrotit, conservat şi transmis mai departe. În stră­inătate, în ţări precum Anglia, Franţa ori Ger­mania, se alocă de la guvern bugete uriaşe pentru reconstituirea folclorului din cărţi. Acolo muzica populară tradiţională practic nu mai există!

- Din ce îţi tragi energia, după zece ani de emisiuni de folclor? Ce te mână înainte? Ce n-ai experimentat până acum?

- Perioada asta de dinaintea noului proiect îmi aduce aminte de aceea de dinainte de a porni "O dată-n viaţă". Mă gândeam atunci: "Oare este o emisiune potrivită pentru mine? Oare e bine să încep altceva?". Sigur, în ur­mă cu 10 ani, rocada era mult mai pronunţată. Era pen­tru prima dată când intram în zona diver­tis­mentului. Deci era firesc ca temerile să fie mai mari. Acum, descopăr cu bucurie că nu mi-am pierdut "nebunia" aceea frumoasă, care-mi dă entu­ziasm şi energie, dorinţa de a experimenta, de a face ceva nou şi de a-l face bine. Îmi place să ies din zona de confort. E o pro­vocare pe care mi-o lan­sez eu însămi, deşi, măr­tu­risesc, proiectul meu de suflet rămâne momentan "O dată-n viaţă". Dar profesional nu mă opresc aici, pentru mine, munca în televiziune înseamnă o plajă in­finită de posibilităţi: reportaje, interviuri, emi­siuni de divertisment, gale sociale, programe speciale de revelion şi de Crăciun. Posi­bilităţi unite de două noţiuni: temeinicia lucrului şi creativitatea.

- Muncă, muncă şi iar muncă! La vacanţă nu-ţi zboară gândul?

- Chiar de ziua mea, la mijlocul lunii, mi-am permis o săptămână de vacanţă. "Am fugit" în Grecia, îm­preună cu Răzvan, soţul meu, cu Tudor, băiatul nos­tru, şi câţiva prieteni. Aşa îmi place să-mi pe­trec vacanţele, dincolo de tot ceea ce în­seam­nă viaţa mea publică.

- Ce mai face băiatul tău? E cuminte? A me­ritat vacanţa asta?

- Aşa cum probabil că ar spune orice mamă de pe planeta asta, copilul meu merită totul! (râde) Da, e un copil bun. Doamna Elise Stan l-a descris cândva foarte frumos, spunând despre Tudor că e "un copil dumnezeit". E foarte luminos, e atent, cuminte, ne înţelegem cu el ca şi cu un adult. Bine, şi noi ne ocupăm de el cu multă atenţie. Şi eu, şi Răzvan chiar credem în "cei şapte ani de-acasă", în acea bază a vieţii care e alcătuită din învăţătură, în primul rând, dar, în egală măsură, şi din emoţii. Ambele elemente sunt la fel de importante în "construcţia" viitorului adult.

- Grecia este, într-adevăr, o destinaţie atră­gă­toa­re, care pune-n mişcare mulţimi uriaşe de tu­rişti. Dar de vacanţele copilăriei oare-ţi mai amin­teşti? Vremurile în care zburdai pe dealurile molcome ale Prahovei, aşa cum ne-ai mărturisit într-un interviu?

- Când zburdam în picioarele goale! Când beam lapte de vacă proaspăt muls, când priveam fas­cinată cum se făcea brânza şi cum se tăia mă­măliga cu aţa, când ascultam cu sufletul la gură po­veştile bunicului şi sfaturile bunicii... Din păcate, lumea aceea a dis­părut în mare parte. Totuşi, mă străduiesc s-o "re­construiesc" pentru Tudor. Mi-am propus să-l duc fie în Maramureş, fie în nişte zone de-aici, din sud, şi să-i ofer măcar o săptămână în care să trăiască într-o gospodărie aşa cum era aceea a bunicilor mei. Îmi doresc să înţeleagă practic ceea ce i-am explicat teoretic: că simpli­ta­tea e o valoare fun­damentală, că, angrenaţi în caru­selul lumii pline de tentaţii, ne dorim foarte multe, când, de fapt, ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi.

Tudor, marea iubire

- Care este valoarea fundamentală pe care i-o inoculezi copilului tău? Tot mai mult, în ultima vreme, educaţia e lăsată în seama internetului.

- Eu cred foarte tare în echilibru. Copilul trebuie pus, de către părinte, în situaţii care să îl în­veţe valorile adevărate şi sănătoase ale vieţii, care erau mult mai "la modă" altădată, dar şi în situaţii care să-l pregătească pentru ceea ce se întâmplă astăzi în lume. Dacă părintele îl ţine "prizonier" în lumea de altădată, copilul nu va reuşi să se adapteze în lumea prezentului. Eu asta încerc să fac. Tudor are acces la jocurile de pe telefon doar câteva minute, din când în când. Nu are acces la desenele animate de pe canalele TV "dedicate", pentru că acolo montajele sunt foarte agresive, comunicarea, la fel, iar limba română e, pur şi simplu, mutilată. Nu e normal ca, de la 2-3 ani, copilul să audă tot felul de termeni de argou sau de jargon, cuvinte nearticulate etc. Cred că, din acest punct de vedere, CNA-ul ar trebui să fie mult mai atent. Şi spun asta ca părinte, nu ca persoană publică. Tudor vizionează desene animate clasice, pe DVD: Tom şi Jerry etc. Mă rog, discuţia aceas­ta, legată de educaţie, e foarte lungă! Mai adaug doar un lucru: aceste reguli nu le-am impus sub forma unei interdicţii, ci străduindu-mă să inventez mereu alte preocupări, jocuri pe care le jucăm îm­preună, uneori chiar în trei, şi care au menirea să-i distragă atenţia copilului de la jocurile electronice sau de la alte astfel de divertismente. Plus că ne şi leagă ca familie. Sigur că, mai ales în societatea de azi, să-ţi creşti copilul aşa e foarte greu, con­sumă timp şi teribil de multă energie, dar cred că numai în acest fel el poate să deprindă noţiunea de familie, cu toate valorile ataşate ei. Eu şi Răzvan am ales să renunţăm mult la noi, ca să reuşim să-l aşezăm pe Tudor pe această cale. Ne-am asumat împreună şi de comun acord această decizie şi nu considerăm că facem un sacrificiu. Pentru că Tudor e marea noastră iubire!

O avalanşă de "prea mult"

- Eşti o persoană activă, aflată constant în cursul evenimentelor. Cum te simţi în lumea care te înconjoară?

- Pe lângă confortul pe care îl oferă viaţa modernă, cred că trăim un timp al excesului de oferte. Omul a ajuns să fie agasat de "prea mult"-ul din orice domeniu. E o avalanşă de "prea mult", care se năpusteşte asupra creierelor noastre, asupra trupurilor noastre, asupra valorilor autentice, adică asupra acelor valori care nu ţin de modă şi de epocă. Acest "prea mult" generează inclusiv o creş­tere a nivelului de stres: ne facem o mie de griji dintr-o mie de motive. De-asta ne simţim atât de bine când fugim din iureşul urban, când izbutim să ne refugiem în locuri unde viaţa curge mai simplu, unde nu ţi se mai oferă atât de multe. Uită-te ce se întâmplă la nivel planetar: omul se recon­si­deră în raport cu sine însuşi şi cu mediul în care tră­ieşte, omul a început să reconsidere ce e cu ade­vărat important, a început să redescopere acele ca­lităţi care nu se demodează - să fii bun, să iubeşti, să oferi, să fii prieten şi să trăieşti simplu. Iar asta nu se întâmplă datorită unei campanii orchestrate de cine ştie cine. Pur şi simplu, e un semnal de alarmă pe care specia umană îl per­cepe din ce în ce mai acut. Şi atunci ne întoar­cem la ce contează în mod real.

- Dincolo de profesie şi de familie, care mai sunt bucuriile tale de azi?

- Mai presus de orice e dragostea. Pe care o găsesc chiar şi pe stradă. Sunt zile în care plec din TVR pe jos, mă plimb pe străzile astea frumoase, până ajung în parcul de pe Kiseleff, unde mă aşez pe o bancă şi privesc oamenii. E un exerciţiu atât de benefic - să te desprinzi de tine însuţi, să fii atent, cu-adevărat atent la ceilalţi. Ştii câte poţi să vezi şi să simţi?! Vezi tristeţe sau bucurie, vezi deznădejde sau spe­ranţă, vezi entuziasm sau de­pri­mare, vezi rău­tate sau bunătate, vezi gene­ro­zitate sau mes­chinărie şi, uneori, vezi nişte oameni foarte lu­minoşi şi simţi dragostea pe care ei o emană. Şi cu care te infuzezi şi tu. E tare plăcut! Apoi, o altă mare bucurie, pentru mine, o reprezintă călă­toriile. Când mă urc în maşină, în avion sau în tren şi pornesc către o destinaţie, uneori cu­noscută, alteori necunoscută, trăiesc o senzaţie de libertate, pe care chiar nu am cuvinte s-o descriu cu-adevă­rat. Şi, nu în ultimul rând, o bucurie e şi site-ul meu (http://www.iulianatudor.ro/), care poartă titlul "România la ea acasă".

Singura salvare a tradiţiei - familia

- Ce te-a îndemnat către comunicarea pe in­ternet?

- Ideea mi-au dat-o colegele me­le. Ele mi-au spus că ar fi foarte bine dacă aş aduna la un loc toate lucrurile despre care vorbesc la te­le­vizor de 17 ani, toate lu­cru­rile care au le­gătură cu Ro­mânia şi cu ro­mânii: de la mân­­care româ­neas­că, la des­tinaţii de va­can­ţă româneşti, la haine româneşti, la muzică româ­neas­că şi până la in­terviuri cu ro­mâni care au făcut ceva important pen­tru România. Site-ul ăsta e o bucu­rie a mea, pentru că el reflectă spiritul ro­mânesc, dar şi pentru că e primul meu pro­iect per­sonal în zona pu­blică, proiect pe care vreau să-l dez­volt în continuare.

- Toate activi­tăţile tale profe­sio­na­le au ca punct de sus­ţinere tradiţiile româ­neşti. Oare, din­­­colo de cuvinte, din­colo de o reţetă de mân­ca­re sau de o ie brodată bogat, tra­diţiile, în sensul lor profund, mai au şanse să su­pra­vie­ţuiască?

- E greu de răs­puns şi, sincer, am temeri mari. Pentru că singura lor salvare o reprezintă familia. Tot ceea ce ştim noi despre România profundă, despre obiceiurile noastre, ca popor, ne parvine pe linia familiei, de la părinţi şi bunici. Or, problema este că familia din 2017 a pierdut mult şi continuă să piardă din această preocupare a educării prun­cilor în spiritul tradiţiilor. În 2017, familia româ­nească e fie ciun­tită, căci părinţii sunt plecaţi la muncă în străină­tate, fie a alunecat pe panta faci­lului, a sărbătorilor şi obiceiurilor tratate în registru comercial. Aşa cum, de altfel, sunt ilustrate şi în media. Rare mai sunt familiile în care măcar bunicii să mai aibă grijă şi răbdare ca să aşeze în sufletele celor mici adevărul despre datinile ro­mânilor. Dacă nu facem ceva, acum, la nivel de popor, deci la nivel de ţară, mă tem că fiul meu sau copiii lui nu vor mai putea să ia contact direct cu tradiţiile româneşti, ele vor rămâne doar nişte cuvinte închise în­tre coperţile cărţi­lor. Eu mă lupt cât pot pentru su­pra­vie­ţu­irea lor: am lansat o "pro­vo­ca­re" di­rec­tă către Mi­nis­te­rul E­du­ca­ţiei şi că­tre Minis­te­rul Cul­­turii şi Iden­­ti­tăţii Na­ţio­na­le. Am pro­pus in­troducerea în şcoli, la clasele I-IV, a unei ore de folclor pe săp­tă­mâ­nă. Nu e nevoie să se nu­meas­că aşa, dar e nevoie ca, mă­car o dată pe săptă­mână, să existe o oră pe parcursul că­reia co­pilul să afle nişte noţiuni ele­men­tare despre cul­tura tra­diţională a ţării lui.

- De când vor­bim, energia ta e constantă. Să în­ţeleg că eşti un om optimist? Priveşti spre viitor cu spe­ranţă?

- Eu niciodată nu depun armele definitiv. Pot să am momente de cădere, dar întotdeauna mă ridic, mă scutur şi revin la prin­cipiul meu de viaţă: dacă-mi doresc o lume mai bună, trebuie să încep cu mine. Nu pot să pretind de la alţii ceea ce eu nu fac deja. Dacă noi, toţi românii, am gândi aşa, cre­de-mă că am fi departe! A-ţi face treaba la timp şi corect, a nu mai lăsa pe mâine ce poţi face azi, a nu mai spune "merge şi-aşa", a nu mai vâna şpă­gile şi a nu te mai da "descurcăreţ", toate astea stau în puterea fiecăruia şi sunt primii paşi spre în­să­nătoşirea societăţii.

Foto: MARIUS BĂRĂGAN (4)