Mă număr printre fericiții care te-au descoperit și, mărturisesc, mi-ai dat dependență. Iartă-mă că îți scriu atât de rar, deși dorința de a o face survine după fiecare număr care îmi oferă articole în care mă regăsesc sau de unde aflu remedii pentru unele probleme de sănătate.
De foarte mult timp, doresc să-ți împărtășesc o experiență de viață, pentru că sunt sigură că poate fi de folos celor care se confruntă cu boala secolului, depresia. Chiar în timp ce scriam, am aflat de la radio că sunt peste 2 milioane de români diagnosticați cu ea.
Da, am căzut și eu. A fost cumplit, dar a fost cea mai utilă experiență pentru mine, ca om. Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu, pentru că mi-a deschis ochii minții, dar și pentru că mă îndrumă cu delicatețe și infinită iubire. Căderea s-a produs în urma unor probleme la serviciu. Nedreptățile nu erau îndreptate direct asupra mea, ci asupra unor copii, dar eu eram la mijloc, și încercând să rezolv problema prin adresarea la forurile superioare, am constatat că s-a intervenit pe plan politic și lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Se întâmpla în 2012-2013, nu înainte de 1989.
Dar nu despre aceste nedreptăți doresc să scriu, ci despre problemele pe care mi le-au creat și despre felul în care le-am rezolvat și le rezolv. În primul rând, mi-e foarte clar că devenisem cam plină de mine, debordam de sănătate, eram mulțumită de situația familială și de cea profesională, mă simțeam un fel de aleasă a Domnului, foarte credincioasă, nu ca alții! Așadar, căderea a fost de la mare altitudine. Cum să nu mă regăsesc, prin urmare, în "Asul de inimă"? unde am aflat că omul trebuie să se păstreze într-o stare de permanentă vigilență - TREZVIE.
Revin. Nu puteam dormi decât 2-3 ore, de la 22-23 până la 1,15, fix. Mă uitam pe fereastră la cei care scotoceau prin gunoi și îmi imaginam că așa vor ajunge copiii mei, pentru că eu nu sunt în stare să-i sprijin financiar. Mergeam la piață sau la magazin și mi se părea că prețurile explodează, iar eu n-o să fac față cheltuielilor zilnice. Din omul care îi încuraja pe toți să gândească pozitiv, care era mereu cu zâmbetul pe buze, devenisem o umbră.
Am mers la medicul psihiatru. M-am îngrozit. Trebuia să aștept câte 2-3 ore, alături de oameni foarte bolnavi. Mi se părea că problemele mele sunt un moft, mă simțeam foarte vinovată. În sfârșit, datorită soțului meu, am ajuns la un medic psihiatru foarte bun, unde am beneficiat și de sprijinul unui psiholog competent. Deși mult timp am refuzat, am început tratamentul medicamentos. Poate nu ajungeam acolo, dacă eram mai atentă cu mine și, în loc să plâng în WC, la serviciu, aș fi discutat problemele cu cineva apropiat.
Pe măsură ce am revenit la normal cu somnul, atât cu ajutorul medicației, al mișcării (turul de parc de 2-3 ori pe săptămână), al rugăciunii și sfatului neprețuit al unui părinte călugăr, pe care l-am cunoscut grație ție, dragă "Formula AS", bucuria a reîncolțit în sufletul meu și crește.
În prezent nu mai iau medicamente (de câteva luni). Am renunțat la ele treptat. Merg la un curs de dans, de trei ori pe săptămână, mai fac și câte un tur de parc, încerc să mănânc sănătos, să țin "posturile", să mă rog din tot sufletul, inclusiv pentru "dușmani", să particip la Sfânta Liturghie. "După furtunile sufletului, ca și după ale naturii, învie flori pe care le credeam moarte", spunea Nicolae Iorga.
Vă îmbrățișează,
MARIA