Mă număr printre fericiţii care te-au descoperit şi, mărturisesc, mi-ai dat dependenţă. Iartă-mă că îţi scriu atât de rar, deşi dorinţa de a o face survine după fiecare număr care îmi oferă articole în care mă regăsesc sau de unde aflu remedii pentru unele probleme de sănătate.
De foarte mult timp, doresc să-ţi împărtăşesc o experienţă de viaţă, pentru că sunt sigură că poate fi de folos celor care se confruntă cu boala secolului, depresia. Chiar în timp ce scriam, am aflat de la radio că sunt peste 2 milioane de români diagnosticaţi cu ea.
Da, am căzut şi eu. A fost cumplit, dar a fost cea mai utilă experienţă pentru mine, ca om. Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu, pentru că mi-a deschis ochii minţii, dar şi pentru că mă îndrumă cu delicateţe şi infinită iubire. Căderea s-a produs în urma unor probleme la serviciu. Nedreptăţile nu erau îndreptate direct asupra mea, ci asupra unor copii, dar eu eram la mijloc, şi încercând să rezolv problema prin adresarea la forurile superioare, am constatat că s-a intervenit pe plan politic şi lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Se întâmpla în 2012-2013, nu înainte de 1989.
Dar nu despre aceste nedreptăţi doresc să scriu, ci despre problemele pe care mi le-au creat şi despre felul în care le-am rezolvat şi le rezolv. În primul rând, mi-e foarte clar că devenisem cam plină de mine, debordam de sănătate, eram mulţumită de situaţia familială şi de cea profesională, mă simţeam un fel de aleasă a Domnului, foarte credincioasă, nu ca alţii! Aşadar, căderea a fost de la mare altitudine. Cum să nu mă regăsesc, prin urmare, în "Asul de inimă"? unde am aflat că omul trebuie să se păstreze într-o stare de permanentă vigilenţă - TREZVIE.
Revin. Nu puteam dormi decât 2-3 ore, de la 22-23 până la 1,15, fix. Mă uitam pe fereastră la cei care scotoceau prin gunoi şi îmi imaginam că aşa vor ajunge copiii mei, pentru că eu nu sunt în stare să-i sprijin financiar. Mergeam la piaţă sau la magazin şi mi se părea că preţurile explodează, iar eu n-o să fac faţă cheltuielilor zilnice. Din omul care îi încuraja pe toţi să gândească pozitiv, care era mereu cu zâmbetul pe buze, devenisem o umbră.
Am mers la medicul psihiatru. M-am îngrozit. Trebuia să aştept câte 2-3 ore, alături de oameni foarte bolnavi. Mi se părea că problemele mele sunt un moft, mă simţeam foarte vinovată. În sfârşit, datorită soţului meu, am ajuns la un medic psihiatru foarte bun, unde am beneficiat şi de sprijinul unui psiholog competent. Deşi mult timp am refuzat, am început tratamentul medicamentos. Poate nu ajungeam acolo, dacă eram mai atentă cu mine şi, în loc să plâng în WC, la serviciu, aş fi discutat problemele cu cineva apropiat.
Pe măsură ce am revenit la normal cu somnul, atât cu ajutorul medicaţiei, al mişcării (turul de parc de 2-3 ori pe săptămână), al rugăciunii şi sfatului nepreţuit al unui părinte călugăr, pe care l-am cunoscut graţie ţie, dragă "Formula AS", bucuria a reîncolţit în sufletul meu şi creşte.
În prezent nu mai iau medicamente (de câteva luni). Am renunţat la ele treptat. Merg la un curs de dans, de trei ori pe săptămână, mai fac şi câte un tur de parc, încerc să mănânc sănătos, să ţin "posturile", să mă rog din tot sufletul, inclusiv pentru "duşmani", să particip la Sfânta Liturghie. "După furtunile sufletului, ca şi după ale naturii, învie flori pe care le credeam moarte", spunea Nicolae Iorga.
Vă îmbrăţişează,
MARIA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
